ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1654/2019

Ședința publică din data de 8 octombrie 2019

Asupra recursurilor civile de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2013, la data de 22 ianuarie 2013 pe rolul Tribunalului Buzău, reclamanta Societatea A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., a chemat în judecată pe pârâta Societatea C. S.R.L. București, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 2.298.090,70 Euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de preț neachitat pentru lucrările executate la centrul comercial D., în baza contractului de antrepriză perfectat de părți la data de 5 septembrie 2007.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la plata de penalități de întârziere aferente debitului principal sau, în măsura în care s-ar aprecia că nu se datorează penalitățile stipulate prin contract, la plata dobânzii legale și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 2635 din 11 iunie 2013, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă și, în consecință, a fost respinsă, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamantă.

A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 15.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. S.R.L., iar prin decizia nr. 113 din 22 noiembrie 2013, Curtea de Apel Ploiești a admis calea de atac, a anulat sentința nr. 2635 din 11 iunie 2013 a Tribunalului Buzău și a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de fond.

Decizia nr. 113 din 22 noiembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești a rămas irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârâtă de către Înalta Curte de Casație și Justiție (decizia nr. 3053 din 14 octombrie 2014).

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. x/2013*, iar la termenul din 4 februarie 2015, reclamanta și-a precizat și completat acțiunea, în sensul că a solicitat și constatarea nulității parțiale a clauzelor cuprinse în actele adiționale nr. x la contractul de antrepriză, ce se referă la stabilirea obligației antreprenorului de a efectua lucrări suplimentare sau a folosi cantități suplimentare de materiale pe cheltuiala acestuia, precum și să se constate nulitatea absolută a art. 3 din contractul de antrepriză nr. 385 din 25 septembrie 2008.

Prin sentința nr. 645 din 27 septembrie 2018, Tribunalul Buzău a admis excepția tardivității cererii de modificare a acțiunii introductive de instanță și, în consecință, a respins ca tardiv formulate capetele de cerere privind constatarea nulității actelor adiționale la contractul de antrepriză din 5 septembrie 2007, nr. 1, 2 și 3, precum și a art. 3 din contractul de antrepriză nr. 385 din 25 septembrie 2008.

A admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 403.307 Euro, în echivalent RON, la cursul BNR de la data efectuării plății, reprezentând prețul lucrării drum de acces din E 85 la D..

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 37.500 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorarii de avocat și expert judiciar.

A respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanta Societatea A. S.R.L. Buzău, cât și pârâta Societatea C. S.R.L. București, apeluri înregistrate la data de 14 ianuarie 2019 pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Prin decizia nr. 177 din 11 aprilie 2019 a fost respinsă cererea apelantei-reclamante Societatea A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., de repunere în termenul de declarare a apelului.

A respins apelul declarat de reclamantă, ca tardiv formulat.

A respins, ca nefondat, apelul promovat de pârâtă.

Dispozitivul deciziei nr. 177 din 11 aprilie 2019 a fost completat prin decizia nr. 321 din 9 iulie 2019, la cererea apelantei-pârâte, în sensul respingerii, ca neîntemeiate, a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate de această parte în această etapă procesuală.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 284 alin. (1) C. proc. civ., termenul de apel, care este unul imperativ, legal și absolut, este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Hotărârea apelată a fost comunicată apelantei-reclamante prin afișare, la sediul lichidatorului judiciar al acesteia, la data de 12 decembrie 2018, așa cum rezultă din dovada de comunicare a hotărârii atacate aflată la dosarul de fond.

Conform regulii de calcul stabilite de art. 101 alin. (1) C. proc. civ., respectiv pe zile libere, declarația de apel putea fi depusă până cel mai târziu la data de 27 decembrie 2018, inclusiv.

Declarația de apel împotriva sentinței de fond a fost depusă la poștă la data de 14 ianuarie 2019, (stampila poștei - dosar).

În ceea ce privește susținerea apelantei-reclamante conform căreia a declarat apelul în termenul prevăzut de tribunal în dispozitivul hotărârii apelate, Curtea a constatat că nu poate fi reținuta, deoarece aceasta mențiune este urmarea unei erori materiale, iar menționarea greșită în cuprinsul dispozitivului a termenului de declarare a apelului ca fiind de 30 de zile de la comunicare, în loc de 15 zile de la comunicare, nu dă dreptul unei părți să promoveze calea de atac în termen stipulat în mod greșit în hotărâre.

Termenul de apel este prevăzut de lege, este un termen legal imperativ, astfel încât nerespectarea lui atrage decăderea din dreptul de a exercita calea de atac. Indicarea greșită a acestui termen nu poate determina repunerea în termenul în ceea ce o privește pe reclamanta.

De asemenea, indicarea greșită a termenului de apel în dispozitivul sentinței instanței de fond constituie o greșeală materială în sensul art. 281 C. proc. civ. și nu deschide părții un alt drept decât cel pe care legea îl prevede întrucât atât calea de atac, cât și termenul de declarare a acesteia sunt date de lege, nu de către instanță.

Curtea a constatat că este întemeiată susținerea intimatei-parate conform căreia în cauza de față sunt aplicabile dispozițiile din vechiul C. proc. civ., iar nu cele ale art. 468 alin. (1) din Noul C. proc. civ. (potrivit cărora termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel), deoarece cererea de chemare în judecată a fost înregistrata pe rolul instanței la data de 22 ianuarie 2013, față de dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora "dispozițiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare".

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 284 C. proc. civ., Curtea a admis excepția de tardivitate a apelului invocată de intimata parata, care este o excepție de procedură, peremptorie și absolută, cu consecința respingerii apelului declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. SPRL ca tardiv formulat.

În ce privește apelul declarat de pârâta Societatea C. S.R.L., Curtea a apreciat criticile formulate ca fiind nefondate.

A reținut că instanța de fond a apreciat în mod corect, în baza probatoriului administrat în cauza, respectiv înscrisurile depuse de parți și expertizele efectuate în cauza, ca toate lucrările menționate în Anexa 1 și 2 la acțiune și evaluate de experții tehnici nu reprezintă lucrări suplimentare, ci lucrări ce se circumscriu prevederilor contractuale, în scopul realizării proiectului, cu excepția "Drumului de acces din E 85 la D.", a cărui valoare a fost stabilita de ambii experți la suma de 403.307 Euro.

Curtea a observat ca în cauză au fost efectuate două expertize tehnice specialitatea construcții, cu aproximativ aceleași obiective - prima de către expert E. și cea de a doua, dispusă prin încheierea de ședința din data de 20 iunie 20l7, urmare solicitării pârâtei apelante de efectuare a unei noi expertize, de către expert F..

În vederea efectuării lucrărilor, ambii experți au avut în vedere documentele existente la dosar și cele puse la dispoziție de părți, făcându-se referire expresă la o parte din documentele depuse, respectiv contractul de antrepriza nr. 1019 din 5 septembrie 2007, contractul suplimentar nr. 385 din 25 septembrie 2008, actele adiționale nr. x/2008, y/2008, z/2008 și 4/2009.

De asemenea, prin răspunsul la obiecțiuni ambii experți au răspuns solicitărilor pârâtei-apelante cu privire la documentația ce a stat la baza expertizelor și, ceea ce este important, - ambii experți au stabilit valoarea drumului de acces din E 85 la D. la valoarea de 403.307 Euro.

Mal mult, ambii experți au concluzionat că acest drum de acces nu face parte din categoria lucrărilor cuprinse în contractul de antrepriză încheiat de părți, ci din categoria lucrărilor suplimentare, ce au impus cheltuieli suplimentare, concluzie care se coroborează cu înscrisurile reprezentând documentația aferentă - dosar.

Or, în condițiile în care acest drum de acces nu constituie o amenajare de drum în sensul art. 2.1.1 din contractul părților, ci un drum separat deviat din șoseaua E 85, culpa antreprenorului (chiar dacă ar fi dovedită), de care face vorbire pârâta în motivele de apel, nu prezintă relevanță juridică, această lucrare suplimentară nefiind cuprinsă în contractul încheiat de părți, pentru ca o eventuală culpă a antreprenorului să-și găsească incidența juridică în cauză.

A apreciat că sunt nefondate și criticile apelantei-pârâte cu referire la faptul că raportul de expertiză nu se bazează pe niciun fel de înscris și pe niciun fel de evaluare nemijlocită, în condițiile în care ambii experți au menționat documentația ce a stat la baza efectuării expertizelor, iar cu ocazia răspunsului la obiecțiuni experta F. a precizat "că obiectivele expertizei au fost dezbătute punctual atât pe baza documentelor din dosarul cauzei, cât și pe baza documentelor puse la dispoziție de părți și pe care fiecare parte le-a considerat utile pentru întocmirea raportului de expertiză".

În acest context probator, Curtea a apreciat că, în mod corect instanța de fond a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a obligat-o pe pârâta apelantă la plata sumei de 403.307 Euro, în echivalent RON la cursul de schimb BNR din data efectuării plății, reprezentând cost lucrare drum de acces E 85 la D..

Nici critica ce vizează netemeinicia sentinței atacate în ceea ce privește obligarea pârâtei-apelante la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanta-apelanta și în ce privește respingerea cheltuielilor de judecată suportate de S.C. C. S.R.L. nu a fost apreciată fondată.

Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții "care cade în pretenții".

Culpa procesuală este cea care trebuie să fundamenteze fiecare sumă la care va fi obligată partea care a căzut în pretenții, cu titlu de cheltuieli de judecată. Culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanțe a unei cereri, acțiuni ce se dovedește a fi neîntemeiată (deci determinarea pârâtului de a ieși din pasivitatea confortabilă pe care i-o asigură prezumția că nu datorează nimic nimănui), fie susținerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea reclamantului în încercarea sa de a răsturna prezumția relativa sus amintită). Astfel înțeleasă culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art. 274 C. proc. civ., "partea care cade în pretenții" poate fi atât reclamantul, cât și pârâtul.

Stabilind că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părții care a căzut în pretenții, Curtea a reținut, așa cum în mod justificat s-a stabilit și de către instanța de fond, ca fapta acesteia declanșează o răspundere civilă delictuală al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câștigat procesul a fost nevoită să le realizeze.

Așadar natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părții care a câștigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții. Este vorba despre un prejudiciu material care poate fi dovedit prin documente justificative. Totodată, cheltuielile de judecată reprezintă pierderea efectiv suferită, sumele efectiv cheltuite (damnum emergens) în susținerea procesului respectiv ori pentru apărare.

Având în vedere aceste considerente de ordin teoretic, Curtea a apreciat că în mod corect instanța de fond, constatând culpa procesuală a pârâtei S.C. C. S.R.L., care a căzut în pretenții, prin obligarea sa la plata sumei de 403.307 Euro, în echivalent RON la cursul BNR din data efectuării plații, a obligat-o pe aceasta și la plata cheltuielilor de judecată aferente, reprezentând onorariu de avocat și onorariu expert.

Pe de alta parte, solicitarea pârâtei-apelante de obligare a reclamantei-apelante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat este lipsită de orice fundament juridic, reclamanta care a câștigat procesul nefiind în culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art. 274 C. proc. civ., situație față de care în mod corect instanța de fond a respins cererea pârâtei de plată a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs atât reclamanta Societatea A. S.R.L. Buzău, cât și pârâta Societatea C. S.R.L. București, recursuri înregistrate la data de 19 august 2019 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Recurenta A. S.R.L. a criticat decizia atacată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Decizia pronunțată de instanța de apel nu cuprinde motivele pentru care a fost respinsă cererea de repunere în termenul de declarare a căii de atac și nici nu face referire la temeiurile de drept pe care această cerere a fost întemeiată, respectiv art. 186 din Legea nr. 134/2010 (Noul C. proc. civ.) și art. 103 C. proc. civ. din 1865.

În măsura în care s-ar aprecia că soluția de respingere a cererii de repunere în termen a fost motivată, recurenta-reclamantă a solicitat să se constate greșita aplicare și interpretare a normelor legale incidente, în măsura în care partea, bazându-se pe mențiunile cuprinse în hotărâre, referitoare la termenul de declarare a căii de atac, s-a aflat într-o împrejurare fortuită, care a împiedicat-o să își exercite dreptul în termenul prevăzut de lege.

Astfel, au fost încălcate dezlegările date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 19/2016, pronunțată în recurs în interesul legii, precum și prevederile art. 7 din Noul C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. din 1865 și art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 din Noul C. proc. civ.

Pârâta C. S.R.L. a criticat decizia recurată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de apel, menținând soluția de obligare a pârâtei la plata sumei de 403.307 Euro, contravaloarea drumului de acces din E 85 la D., nu a indicat, nici măcar sumar, nici normele legale și nici raționamentul juridic ce ar putea conduce la o atare concluzie.

Instanța de apel nu a analizat în concret niciunul din argumentele expuse de pârâtă în cererea de apel și nu a expus rațiunile pentru care acest drum nu ar fi fost inclus în înțelegerea inițială a părților, ignorând practic prevederile contractului de antrepriză, respectiv cuprinsul art. 2.11, care stabilește obligația antreprenorului de a realiza toate drumurile de acces aferente centrului comercial.

A mai relevat recurenta că, prin anexele contractului de antrepriză s-au prevăzut toate sumele aferente proiectului, inclusiv contravaloarea lucrărilor de construcție a drumurilor de acces, în cuantum de 976.584 Euro (conform Anexei N), astfel că nu există nici un argument pentru care să se considere că valoarea drumului de acces din E 85 nu era inclusă în valoarea totală a lucrărilor de această natură, stabilită convențional.

Mai mult, din moment ce obiectul contractului de antrepriză a fost astfel conceput încât să includă toate lucrările necesare pentru darea în funcțiune a centrului comercial, apreciază recurenta că ar fi ilogic să se considere că nu a vizat executarea singurului drum de acces rutier (singurul destinat mijloacelor de transport).

A susținut recurenta că părțile au agreat, prin convenție, un preț forfetar (aspect confirmat de prima instanță și neatacat în calea de atac), ceea ce înseamnă că antreprenorul este ținut să execute toate lucrările aferente contractului, fără a putea cere cheltuieli suplimentare.

În sfârșit, recurenta a susținut că, prin prevederile art. 8.1.6 din contractul de antrepriză, părțile au convenit asupra unui mecanism prin care antreprenorul putea să solicite plata unor lucrări suplimentare, respectiv prin încheierea de acte adiționale, ceea ce s-a și întâmplat în cursul derulării convenției, invocând în acest sens cele trei acte adiționale. Așadar, a concluzionat că instanța de apel nu a indicat nici un argument pentru care a considerat că, în privința drumului de acces din E 85, ar fi fost înlăturat de la aplicare acest mecanism convențional.

A mai arătat recurenta că, prin cererea de apel a criticat soluția primei instanțe și sub aspectul obligării către reclamantă la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată, în condițiile în care pretențiile acesteia au fost admise numai în parte (în procent de 17%), iar capetele de cerere referitoare la constatarea nulității actelor adiționale au fost respinse, ca tardiv formulate.

Respingând aceste critici, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ. și a interpretat greșit sintagma "partea care cade în pretenții". Or, literatura de specialitate, precum și Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 11 din 23 iulie 1959 relevă că aceste cheltuieli de judecată se vor acorda în integralitate doar părții ale cărei pretenții sau apărări au fost admise în întregime.

În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, C. S.R.L. a solicitat respingerea recursului declarat de Societatea A. S.R.L., întrucât decizia, în ce privește respingerea căii de atac declarate de această parte, este legală.

Recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prealabil analizei propriu zise a criticilor formulate prin intermediul căii de atac, față de împrejurarea că recurenta invocă texte de lege atât din Noul C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010), cât și din C. proc. civ. din 1865, instanța reamintește că, în cauză, sunt incidente prevederile legii vechi. Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, dispozițiile Legii nr. 134/2010 sunt aplicabile numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.

Or, procesul de față a început la data de 22 ianuarie 2013 (data înregistrării cererii de chemare în judecată la Tribunalul Buzău), iar noul C. proc. civ. a intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, conform art. 81 din Legea nr. 76/2012, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 4/2013.

Revenind la motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, constată că s-a invocat, în primul rând, nemotivarea soluției de respingere a cererii de repunere în termen, critică subscrisă art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei, decizia atacată cuprinde motivele pentru care a fost respinsă cererea, instanța de prim control judiciar analizând dacă indicarea greșită a termenului de apel ar putea reprezenta o împrejurare mai presus de voința părții, care să o fi împiedicat să îndeplinească actul de procedură în termenul prevăzut de lege.

Așadar, considerentele deciziei atacate, referitoare atât la respingerea cererii de repunere în termen, cât și la aplicarea sancțiunii decăderii pentru neexercitarea căii de atac în termenul defipt de lege, potrivit cărora termenul de declarare a căii de atac este un termen legal imperativ, iar nu unul judecătoresc, răspund exigențelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum și standardelor instituite de art. 6&1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil. Astfel, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că tribunalele au obligația să își motiveze deciziile, dar că nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat fiecărui argument al părții (Hotărârea din 9 decembrie 1994 - G. c. Spaniei).

Cât privește criticile referitoare la greșita interpretare și aplicare a legii, întemeiate de parte pe motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată că nici acestea nu pot fi primite.

În primul rând, recurenta nu contestă împrejurarea că apelul a fost promovat cu încălcarea termenului imperativ de 15 zile, prevăzut de art. 284 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865 și nici faptul că art. 103 alin. (1) teza I C. proc. civ. instituie sancțiunea decăderii pentru neexercitarea căii de atac într-un termen legal, imperativ. Din această perspectivă, din cuprinsul căii de atac nu rezultă de ce judecătorii din apel au aplicat sau interpretat greșit textele de lege sus arătate.

În al doilea rând, dacă o împrejurare de fapt poate fi apreciată ca fiind "mai presus de voința părții", de natură să o împiedice să exercite un act de procedură în termenul legal este o chestiune ce ține de resortul și atribuțiile instanțelor de fond, nefiind o problemă de interpretare a legii. În acest context, era atributul suveran al instanței de prim control judiciar să stabilească dacă, mențiunea eronată din cuprinsul hotărârii de fond putea constitui un motiv întemeiat, în accepțiunea art. 103 C. proc. civ., care să justifice repunerea în termenul de declarare a apelului pentru partea ce a beneficiat de asistență juridică de specialitate pe tot parcursul derulării litigiului.

Argumentul potrivit căruia ar putea fi avute în vedere considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție (Complet RIL) nr. 19/2016 nu poate fi primit. Decizia se referă la interpretarea și aplicarea unei norme din Noul C. proc. civ. (inaplicabil în speță) și la o ipoteză radical diferită, anume aceea în care partea formulează o altă cale de atac, greșită, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

Recursul declarat de pârâta Societatea C. S.R.L. este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Pentru început, se cuvine a preciza că, deși recurenta a invocat, în mod explicit, doar incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dezvoltarea criticilor formulate de parte face posibilă încadrarea acestora și în motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, în ce privește soluția instanței de fond, de obligare a pârâtei la plata sumei de 403.307 Euro, reprezentând contravaloarea drumului de acces din E 85 la D., prin motivele de apel s-au invocat două categorii de argumente referitoare la inexistența acestei obligații. Pe de o parte, s-a susținut că această lucrare era inclusă în obiectul contractului de antrepriză, astfel cum era descris în art. 2.1.1 din convenție, astfel încât prețul forfetar al întregii lucrări de construcție și amenajare a mall-ului includea contravaloarea acesteia. Pe de altă parte, s-a susținut că părțile au convenit un mecanism contractual prin care antreprenorul putea obține plata unor lucrări suplimentare, respectiv prin semnarea de acte adiționale la contract, conform art. 8.1.6 din contractul de antrepriză.

Hotărârea instanței de apel nu include însă nici unul din motivele pentru care aceste apărări al pârâtei au fost înlăturate, în sensul că, deși decizia atacată este aparent motivată, aceasta nu prezintă nici un răspuns specific, explicit, real, la problema pusă în discuție și nici un raționament juridic propriu.

Concret, cât privește problema includerii drumului de acces din E 85 în obiectul inițial al contractului de antrepriză, instanța de apel, la fel ca și prima instanță, s-a limitat la a arăta că împrejurarea că este o lucrare suplimentară rezultă din cele două expertize tehnice efectuate în cauză.

Curtea reamintește însă că, potrivit art. 201 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, instanța dispune efectuarea unei expertize doar atunci când consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști pentru lămurirea unor împrejurări de fapt. Așadar, efectuarea unei expertize nu degrevează judecătorul de obligația de a efectua propriul raționament juridic sau de a decela voința reală a părților la data încheierii convenției. Astfel, cele două rapoarte de expertiză, în ce privește chestiunea drumului de acces din E 85, nu cuprind veritabile calcule tehnice, în sensul de a arăta de ce, funcție de volumul de lucrări și cantitățile de materiale necesare, contravaloarea lucrărilor de construcție a drumurilor de acces, în sumă totală de 976.584 Euro, conform Anexei N la contract, nu include și contravaloarea drumului în litigiu. În realitate, cei doi experți se limitează la a interpreta contractul încheiat de părți, raportându-se la cuprinsul art. 8.1.2, 8.1.6, s.a.m.d., ceea ce depășește competența legală a acestora. Așadar, instanța de apel a ignorat împrejurarea că, constatările tehnico-științifice ale expertului nu se pot substitui aprecierilor făcute de judecător și că activitatea expertului încetează acolo unde începe opera de valorizare de către judecător a constatărilor de fapt ale cauzei.

Nici celelalte argumente prezentate de parte, prin cererea de apel, nu au fost în mod real analizate de instanțe de prim control judiciar, respectiv cele referitoare la includerea valorii drumului în litigiu în valoarea totală a drumurilor de acces din Anexa N, la anterioritatea hotărârii consiliului local de aprobare a cooperării autorității publice locale cu pârâta, în vederea executării drumului, în raport cu data semnării convenției, la lipsa de logică a neantamării, în convenția privind întregul proiect, a singurei căi de acces rutier la centrul comercial ș.a.m.d. . Ca atare, toate aceste argumente, ce nu au fost analizate de către instanța de apel și nici înlăturate, motivat, sunt reiterate pe calea prezentului recurs.

Cât privește cea de a doua categorie de argumente prezentate de apelanta-pârâtă, referitoare la existența unui mecanism contractual pentru evaluarea și plata unor eventuale lucrări suplimentare, anume încheierea unor acte adiționale la contractul de antrepriză (art. 8.1.6 din convenție), mecanism, de altfel, pus în aplicare de părți, prin încheierea a 4 (patru) acte adiționale, aceasta nu a făcut, de asemenea, obiectul analizei instanței de apel. Astfel, instanța de prim control judiciar, deși învestită cu o acțiune în răspundere contractuală, obligă beneficiarul lucrării la plata către antreprenor a unei lucrări care, potrivit acesteia, nu a făcut obiectul contractului de antrepriză, fără a arăta însă de ce înlătură de la aplicare mecanismul convenit de părți, în ce circumstanțe nu a fost posibilă încheierea de act adițional care este cauza juridică a cererii ș.a.m.d.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât atunci când cererile și observațiile părților sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate efectiv de către tribunalul sesizat. Cu alte cuvinte, art. 6 implică în sarcina "tribunalului" obligația de a face o examinare efectivă a mijloacelor, argumentelor și ofertelor de dovezi ale părților, fără a fi înțeleasă ca cerând un răspuns detaliat la fiecare argument. (Van de Hurk c. Olandei, par. 59 și 61). De aceea, problema de a ști dacă un tribunal nu și-a respectat obligația de a motiva ce decurge din art. 6 al Convenției, nu poate fi analizată decât în lumina circumstanțelor speței (G. c. Spaniei, par. 29).

Or, față de cele mai sus arătate, Înalta Curte constată că instanța de apel nu și-a motivat în mod corespunzător soluția, câtă vreme nu a dat un răspuns efectiv argumentelor prezentate de apelantă, ci s-a limitat la enumerarea mijloacelor de probă (în mod deosebit, a expertizelor) și a tras, ulterior, concluzii, fără a parcurge însă și raționamentul judiciar ce conducea la acele concluzii. Prin urmare, constată că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Deși nu se mai impune o analiză detaliată a criticilor subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată că și acestea sunt întemeiate.

Astfel, întrucât contractul de antrepriză a fost perfectat de părți anterior intrării în vigoare a noului C. civ. (Legea nr. 287/2009), anume anterior datei de 1 octombrie 2011, acestui act juridic îi sunt aplicabile prevederile C. civ. din 1864 (art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011).

Instanțele de fond au ignorat că, în măsura în care părțile unui contract de antrepriză cu preț forfetar nu derogă de la norma supletivă inclusă în art. 1484 C. civ. din 1864, acest din urmă text de lege este pe deplin aplicabil actului juridic în litigiu. Potrivit normei, antreprenorul sau arhitectul care s-a angajat să execute o clădire (edificiu) după un plan stabilit cu clientul nu poate cere o sporire de preț (nici cu titlu de îmbogățire fără justă cauză) pe motiv că s-a mărit prețul muncii sau al materialelor, nici pe motiv că a efectuat modificări sau adăugiri la planul inițial, dacă aceste modificări sau adăugiri nu au fost aprobate de client în scris și modificările de preț, de asemenea, stabilite cu clientul. În acest context, instanța de apel, în rejudecarea cauzei de față, are obligația de a stabili, în condițiile în care proiectul a fost contractat pe un preț forfetar, global, în ce măsură drumul de acces în litigiu reprezintă o modificare a planului inițial și, ulterior, dacă există acordul scris al clientului atât pentru modificarea "planului", cât și pentru modificarea prețului.

Instanța constată, de asemenea, întemeiate și criticile referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 274 C. proc. civ. de către instanța de apel.

În adevăr, așa cum corect a arătat pârâta prin motivele de apel, cheltuielile de judecată se vor acorda în integralitate numai părții ale cărei pretenții au fost admise în întregime.

De vreme ce la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute de partea câștigătoare.

Din coroborarea art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cu prevederile art. 276 C. proc. civ. rezultă că atunci când pretențiile ce formează obiectul acțiunii au fost admise doar parțial (așa cum era cazul, în speță), instanța va acorda celui care a câștigat procesul numai o parte din cheltuielile de judecată suportate, proporțional cu pretențiile admise. Altfel spus, și reclamanta care a câștigat în parte procesul este în culpă procesuală, din moment ce a cerut mai mult decât i se datora.

Față de cele mai sus arătate, constată că prin neevaluarea efectivă a criticilor formulate prin cererea de apel, instanța de prim control judiciar nu numai că a pronunțat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ci, practic, a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

Așa fiind, potrivit art. 313, art. 312 alin. (3) teza ultimă și alin. (5) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul și va casa decizia recurată, în parte, numai în ce privește apelul pârâtei, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. În rejudecare, instanța va ține seama de chestiunile de drept dezlegate, referitoare la condițiile de modificare a contractului de antrepriză cu preț forfetar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., împotriva deciziei nr. 177 din 11 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva aceleiași decizii. Casează în parte decizia atacată numai în ceea ce privește apelul declarat de pârâta C. S.R.L. și trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 8 octombrie 2019.