Decizia nr. 1266/2020 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 2635/2013 a Tribunalului Buzău

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă la data de 22 ianuarie 2013 sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. a solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 2.298.090,70 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de preț neachitat pentru lucrările executate la centrul comercial D., în baza contractului de antrepriză perfectat de părți la data de 5 septembrie 2007. A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere aferente debitului principal sau, în măsura în care s-ar aprecia că nu se datorează penalitățile stipulate prin contract, la plata dobânzii legale și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 2635 din 11 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă și, în consecință, a fost respinsă ca prescrisă acțiunea formulată de reclamantă. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 15.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L., iar prin decizia nr. 113 din 22 noiembrie 2013, Curtea de Apel Ploiești a admis calea de atac, a anulat sentința nr. 2635 din 11 iunie 2013 a Tribunalului Buzău și a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe.

Decizia nr. 113 din 22 noiembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești a rămas irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârâtă, fiind pronunțată în acest sens decizia nr. 3053 din 14 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secția a II-a civilă sub nr. x/2013*, iar la termenul din 4 februarie 2015, reclamanta și-a precizat și completat acțiunea, în sensul că a solicitat și constatarea nulității parțiale a clauzelor cuprinse în actele adiționale nr. x, 2 și 3 la contractul de antrepriză, ce se referă la stabilirea obligației antreprenorului de a efectua lucrări suplimentare sau de a folosi cantități suplimentare de materiale pe cheltuiala acestuia, precum și să se constate nulitatea absolută a art. 3 din contractul de antrepriză nr. 385 din 25 septembrie 2008.

Prin sentința nr. 645 din 27 septembrie 2018, Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă a admis excepția tardivității cererii de modificare a acțiunii și, în consecință, a respins ca tardiv formulate capetele de cerere privind constatarea nulității actelor adiționale la contractul de antrepriză din 5 septembrie 2007, nr. 1, 2 și 3, precum și a art. 3 din contractul de antrepriză nr. 385 din 25 septembrie 2008. A admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 403.307 euro, în echivalent RON, la cursul BNR de la data efectuării plății, reprezentând prețul lucrării drum de acces din E 85 la D.. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 37.500 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorarii de avocat și expert judiciar. A respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanta S.C. A. S.R.L., cât și pârâta S.C. C. S.R.L., apeluri înregistrate la data de 14 ianuarie 2019 pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Prin decizia nr. 177 din 11 aprilie 2019 a fost respinsă cererea apelantei-reclamante S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., de repunere în termenul de declarare a apelului. S-a respins apelul declarat de reclamantă, ca tardiv formulat. S-a respins ca nefondat apelul promovat de pârâtă. Dispozitivul deciziei nr. 177 din 11 aprilie 2019 a fost completat prin decizia nr. 321 din 9 iulie 2019, la cererea apelantei-pârâte, în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate de parte în această etapă procesuală. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 284 alin. (1) C. proc. civ., termenul de apel, care este unul imperativ, legal și absolut, este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Hotărârea apelată a fost comunicată apelantei-reclamante prin afișare, la sediul lichidatorului judiciar al acesteia, la data de 12 decembrie 2018, așa cum rezultă din dovada de comunicare a hotărârii atacate aflată la dosarul de fond. Conform regulii de calcul stabilite de art. 101 alin. (1) C. proc. civ., respectiv pe zile libere, declarația de apel putea fi depusă până cel mai târziu la data de 27 decembrie 2018, inclusiv. Declarația de apel împotriva sentinței de fond a fost depusă la poștă la data de 14 ianuarie 2019, (stampila poștei - dosar). Curtea a constatat că este întemeiată susținerea intimatei-pârâte conform căreia în cauza de față sunt aplicabile dispozițiile din vechiul C. proc. civ., iar nu cele ale art. 468 alin. (1) din noul C. proc. civ., deoarece cererea de chemare în judecată a fost înregistrata pe rolul instanței la data de 22 ianuarie 2013, față de dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora "dispozițiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare". Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 284 C. proc. civ., Curtea a admis excepția tardivității, invocată de intimata-pârâtă, cu consecința respingerii ca tardiv a apelului declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. În ce privește apelul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L., instanța de apel a apreciat criticile formulate ca fiind nefondate. A reținut că prima instanță a apreciat în mod corect, în baza probatoriului administrat în cauza, respectiv înscrisurile depuse de parți și expertizele efectuate în cauza, ca toate lucrările menționate în Anexa 1 și 2 la acțiune și evaluate de experții tehnici nu reprezintă lucrări suplimentare, ci lucrări ce se circumscriu prevederilor contractuale, în scopul realizării proiectului, cu excepția "drumului de acces din E 85 la D.", a cărui valoare a fost stabilita de ambii experți la suma de 403.307 euro. Curtea a observat ca în cauză au fost efectuate două expertize tehnice specialitatea construcții, cu aproximativ aceleași obiective - prima de către expert E. și cea de a doua, dispusă prin încheierea de ședința din 20 iunie 20l7, ca urmare a solicitării pârâtei de efectuare a unei noi expertize, de către expertul F.. În vederea efectuării lucrărilor, ambii experți au avut în vedere documentele existente la dosar și cele puse la dispoziție de părți, făcându-se referire expresă la o parte din documentele depuse, respectiv contractul de antrepriza nr. 1019 din 5 septembrie 2007, contractul suplimentar nr. 385 din 25 septembrie 2008, actele adiționale nr. x/2008, y/2008, z/2008 și 4/2009. De asemenea, prin răspunsul la obiecțiuni ambii experți au răspuns solicitărilor pârâtei cu privire la documentația ce a stat la baza expertizelor și, ceea ce este important, - ambii experți au stabilit valoarea drumului de acces din E 85 la D. la valoarea de 403.307 euro. Mal mult, ambii experți au concluzionat că acest drum de acces nu face parte din categoria lucrărilor cuprinse în contractul de antrepriză încheiat de părți, ci din categoria lucrărilor suplimentare, ce au impus cheltuieli suplimentare, concluzie care se coroborează cu înscrisurile reprezentând documentația aferentă. Or, în condițiile în care acest drum de acces nu constituie o amenajare de drum în sensul art. 2.1.1 din contractul părților, ci un drum separat deviat din șoseaua E 85, culpa antreprenorului, chiar dacă ar fi dovedită, de care face vorbire pârâta în motivele de apel, nu prezintă relevanță juridică, această lucrare suplimentară nefiind cuprinsă în contractul încheiat de părți, pentru ca o eventuală culpă a antreprenorului să-și găsească incidența juridică în cauză. S-a mai apreciat că sunt nefondate și criticile apelantei-pârâte referitoare la faptul că raportul de expertiză nu se bazează pe niciun fel de înscris și pe niciun fel de evaluare nemijlocită, în condițiile în care ambii experți au menționat documentația ce a stat la baza efectuării expertizelor. În acest context probator, instanța de apel a constatat că, în mod corect, prima instanță a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 403.307 euro, în echivalent RON la cursul de schimb BNR din data efectuării plății, reprezentând costul lucrării drumului de acces E 85 la D.. Nici critica ce vizează netemeinicia sentinței atacate în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă și în ce privește respingerea cheltuielilor de judecată suportate de S.C. C. S.R.L. nu a fost apreciată ca fiind fondată. Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții "care cade în pretenții". Stabilind că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părții care a căzut în pretenții, instanța de apel a reținut că fapta acesteia declanșează o răspundere civilă delictuală al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câștigat procesul a fost nevoită să le realizeze. Având în vedere aceste considerente, Curtea a apreciat că în mod corect prima instanță, constatând culpa procesuală a pârâtei S.C. C. S.R.L., care a căzut în pretenții, prin obligarea sa la plata sumei de 403.307 euro, în echivalent RON la cursul BNR din data efectuării plații, a obligat-o pe aceasta și la plata cheltuielilor de judecată aferente, reprezentând onorariu de avocat și onorariu expert. Pe de alta parte, solicitarea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat este lipsită de orice fundament juridic, reclamanta care a câștigat procesul nefiind în culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art. 274 C. proc. civ., situație față de care în mod corect prima instanță a respins cererea pârâtei de plată a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanta S.C. A. S.R.L., cât și pârâta S.C. C. S.R.L., recursuri înregistrate la data de 19 august 2019 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. Prin decizia nr. 1654 din data de 8 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei nr. 177 din 11 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă. S-a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva aceleiași decizii, în sensul casării în parte a deciziei atacate numai în ceea ce privește apelul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. Prin aceeași decizie au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei atacate. În considerentele acestei decizii, Înalta Curte a reținut că, în ceea ce privește soluția primei instanțe, de obligare a pârâtei la plata sumei de 403.307 euro, reprezentând contravaloarea drumului de acces din E 85 la D., prin motivele de apel s-au invocat două categorii de argumente referitoare la inexistența acestei obligații. Pe de o parte, s-a susținut că această lucrare era inclusă în obiectul contractului de antrepriză, astfel cum era descris în art. 2.1.1 din convenție, astfel încât prețul forfetar al întregii lucrări de construcție și amenajare a mall-ului includea contravaloarea acesteia. Pe de altă parte, s-a susținut că părțile au convenit un mecanism contractual prin care antreprenorul putea obține plata unor lucrări suplimentare, respectiv prin semnarea de acte adiționale la contract, conform art. 8.1.6 din contractul de antrepriză. În acest sens, instanța de recurs a constatat că hotărârea instanței de apel nu include niciunul din motivele pentru care aceste apărări ale pârâtei au fost înlăturate, în sensul că, deși decizia atacată este aparent motivată, aceasta nu prezintă niciun răspuns specific, explicit, real, la problema pusă în discuție și nici un raționament juridic propriu. Concret, cât privește problema includerii drumului de acces din E 85 în obiectul inițial al contractului de antrepriză, instanța de apel, la fel ca prima instanță, s-a limitat la a arăta că este o lucrare suplimentară, astfel cum rezultă din cele două expertize tehnice efectuate în cauză. Astfel, s-a reținut că cele două rapoarte de expertiză, în ce privește chestiunea drumului de acces din E 85, nu cuprind veritabile calcule tehnice, în sensul de a arăta de ce, în funcție de volumul de lucrări și cantitățile de materiale necesare, contravaloarea lucrărilor de construcție a drumurilor de acces, în sumă totală de 976.584 euro, conform Anexei N la contract, nu include și contravaloarea drumului în litigiu. În realitate, cei doi experți s-au limitat la a interpreta contractul încheiat de părți, raportându-se la cuprinsul art. 8.1.2, 8.1.6, ceea ce depășește competența legală a acestora. Așadar, s-a subliniat că instanța de apel a ignorat împrejurarea că argumentele tehnico-științifice ale expertului nu se pot substitui aprecierilor făcute de judecător. Totodată, s-a mai reținut că nu au fost analizate criticile referitoare la includerea valorii drumului în valoarea totală a drumurilor de acces din Anexa N, la anterioritatea hotărârii consiliului local de aprobare a cooperării autorității publice locale cu pârâta, în vederea executării drumului, în raport cu data semnării convenției, la lipsa de logică a neantamării în convenția privind întregul proiect a singurei căi de acces rutier la centrul comercial. În ceea ce privește argumentele referitoare la existența unui mecanism contractual pentru evaluarea și plata unor eventuale lucrări suplimentare, anume încheierea unor acte adiționale la contractul de antrepriză, s-a apreciat că acestea nu au făcut obiectul analizei instanței de apel, care, deși a fost învestită cu o acțiune în răspundere contractuală, a obligat beneficiarul lucrării la plata către antreprenor a unei lucrări care nu a făcut obiectul contractului de antrepriză, fără a arăta însă de ce înlătură de la aplicare mecanismul convenit de părți, în ce circumstanțe nu a fost posibilă încheierea unui act adițional sau care este cauza juridică a cererii. Prin urmare, în rejudecare, s-a stabilit în sarcina instanței de apel să aprecieze în ce măsură drumul de acces în litigiu reprezintă o modificare a planului inițial și, ulterior, dacă există acordul scris al clientului atât pentru modificarea planului, cât și pentru modificarea prețului, în condițiile în care proiectul a fost contractat pe un preț forfetar, global. Instanța a constatat, de asemenea, întemeiate și criticile referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 274 C. proc. civ. de către instanța de apel. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, la data de 12 decembrie 2019, sub nr. x/2013**.

Prin decizia nr. 38 din 28 ianuarie 2020, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva sentinței nr. 645 din 27 septembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul respingerii pe fond, în totalitate, a acțiunii ca neîntemeiate. Totodată, s-a dispus obligarea intimatei-reclamante la plata sumei de 22.155 RON taxă judiciară de timbru, 40.000 RON onorariu avocat, redus, reprezentând cheltuieli de judecată în apel și recurs. A fost menținută în rest sentința. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că la data de 5 septembrie 2007, pârâta S.C. C. S.R.L., în calitate de proprietar-beneficiar, a încheiat cu reclamanta S.C. A. S.R.L., în calitate de antreprenor, contractul de antrepriză înregistrat sub nr. x, având ca obiect realizarea de către antreprenorul A. a tuturor lucrărilor de construcții, instalații și montaj de echipamente și utilaje prevăzute de documentație sau apărute suplimentar pe parcursul execuției în vederea finalizării și predării, în stare de folosință a unui centru comercial, respectiv "Centrul comercial D." și a facilităților aferente dezvoltate pe terenul proprietatea C. situat în orașul Buzău - art. 2.1.1 din contract. S-a constatat că, din conținutul contractului rezultă că obiectul acestuia includea și lucrările adiacente necesare în vederea realizării proiectului, respectiv lucrări de organizare de șantier, amenajări drumuri de acces, măsuri de protecția circulației în zona șantierului, racorduri pentru utilități pe timpul execuției, etc., inclusiv obținerea avizelor și autorizațiilor pentru aceste lucrări - art. 2.1.1 din contract. În opinia instanței de apel, prin sintagma "amenajări drumuri de acces" părțile au avut în vedere totalitatea drumurilor de acces la centrul comercial, deci inclusiv drumul de acces din E85 care face obiectul litigiului. În acest sens, Curtea a reținut că prețul contractului a fost unul forfetar, potrivit art. 8.1.6, acesta fiind stabilit în mod global pentru toate lucrările, orice modificare de cost trebuind să fie agreată în mod expres prin semnarea unui act adițional. Totodată, s-a subliniat că prin autorizația de construire nr. x/8.07.2008, aferentă realizării drumului de acces către centrul comercial D., s-a specificat un cost de 1.570.045 RON (aprox. 400.000 euro), în vreme ce, prin anexa N la contractul de antrepriza s-a agreat o valoarea totală pentru drumurile de acces în cuantum de 976.584 euro. Or, atât timp cat valoarea totala a drumurilor de acces reprezintă 10% din valoarea totală inițiala a proiectului, respectiv 10.730.049 euro (fără TVA), instanța de apel a apreciat că este greu de acceptat că valoarea lucrării în litigiu nu a fost avută în vedere de părți la încheierea contractului. În plus, s-a constatat că părțile au convenit modificări ale contractului doar prin acte adiționale, ceea ce s-a și întâmplat, prețul inițial suferind modificări prin convenția părților pe calea actelor adiționale. Din probele administrate în cauză, s-a constat că nu rezultă încheierea unor acte adiționale în privința amenajării drumului de acces în litigiu, în măsura în care acesta ar fi reprezentat o lucrare suplimentară, așa cum susține reclamanta. Instanța de apel a mai reținut că este pertinentă susținerea apelantei în sensul că drumul de acces din E85 a fost avut în vedere de părți la încheierea contractului și faptul că aprobarea pentru reabilitarea drumului de acces din E85 a fost acordată prin Hotărârea nr. 210 din 30 august 2007 a Consiliului Local Buzău, deci anterior încheierii contractului de antrepriză. În lipsa acestei aprobări prealabile, proiectul nu putea fi unul viabil, atât timp cât accesul rutier era imposibil. Contrar celor reținute de prima instanță, instanța de apel a constatat că reclamanta nu a dovedit pretenția dedusă judecății, expertizele efectuate în cauză, în ce privește chestiunea drumului de acces din E 85, nu cuprind veritabile calcule tehnice, în sensul de a arăta de ce, în funcție de volumul de lucrări și cantitățile de materiale necesare, contravaloarea lucrărilor de construcție a drumurilor de acces, în sumă totală de 976.584 euro, nu ar putea fi incluse în contravaloarea drumului în litigiu. În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel a dispus obligarea reclamantei la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată efectuate în apel și recurs, constând în suma de 22.155 RON taxă judiciară de timbru și 40.000 RON onorariu avocat redus, de la 80.788,66 RON așa cum a fost actualizat, cuantumul solicitat fiind totuși disproporționat în raport cu complexitatea cauzei.

Împotriva deciziei nr. 38 din 28 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate și reținerea cauzei spre rejudecare. Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 9, 10 și 11 C. proc. civ. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că decizia atacată nu a fost motivată în mod corespunzător, cuprinzând motive contradictorii, în sensul că pe de o parte se reține că nu era necesară încheierea unor acte adiționale fiind vorba de un contract în care prețul era prevăzut forfetar, iar pe de altă parte se observă că nu au fost încheiate acte adiționale pentru lucrările suplimentare. S-a mai susținut și că instanța de apel a reținut împrejurarea că a fost prevăzută o anumită sumă pentru drumuri de acces, însă nu a motivat de unde ar rezulta că aceste drumuri se referă la accesul către E85, având în vedere că era vorba de drumuri de acces interioare, construite pe terenul aparținând părții adverse. În schimb, drumul de acces la care face referire recurenta este construit pe un teren aparținând domeniului public al municipiului Buzău. Tot din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a mai arătat că instanța de apel nu a efectuat o analiză a probatoriului, a susținerilor părților, nu a prezentat un răspuns clar asupra problemelor de drept ridicate de către ambele părți. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că, în cauză, nu se aplică dispozițiile art. 1484 C. civ., deoarece nu este incidentă situația prevăzută de acest text de lege, având în vedere că lucrarea de amenajare a drumului de acces nu a fost cuprinsă în proiectul statornicit și dezbătut cu proprietarul și nici nu se cere pe calea acestei acțiuni plata unei schimbări a proiectului sau adăugiri la acesta, ci plata unei lucrări suplimentare față de proiectul inițial agreat, în scopul exploatării în comun a unui drum public, și nu a unui drum parte a proiectului de construcție a D.. Totodată, s-a mai subliniat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea principiilor prevăzute la art. 969 și următoarele C. civ., dar și principiile privind îmbogățirea fără justă cauză. Referitor la motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor mijloace de apărare sau dovezi, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, nu a analizat situația de fapt, făcând o confuzie gravă cu privire la aprecierea costului lucrărilor și la ceea ce înseamnă lucrări suplimentare, nefiind examinat nici probatoriul la care reclamanta a făcut referire în cererea de apel. Intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, susținând în esență că majoritatea criticilor invocate de recurentă vizează netemeinicia deciziei atacate, iar nu nelegalitatea acesteia. 5. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: Recursul recurentei-reclamante a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 9, 10 și 11 C. proc. civ. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că decizia atacată nu a fost motivată în mod corespunzător, cuprinzând motive contradictorii, în sensul că pe de o parte se reține că nu era necesară încheierea unor acte adiționale fiind vorba de un contract în care prețul era prevăzut forfetar, iar pe de altă parte se observă că nu au fost încheiate acte adiționale pentru lucrările suplimentare. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Analizând decizia recurată din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că prețul contractului a fost unul forfetar potrivit art. 8.1.6, prețul contractului fiind stabilit în mod global pentru toate lucrările, orice modificare de cost trebuind să fie agreată în mod expres prin semnarea actului adițional. Totodată, instanța de apel a mai constatat, în acest sens, că părțile au convenit modificări ale contractului, doar prin acte adiționale, ceea ce s-a și întâmplat, prețul inițial suferind modificări prin convenția părților pe calea actelor adiționate, fie ca urmare a reducerii valorii lucrărilor de HVAC, respectiv majorării acordare pentru executarea lucrărilor suplimentare la structura acoperișului. Examinând această critică a recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că argumentele instanței de apel nu sunt contradictorii, ci prezintă în mod coerent mecanismul contractual agreat de părți. Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanței de apel, nu echivalează cu incidența unor motive contradictorii ori a unei nemotivări a hotărârii și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel încât, criticile întemeiate pe acest temei vor fi respinse. Se mai constată că, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat și critici care vizează modalitatea de interpretare a probatoriului sau pretinsa omisiune a instanței de apel de a dispune din oficiu efectuarea unor expertize. Cu privire la acestea, Înalta Curte apreciază că nu pot fi analizate în recurs, având în vedere că acestea nu vizează lipsa motivării sau motive contradictorii, ori străine de natura pricinii, ci se solicită reevaluarea probatoriului și rejudecarea cauzei invocându-se critici care exced controlului de legalitate. Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate motive care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situației de fapt, rămân în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe devolutive, motiv pentru care vor fi înlăturate. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea este lipsita de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, recurenta-reclamantă a susținut că, în cauză, nu se aplică dispozițiile art. 1484 C. civ., deoarece nu este incidentă situația prevăzută de acest text de lege, având în vedere că lucrarea de amenajare a drumului de acces nu a fost cuprinsă în proiectul statornicit și dezbătut cu proprietarul și nici nu se cere pe calea acestei acțiuni plata unor lucrări pentru schimbarea proiectului sau adăugiri la acesta, ci contravaloarea unei lucrări suplimentare față de proiectul inițial agreat, în scopul exploatării în comun a unui drum public, și nu a unui drum parte a proiectului de construcție a D.. Examinând această critică, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este conformă dezlegărilor date prin decizia de casare, în cuprinsul căreia s-a stabilit că aceste dispoziții legale sunt pe deplin aplicabile actului juridic din litigiu, iar instanța de apel, în rejudecare, are obligația de a stabili în ce măsură drumul de acces care a generat litigiul reprezintă o modificare a planului inițial, în condițiile în care proiectul a fost contractat pe un preț forfetar, global și, ulterior, de a stabili dacă exista acordul scris al clientului atât pentru modificarea planului, cât și pentru modificarea prețului. Prin urmare, analiza efectuată de instanța de apel a vizat exclusiv aceste aspecte, având în vedere că limitele judecății au fost stabilite de către Înalta Curte prin decizia de casare, astfel încât sunt nefondate susținerile recurentei-reclamante în sensul că instanța de apel ar fi avut obligația să reanalizeze toate apărările și toate probele din dosar. Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului". Din această perspectivă, în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată că, potrivit contractului, obiectul acestuia includea și lucrările adiacente necesare realizării proiectului, iar prin sintagma "amenajări drumuri de acces", părțile au avut în vedere totalitatea drumurilor de acces la centrul comercial, adică inclusiv drumul de acces din E85, care a generat prezentul litigiu. De asemenea conform dezlegărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare, instanța de apel avea obligația să verifice dacă exista acordul clientului pentru modificarea planului și a prețului, acord care trebuia să fie exprimat în scris. În această privință, s-a reținut că, din probele administrate - a căror analiză este exclusă în recurs - a rezultat că în situațiile în care părțile au apreciat necesar, au încheiat acte adiționale pentru modificarea prețului. Cu toate acestea, în privința amenajării drumului de acces din litigiu, nu s-au încheiat acte adiționale, ceea ce confirmă susținerea pârâtei conform căreia acest obiectiv a fost avut în vedere de părți la încheierea contractului nefiind o lucrare suplimentară. Cu privire la celelalte critici subsumate motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că, în realitate, recurenta-reclamantă se prevalează de o serie de argumente ce vizează fondul pretențiilor sale și modul de apreciere a faptelor și probelor, și nicidecum legalitatea deciziei recurate. Prin urmare, modul în care au fost construite aceste critici nesocotește caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, în care nu pot fi deduse și analizate aspecte care vizează netemeinicia hotărârii atacate, motiv pentru care în considerarea specificului acestei căi de atac examinarea este exclusă în această etapă procesuală. Recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul și pe dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ., în acest sens susținându-se că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor mijloace de apărare sau dovezi, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, nu a analizat situația de fapt, făcând o confuzie gravă cu privire la aprecierea costului lucrărilor și la ceea ce înseamnă lucrări suplimentare, nefiind examinat nici probatoriul la care reclamanta a făcut referire în cererea de apel. Înalta Curte constată că aceste motive de recurs nu se regăseau în legislația în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 22 ianuarie 2013, fiind abrogate prin Ordonanța de urgență nr. 138/20002, publicată în Monitorul Oficial nr. 479 din 2 octombrie 2000, motiv pentru care, nu pot fi primite susținerile recurentei în sprijinul acestor motive de casare. Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B..