ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 290 din data de 7 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. în infracțiunea prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 5 alin. (1) C. pen., formulată de inculpații A., B. și C.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și art. 18 C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaților A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., B. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. și C. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., constatând intervenită prescripția răspunderii penale.

În baza art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen. s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de către Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Legumicultură Buzău și, în consecință au fost obligați, în solidar, inculpații A., B. și C., la plata către aceasta a sumei de 5.352.864 RON, cu dobânda legală la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 33 ha., situat pe raza municipiului Buzău, care a făcut obiectul Procesului-verbal nr. x din 19 noiembrie 2001 emis de O.C.A.O.T.A. Buzău.

În baza art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen., s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de către Agenția Domeniilor Statului și, în consecință, au fost obligați, în solidar, inculpații A., B. și C., la plata către aceasta a sumei de 531.062 RON, la care s-a adăugat dobânda legală pe timp de un an, calculată la nivelul anului 2001, reprezentând diferența dintre contravaloarea terenului în suprafață de 33 ha care a făcut obiectul Procesului-verbal nr. x din 19 noiembrie 2001 emis de O.C.A.O.T.A. Buzău și contravaloarea, la nivelul anului 2001, a terenului situat pe raza municipiului Buzău, în tarlalele 24 și 25, identificat în Procesul-verbal nr. x din 29 noiembrie 2001 emis de O.C.A.O.T.A. Buzău, în baza Ordinului Prefectului nr. 146 din 24 iulie 2001.

S-a menținut măsura sechestrului asigurător dispusă asupra bunurilor mobile și imobile, proprietatea inculpaților A., B. și C., instituită prin Ordonanța nr. 68/P/2009 din 4 aprilie 2014 a Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești.

S-a dispus anularea Procesului-verbal nr. x din 19 noiembrie 2001, emis de O.C.A.O.T.A Buzău.

În baza art. 275 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost obligați inculpata B. a fost obligată la plata sumei de 3.000 RON, din care suma de 2.000 RON reprezintă cheltuielile judiciare ocazionate de desfășurarea urmăririi penale; inculpatul C. la plata sumei de 2.000 RON, din care suma de 1.000 RON reprezintă cheltuielile judiciare ocazionate de desfășurarea urmăririi penale și inculpatul A. la plata sumei de 6.000 RON, din care suma de 5.000 RON reprezintă cheltuielile judiciare ocazionate de desfășurarea urmăririi penale.

Împotriva Sentinței penale nr. 290 din 7 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița au declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ - Direcția Națională Anticorupție, inculpații A., B., C. și partea civilă Agenția Domeniilor Statului

Prin Decizia penală nr. 1160 din data de 12 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 421 alin. (1) pct. (2) lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă ÎCCJ - DNA - Serviciul Teritorial Ploiești și de inculpații A., B. și C. împotriva Sentinței penale nr. 290 din data de 7 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița.

Desființează în parte sentința în latură penală și rejudecând, pronunță o nouă hotărâre, după cum urmează:

În aplicarea disp. art. 5 C. pen., constată că legea penală mai favorabilă inculpaților A., B. și C. este C. pen. din 1968.

În aplicarea disp. art. 5 C. pen., menține soluția dispusă prin sentința atacată, în conformitate cu art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., de încetare a procesului penal pornit împotriva inculpaților A., B. și C. ca urmare a constatării intervenirii prescripției speciale a răspunderii penale, potrivit art. 122 alin. (1) lit. b) și alin. (2) C. pen. din 1968 raportat la art. 124 C. pen. din 1968, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012, pentru infracțiunea dedusă judecății, aceea de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, prev. de art. 248 raportat la art. 2481 C. pen. din 1968, faptă din data de 19 noiembrie 2001.

S-a dispus anularea Adresei nr. x din 9 mai 2007 emisă de O.C.P.I. Buzău și transmisă Instituției Prefectului jud. Buzău.

A fost menținut restul dispozițiilor sentinței, care nu contravin prezentelor.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă Agenția Domeniilor Statului împotriva aceleiași sentințe.

*****

Împotriva deciziei din apel, au declarat recurs în casație recurenții inculpați A., B. și C.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală la data de 13 aprilie 2020, când s-a stabilit termen la data de 5 iunie 2020, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

Constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpați îndeplinește cerințele prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., prin încheierea din data de 5 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a admis în principiu, cererea de recurs în casație, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a acesteia.

Cu prilejul dezbaterilor de la termenul din 3 iulie 2020, s-au luat concluziile apărării recurenților inculpați și ale parchetului, acestea fiind pe larg redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Analizând recursurile în casație în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate efectuată de instanța de recurs nu este însă una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În cauza de față, recurenții inculpați A., B. și C. și-au întemeiat recursurile în casație formulate pe cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

Cu privire la primul motiv de recurs în casație, s-a arătat că faptele reținute în sarcina inculpaților nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) raportat la art. 309 C. pen.

În acest sens, au precizat că actul de sesizare a instanței nu cuprinde elementele prevăzute de art. 328 C. proc. pen., întrucât nu se poate stabili o corespondență între faptele reținute în rechizitoriu și descrierea acestora, ca urmare a probelor administrate.

În concret, au susținut că în actul de sesizare nu se arată elementul material al laturii obiective a faptelor săvârșite de inculpați, forma de vinovăție, ci se face doar trimitere la textul de incriminare, fără a exista o descriere a activității infracționale care să se plieze pe modalitățile normative ale elementului material.

Totodată, au menționat că este necesar ca atât prin ordonanța de punere în mișcare, cât și prin rechizitoriu să fie identificată atribuția de serviciu încălcată, precum și dispoziția legală ce nu a fost respectată. Or, în speță, au fost prezentate generic dispozițiile legale în materia retrocedărilor la momentul pretinderii săvârșirii faptelor, aspect ce nu poate echivala cu o acuzație penală.

În opinia inculpaților, indicarea de către reprezentantul Ministerului Public, cu ocazia dezbaterilor, a dispozițiilor legale încălcate conduce la nerespectarea dreptului la un proces echitabil, având în vedere că întreaga cercetare judecătorească s-a realizat în raport de alte dispoziții.

Un al doilea motiv invocat vizează împrejurarea că niciuna dintre instanțele de fond nu s-au pronunțat cu privire la dezincriminarea infracțiunii de abuz în serviciu, astfel cum rezultă din dispozițiile Deciziei Curții Constituționale a României nr. 405/2016.

În actul de sesizare a instanței se reține îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu de către inculpatul A., fără însă a se arăta concret atribuțiile încălcate, pentru a se putea determina astfel dacă nerespectarea vizează o normă legală sau altă dispoziție normativă cu putere inferioară.

Din perspectiva laturii subiective, au precizat că infracțiunea de abuz în serviciu se poate săvârși doar cu intenție, însă în speță, nu există nici un element probator care să determine intenția inculpaților de a săvârși infracțiunea în modalitatea descrisă în rechizitoriu. Au susținut că parchetul a inventat un mobil în sensul că s-a urmărit obținerea unui teren valoros în apropierea orașului, atractiv pentru investitori, în locul unui teren fără valoare situat la ieșirea din oraș, lângă calea ferată. În acest sens, au amintit declarațiile martorilor D. și E.

De asemenea, inculpații au mai susținut că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat în raport de decizia nr. 813/2010 a Tribunalului Buzău, precum și de Sentința nr. 8565/2008 a Judecătoriei Buzău, prin care s-a statuat că atât Ordinul Prefectului, cât și procesul-verbal din data de 19 noiembrie 2001 au fost legale.

Sub aspectul laturii civile, au apreciat că soluția instanței de fond a fost fundamentată pe un calcul eronat, raportat la valoarea indicatorilor ritmici conform căreia ar rezulta un profit mediu pe patru ani de 4.494.631 RON, profit ce a fost împărțit la suprafața medie de 443,32 ha deținută de Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare în cei patru ani.

În susținerea aceluiași aspect, au mai precizat că evaluarea efectuată de expert F. era lovită de nulitate, întrucât expertul nu era autorizat ANVAR, expertiza a fost efectuată fără convocarea părților și lipsită de material documentar.

În consecință, recurenții inculpați au solicitat admiterea recursului în casație formulat, casarea hotărârilor pronunțate de instanța de fond și de apel, achitarea în baza dispozițiilor art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) C. proc. pen., iar sub aspectul laturii civile, înlăturarea obligării la plata sumelor de bani stabilite cu titlu de prejudiciu.

În cauză, se reține că în conformitate cu art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaților A., B. și C. ca urmare a constatării intervenirii prescripției speciale a răspunderii penale, potrivit art. 122 alin. (1) lit. b) și alin. (2) C. pen. din 1968 raportat la art. 124 C. pen. din 1968, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012, pentru infracțiunea dedusă judecății, aceea de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, prevăzută de art. 248 raportat la art. 2481 C. pen. din 1968, faptă din data de 19 noiembrie 2001.

Totodată, în baza art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen., s-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de către Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Legumicultură Buzău și, în consecință au fost obligați, în solidar, inculpații A., B. și C., la plata către aceasta a sumei de 5.352.864 RON, cu dobânda legală la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 33 ha., situat pe raza municipiului Buzău, care a făcut obiectul Procesului-verbal nr. x din 19 noiembrie 2001 emis de O.C.A.O.T.A. Buzău.

În baza art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen., s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de către Agenția Domeniilor Statului, și, în consecință, au fost obligați, în solidar, inculpații A., B. și C., la plata către aceasta a sumei de 531.062 RON, la care s-a adăugat dobânda legală pe timp de un an, calculată la nivelul anului 2001, reprezentând diferența dintre contravaloarea terenului în suprafață de 33 ha care a făcut obiectul Procesului-verbal nr. x din 19 noiembrie 2001 emis de O.C.A.O.T.A. Buzău și contravaloarea, la nivelul anului 2001, a terenului situat pe raza municipiului Buzău, în tarlalele 24 și 25, identificat în Procesul-verbal nr. x din 29 noiembrie 2001 emis de O.C.A.O.T.A. Buzău, în baza Ordinului Prefectului nr. 146 din 24 iulie 2001.

Recurenții inculpați au formulat recurs în casație, criticile acestora fiind întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a dispus condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, precum și pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. ce vizează situația când în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.

În esență, se reține că, prin cererile deduse judecății, în temeiul cazului de casare invocat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a solicitat de către apărare achitarea inculpaților în ceea ce privește infracțiunea de abuz în serviciu reținută în sarcina acestora, întrucât, pe de o parte, potrivit Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale fapta pentru care au fost acuzați nu mai este prevăzută de legea penală, întrucât a operat dezincriminarea infracțiunii de abuz în serviciu, iar pe de altă parte, în rechizitoriu nu s-a arătat care sunt atribuțiile de serviciu nerespectate de către cei inculpați și care sunt dispozițiile legale care au fost încălcate.

În concret s-a susținut că în cauză nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă ale infracțiunii de abuz în serviciu, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor criticilor și apărărilor formulate de către inculpați, cu privire la situația juridică a terenului și modul eronat de calcul al prejudiciului.

Totodată, s-a arătat că cele două instanțe nu s-au pronunțat cu privire la continuarea judecății, în condițiile în care intenția părților era de continuare a judecății, astfel că dispunându-se încetarea procesului penal fără a pune în discuția părților aspecte legate de continuarea sau nu a judecății, au fost nerespectate și dispozițiile legale prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

În aceste coordonate, în raport de motivele de recurs în casație astfel formulate, de dispozițiile incidente și scopul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel este legală - conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile făcând obiectul analizei prezentei căi de atac.

Obiectul cenzurii instanței de casație este limitat la chestiuni de drept, circumscrise, în speță, cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv a susținerilor vizând neprevederea faptei de către legea penală în ceea ce privește faptele reținute în sarcina recurenților inculpați din prezenta cauză.

În concret, în cauză, rezultă că susținerile recurenților inculpați subsumate noțiunii de condamnare pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, în sensul cazului de casare invocat sunt raportate de apărarea inculpaților la conținutul Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale, potrivit căreia, în opinia apărării, fapta de abuz în serviciu a fost dezincriminată.

Tot în susținerea criticii potrivit căreia fapta pentru care inculpații au fost trimiși în judecată nu mai este prevăzută de legea penală și astfel se impune achitarea lor, apărarea inculpaților a făcut referiri fie la împrejurarea că prin rechizitoriul cu care a fost sesizată instanța de fond nu s-au menționat dispozițiile legale încălcate de inculpați, fie a făcut referiri la probele dosarului care nu conturează, în opinia apărării, care sunt activitățile inculpaților neconforme cu legea, precum și referiri la latura subiectivă a infracțiunii ce se poate săvârși numai cu intenție, însă la dosarul cauzei nu există nici un element probator care să determine intenția inculpaților de a săvârși infracțiunea de abuz în serviciu pentru care au fost trimiși în judecată.

De asemenea, prin motivele de recurs în casație, inculpații, prin apărător, au reiterat criticile formulate în apel cu referire la starea de fapt reținută de instanțe și atribuțiile avute de inculpați, făcându-se totodată referire la probele dosarului, respectiv apartenența terenului la domeniul privat, modul eronat de calcul al prejudiciului, rapoartele de expertiză, etc.

Examinând cauza prin prisma criticilor așa cum au fost formulate de apărarea inculpaților A., B. și C. prin recursurile în casație de față, Înalta Curte constată că instanțele au făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpaților sunt neîntemeiate.

Astfel, se reține că, prin hotărârea instanței de fond s-a stabilit că, în drept, fapta inculpatului A., constând în aceea că, în calitate de primar al municipiului Buzău și președinte al Comisiei municipale pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, prin îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu și prin încălcarea dispozițiilor legale în materia fondului funciar, la data de 19 noiembrie 2001, cu ocazia punerii în aplicare a Ordinului Prefectului Județului Buzău nr. 146 din 24 iulie 2001 vizând trecerea în proprietatea privată a municipiului Buzău la categoria izlaz a suprafeței de 33 ha teren arabil aflată în administrarea SC G. SA Buzău, a primit prin procesul-verbal înregistrat la Primăria Municipiului Buzău sub nr. x din 7 martie 2002 pe care l-a semnat, suprafața de 33 ha teren arabil de la Stațiunea de Cercetare pentru Legumicultură Buzău, contrar dispozițiilor acestui Ordin al Prefectului și a propriei sale solicitări adresată prin referat Prefecturii Județului Buzău la data de 4 iulie 2001 de a se prelua suprafața respectivă de la SC G. SA Buzău, ceea ce a avut ca rezultat prejudicierea statului cu suma de 12.720.000 RON reprezentând contravaloarea terenului de 33 ha aflat în domeniul public al acestuia, destinat exclusiv activității de cercetare și producerii de semințe și material săditor din categorii biologice superioare la nivelul Stațiunii de Cercetare pentru Legumicultură Buzău și exceptat de lege de la reîntregirea izlazului comunal, precum și prejudicierea Stațiunii, prin lipsa de folosință a suprafeței respective, cuantificată de reprezentanții săi legali la valoarea de 11.528.760 RON, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

De asemenea, s-a stabilit că fapta inculpatei B., constând în aceea că, în calitate de director al Oficiului de Cadastru, Geodezie și Cartografie Buzău (actualul O.C.P.I. Buzău), prin îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu și prin încălcarea dispozițiilor legale în materia fondului funciar, la data de 19 noiembrie 2001, cu ocazia punerii în aplicare a Ordinului Prefectului Județului Buzău nr. 146 din 24 iulie 2001 vizând trecerea în proprietatea privată a municipiului Buzău la categoria izlaz a suprafeței de 33 ha teren arabil aflat în administrarea SC G. SA Buzău, a conceput și semnat procesul-verbal înregistrat la Oficiul de Cadastru sub nr. x/19 noiembrie 2001, prin care, contrar dispozițiilor acestui Ordin al Prefectului și a propriului său referat nr. x din 17 iulie 2001, terenul de 33 ha a fost predat către municipiu, nu din suprafața administrată de SC G. SA Buzău, ci din cea folosită de Stațiunea de Cercetare pentru Legumicultură Buzău, ceea ce a avut ca rezultat prejudicierea statului cu suma de 12.720.000 RON, reprezentând contravaloarea terenului de 33 ha ce se afla în domeniul public al acestuia, destinat exclusiv activității de cercetare și producerii de semințe și material săditor din categorii biologice superioare (în cadrul Stațiunii) și exceptat de lege de la reîntregirea izlazului comunal, precum și prejudicierea Stațiunii de Cercetare pentru Legumicultură Buzău, prin lipsa de folosință a suprafeței respective cuantificată de reprezentanții acesteia la valoarea 11.528.760 RON, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen.

S-a mai reținut că, fapta inculpatului C. constând în aceea că, în calitate de director al Stațiunii de Cercetare pentru Legumicultură Buzău, prin îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu și prin încălcarea dispozițiilor legale în materia fondului funciar a predat Primăriei Municipiului Buzău, prin procesul-verbal din 19 noiembrie 2001, pe care l-a semnat, suprafața de 33 ha teren arabil deținut de Stațiune, contrar dispozițiilor Ordinului Prefectului nr. 146/24 iulie 2001, care viza trecerea în proprietatea privată a municipiului Buzău la categoria izlaz a suprafeței de 33 ha teren arabil aflat în administrarea SC G. SA Buzău, prejudiciind astfel statul cu suma de 12.720.000 RON, reprezentând contravaloarea terenului de 33 ha aflat în domeniul public al acestuia, destinat exclusiv activității de cercetare și producerii de semințe și material săditor din categorii biologice superioare la nivelul unității pe care o conducea și exceptat de lege de la reîntregirea izlazului comunal, precum și Stațiunea, prin lipsa de folosință a suprafeței respective, cuantificată la valoarea de 11.528.760 RON, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen.

Instanța de fond, în soluționarea laturii penale a cauzei, în baza art. 398 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și art. 18 C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaților A., B. și C. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., constatându-se intervenită prescripția răspunderii penale.

În apel, pentru considerentele expuse în cuprinsul deciziei atacate, instanța de control judiciar a constatat că legea penală mai favorabilă inculpaților A., B. și C. este C. pen. din 1968.

Astfel, în aplicarea dispozițiilor art. 5 C. pen., instanța de apel a menținut soluția dispusă prin sentința atacată, în conformitate cu art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., de încetare a procesului penal pornit împotriva inculpaților A., B. și C. ca urmare a constatării intervenirii prescripției speciale a răspunderii penale, potrivit art. 122 alin. (1) lit. b) și alin. (2) C. pen. din 1968 raportat la art. 124 C. pen. din 1968, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012, pentru infracțiunea abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, prev. de art. 248 raportat la art. 2481 C. pen. din 1968, faptă din data de 19 noiembrie 2001.

Înalta Curte subliniază că, pin prisma cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. invocat în cauză de către recurenți, sintagma "nu este prevăzută de legea penală" privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.

Or, astfel cum rezultă din actele dosarului, în determinarea legii penale mai favorabile și alegerea acesteia dintre legile succesive, ca urmare a intrării în vigoare, la 1 februarie 2014 a noului C. pen., instanțele au constatat că infracțiunea de abuz în serviciu, așa cum a fost reținută în sarcina inculpaților A., B. și C. nu a fost dezincriminată și, totodată, transpunând cauzei de față exigențele Deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016, au constatat că probele administrate conduc la dovada existenței vinovăției inculpaților A., B. și C., îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor legale de serviciu ale acestora fiind făcută cu știință, iar urmarea faptelor acestora fiind cauzarea unei pagube persoanei juridice SC H., între acest prejudiciu și atribuțiile de serviciu ale inculpaților existând legătură de cauzalitate, fiind astfel întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu.

Așadar, instanțele au stabilit că inculpații A., B. și C. au îndeplinit, în mod defectuos, atribuții de serviciu prevăzute în lege, la momentul la care au semnat Procesul-verbal nr. x din 19 noiembrie 2001, primarul municipiului Buzău - A. consimțind astfel să primească pentru Primăria municipiului Buzău suprafața de 33 hectare teren de la SC H., contrar Ordinului Prefectului județului Buzău nr. 146/2001, care dispunea predarea terenului de către SC G. SA Buzău, directorul O.C.G.C. Buzău - B. conceptând și semnând procesul-verbal de predare menționat, iar directorul SC H. - C. consimțind să predea o suprafață de teren din cea administrată de Stațiunea pe care o conducea, deși nu existau dispoziții legale în acest sens, toate activitățile acestora având drept consecință prejudicierea SC H., care a predat efectiv terenul, fără să existe o dispoziție legală în acest sens.

S-a constatat, prin urmare, că din punct de vedere obiectiv există atât o conduită proprie a celor trei inculpați în legătură cu atribuțiile de serviciu, care în cauză au fost îndeplinite în mod defectuos, dar și o conduită proprie a acestora în legătură cu prejudiciul care a fost cauzat SC H., în condițiile în care, cu știință, au îndeplinit în mod defectuos atribuțiile avute în sarcină asumându-și producerea unui prejudiciu SC H., precum și o legătură de cauzalitate între aceste atribuții legale și prejudiciul produs.

Contrar celor susținute de apărare, în cauză s-a constatat că atribuțiile de serviciu aduse la îndeplinire în mod defectuos de către inculpați sunt clar prevăzute de legislația menționată, iar în virtutea funcțiilor pe care le îndeplineau trebuiau să respecte aceste texte legale.

Astfel, sub acest aspect, s-a arătat că potrivit dispozițiilor art. 66 din Legea nr. 215/2001, primarul îndeplinește o funcție de autoritate publică, fiind șeful administrației publice locale și al aparatului propriu de specialitate al autorităților administrației publice locale, pe care îl conduce și îl controlează, răspunzând de buna funcționare a administrației publice locale și reprezentând comuna sau orașul în relațiile cu alte autorități publice, conform disp. art. 67 alin. (1) lit. a), având printre atribuții, conform art. 68 alin. (1) din același act normativ: să asigure respectarea prevederilor Constituției, punerea în aplicare a legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului, să dispună măsuri și să acorde sprijin pentru aplicarea ordinelor și a instrucțiunilor cu caracter normativ ale miniștrilor și ale celorlalți conducători ai autorităților administrației publice centrale și a hotărârilor Consiliului Județean, răspunzând și de inventarierea și administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și domeniului privat al orașului.

S-a menționat că în virtutea acestor atribuții prevăzute de lege, primarul A. era obligat să pună în aplicare ordinele prefectului care implicau Unitatea Administrativ Teritorială pe care o conducea, respectiv Ordinul prefectului județului Buzău nr. 146 din 24 iulie 2001, după cum și inculpata B., în calitate de director al O.C.G.C. Buzău avea această obligație, atât conform legii, dar și potrivit dispozițiilor prefectului județului Buzău din cuprinsul art. 2 al acestui ordin, alături de primarul A..

Astfel, în ceea ce o privește pe inculpata B., potrivit art. 6 alin. (1) raportat la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 privind Cadastrul și Publicitatea Imobiliară, Oficiile Județene de Cadastru, Geodezie și Cartografie, instituții publice cu personalitate juridică, realizează atribuțiile prevăzute la lit. a), f) și g) ale art. 5 alin. (1), respectiv: organizează, conduc, îndrumă și controlează executarea lucrărilor de geodezie, topografie, fotogrammetrie, teledetecție, cadastru și cartografie la nivelul județului, avizează conținutul topografic al hărților, planurilor, atlaselor, ghidurilor și al altor documente cartografice necesare uzului public și pune la dispoziția autorităților publice și a altor instituții interesate, în condițiile legii, situații statistice de sinteză privind terenurile și construcțiile, iar potrivit art. 11, la nivelul unităților administrativ-teritoriale, lucrările tehnice de cadastru constau, printre altele, și în identificarea bunurilor imobile pe baza actelor de proprietate sau, în lipsa acestora, pe baza posesiei exercitată sub nume de proprietar; măsurarea tuturor parcelelor de teren din cuprinsul fiecărei unități administrativ-teritoriale; măsurători pentru realizarea și actualizarea planurilor cadastrale, delimitarea și marcarea realizându-se, potrivit legii, de către comisia stabilită în acest scop prin ordinul prefectului, din comisie făcând parte și primarul, dar și delegatul oficiului județean de cadastru, geodezie și cartografie.

Așadar, atribuțiile directorului O.J.C.G.C., care asigura conducerea instituției, vizau coordonarea aplicării cadrului normativ necesar bunei desfășurări a activității de cadastru, geodezie, cartografie și organizarea teritoriului la nivelul județului, coordonând orice activități necesare bunei funcționări a instituției, luând în acest sens deciziile necesare, scopul principal al postului ocupat fiind conducerea activității instituției pe care o reprezenta în raporturile cu celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și locale, cu persoanele juridice și fizice române și străine, precum și în justiție, aspecte care reies din fișa postului întocmită inculpatei B. în calitate de director general al Oficiului Județean de Cadastru, Geodezie și Cartografie Buzău, fiind însușită prin semnătură de aceasta.

S-a mai menționat că în completarea și reliefarea atribuțiile anterior arătate, sunt și prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 70 din 17 mai 2001, intrată în vigoare la data de 1 iulie 2001, conform cărora a fost modificată situația instituțională și organizatorică existentă, în sensul că Oficiul Național de Cadastru, Geodezie și Cartografie a preluat de la Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor responsabilitatea cadastrului și organizării teritoriului agricol, prin prisma prevederilor art. 12 alin. (1) din Legea Fondului Funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial din data de 5 ianuarie 1998, conform cărora în scopul stabilirii dreptului de proprietate prin reconstituirea sau constituirea acestuia se instituie, prin Ordinul Prefectului o comisie condusă de primar, din care fac parte inclusiv specialiști, dar și prin prisma prevederilor art. 116 alin. (1), potrivit cărora, comisiile astfel constituite vor efectua operațiunile și lucrările stabilite de lege, din competența lor, înaintând aceste lucrări comisiilor județene sau prefectului, în vederea eliberării titlurilor de proprietate, respectiv emiterea Ordinului Prefectului, iar conform alin. (2), comisiile efectuând operațiunile de punere în posesie, întocmind în acest scop procese-verbale.

S-a reținut că în aplicarea atribuțiilor anterior enumerate, inculpata B., în calitate de director al O.C.G.C. Buzău a fost cea care, pe de o parte, a conceput și semnat adresa nr. x din 17 iulie 2001 - prin care s-a comunicat Prefecturii județului Buzău că "se poate majora suprafața izlazului comunal conform solicitării Primăriei municipiului Buzău, cu 33 ha, aflate în administrația SC G. SA Buzău", iar pe de altă parte, a semnat, tot în calitate de director al O.J.C.G.C Buzău - Procesul-verbal de predare nr. x din 19 noiembrie 2001 privind suprafața de 33 ha teren către Primăria Municipiului Buzău de către SC H.

În ceea ce îl privește pe inculpatul C., s-a reținut că acesta avea calitatea de director al Stațiunii de Cercetare și Producție Legumicolă Buzău - instituție cu personalitate juridică aflată în subordinea ordonatorului de credite Academia de Științe Agricole și Silvice "Gheorghe Ionescu Șișești", iar potrivit art. 36 din Legea nr. 72/1996 privind Finanțele Publice, intrată în vigoare la data de 17 iulie 1996, ordonatorii secundari și terțiari de credite răspund, printre altele, de realizarea veniturilor și de integritatea bunurilor încredințate unității pe care o conduc, sens în care acest inculpat, avea obligația de a analiza cu respectarea limitelor legale anterior menționate, Procesul-verbal de predare nr. x din 19 noiembrie 2001- în care se stipula că SC H. predă suprafața de 33 de hectare către Primăria municipiului Buzău, "în vederea punerii în aplicare a Ordinului Prefectului nr. 146 din 24 iulie 2001", în condițiile în care ordinului prefectului nu făcea referire la instituția pe care o conducea, ci, dimpotrivă, atât în art. 1, cât și în art. 2 se făcea referire la SC G. SA Buzău.

De asemenea, s-a mai reținut că C. era cel care conducea, în calitate de director, și, deci, reprezenta, în relațiile cu alte autorități, Stațiunea de Cercetare și Producție Legumicolă Buzău - instituție cu personalitate juridică aflată în subordinea ordonatorului de credite Academia de Științe Agricole și Silvice "Gheorghe Ionescu Șișești", acesta fiind și motivul pentru care a semnat, pentru Stațiune, Procesul-verbal de predare nr. x din 19 noiembrie 2001.

Potrivit art. 36 din Legea nr. 72/1996 privind Finanțele Publice, intrată în vigoare la data de 17 iulie 1996, ordonatorii secundari și terțiari de credite răspund, printre altele, de realizarea veniturilor și de integritatea bunurilor încredințate unității pe care o conduc.

Prin urmare, s-a reținut că în virtutea acestor atribuții conferite de lege și directorul C., care răspundea de integritatea bunurilor aparținând SC H., avea obligația de a analiza cu responsabilitate conținutul Procesului-verbal de predare nr. x din 19 noiembrie 2001- în care se stipula că SC H. predă suprafața de 33 de hectare către Primăria municipiului Buzău, "în vederea punerii în aplicare a Ordinului Prefectului nr. 146 din 24 iulie 2001", în condițiile în care ordinului prefectului nu făcea referire la instituția pe care o conducea, ci, dimpotrivă, atât în art. 1, cât și în art. 2 se făcea referire la SC G. SA Buzău.

Concluzionând, s-a constatat că inculpații A., B. și C., prin îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu prevăzute în legile incidente anterior menționate, completate, de altfel, fie prin regulamentele de organizare și funcționare ale instituțiilor ai căror conducători erau inculpații, fie prin fișa postului, cu știință, cunoscând situația exactă a terenului care trebuia să fie predat conform Ordinului prefectului nr. 146/2001, respectiv situația deținătorului, dar și categoria de folosință, fiind deci conștienți de faptul că terenul care se solicitase a fi restituit era în administrarea SC G. SA Buzău, și mai mult, că făcea parte din domeniul privat al statului, în timp ce terenul ce urma a se preda efectiv se afla în administrarea SC H. și făcea parte din domeniul public al statului și din categoria celor exceptate de la restituire, după cum s-a expus, evident, cea din urmă fiind prejudiciată prin scoaterea din administrarea sa a suprafeței de 33 de hectare, prejudiciul putând fi cuantificat din punct de vedere material, au consimțit, totuși, la semnarea Procesului-verbal nr. x din 19 noiembrie 2001, care a fost întocmit cu încălcarea dispozițiilor Ordinului Prefectului nr. 146 din 24 iulie 2001.

Așadar, în cauză, s-a statuat că atribuțiile de serviciu aduse la îndeplinire în mod defectuos de către inculpați sunt clar prevăzute de legislația menționată, amplu relatată în ambele hotărâri pronunțate în cauză.

Prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale, s-a constatat că dispozițiile art. 246 alin. (1) din C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma "îndeplinește în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înțelege "îndeplinește prin încălcarea legii".

Cele statuate prin această decizie au devenit general obligatorii de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, respectiv de la data de 8 iulie 2016 (M. Of. nr. 517 din data de 8 iulie 2016), astfel că instanțele au aplicat norma astfel cum a fost interpretată de Curtea Constituțională, așa cum rezultă din conținutul hotărârilor pronunțate în cauză.

Referitor la constatarea neconstituționalității unei norme de incriminare, având ca efect dezincriminarea, Decizia nr. 6/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție precizează că aceasta "poate privi norma în integralitatea sa ori numai anumite variante de incriminare (prin constatarea neconstituționalității unor teze ale normei de incriminare sau a unor sintagme din norma de incriminare care determină existența unor variante de incriminare). În această ipoteză, constatarea neconstituționalității are ca efect dezincriminarea acelei variante vizate de decizia instanței de contencios constituțional, iar nu a tuturor variantelor prevăzute în norma de incriminare", (Decizia nr. 110/A din 4 aprilie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală).

Totodată, în ceea ce privește decizia Curții Constituționale nr. 405/2016, se constată că aceasta este o decizie interpretativă. Astfel, după cum s-a arătat și în jurisprudența instanței de contencios constituțional, atunci când Curtea Constituțională a hotărât, în dispozitivul deciziei pronunțate, în cadrul competenței prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituție, că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, se menține prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, dar sunt excluse din cadrul constituțional toate celelalte interpretări posibile.

Pe cale de consecință, textul care a făcut obiectul controlului de constituționalitate nu este eliminat din fondul activ al legislației, ci își găsește aplicarea în interpretarea stabilită de instanța constituțională.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată neîntemeiată susținerea recurenților, prin apărător, în sensul că, infracțiunea de abuz în serviciu reținută în sarcina inculpaților a fost dezincriminată ca efect al deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016.

De asemenea, este neîntemeiată și susținerea apărării potrivit căreia în sarcina inculpaților nu s-a reținut încălcarea unei legi în sensul celor statuate prin decizia Curții Constituționale și prin urmare, fapta pentru care au fost condamnați nu mai este prevăzută de legea penală și, astfel în opinia apărării, consecința firească este cea de achitare a inculpaților.

Cu privire la această critică, Înalta Curte reamintește că, prin decizia anterior menționată, instanța de control constituțional a statuat că, în respectarea principiului legalității incriminării, doar legiuitorul primar poate stabili conduita, pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar supunându-se sancțiunii penale, deci, comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înțeleasă ca act formal adoptat de Parlament, precum și ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative, respectiv, prin ordonanțe și ordonanțe de urgență).

În esență, instanța de control constituțional a reținut că orice acuzație având ca obiect o faptă, despre care se pretinde că a încălcat îndatoririle de serviciu, va putea angaja răspunderea penală a subiectului activ numai dacă nerespectarea acestor îndatoriri a avut loc prin încălcarea legii, în accepțiunea stabilită prin decizia invocată, respectiv legislația primară, legi și ordonanțe simple sau de urgență.

Raportând considerentele teoretice anterior reliefate la speța de față, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, aspectele invocate de apărare nu sunt incidente în cauză, în sarcina inculpaților reținându-se săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în forma încălcării legislației primare.

În cauză, așa cum s-a arătat hotărârile atacate enumeră dispozițiile legale încălcate de inculpați, prevederi legale care, de altfel, au fost indicate și în actul de sesizare a instanței.

Prin urmare, critica formulată de recurenți, prin apărători, în sensul că infracțiunea de abuz în serviciu pentru care s-a dispus încetarea procesului penal și nu achitarea așa cum au solicitat inculpații, nu mai este prevăzută de legea penală, întrucât în actul de inculpare cu care a fost sesizată instanța de judecată nu s-au menționat concret atribuțiile de serviciu încălcate ori prevederile legale nerespectate, așa cum a stabilit Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale, este neîntemeiată.

În prezenta cauză, se reține că în lumina considerentelor Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale, instanțele au concluzionat că analizarea cerinței îndeplinirii necorespunzătoare de către inculpați a atribuțiilor de serviciu a fost realizată prin raportare la prevederile legale anterior enunțate, detaliat prezentate în hotărârile atacate.

Prin urmare, se constată că instanțele au făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpaților recurenți sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește celelalte aspecte invocate prin recursul în casație formulat de inculpații A., B. și C., ce vizează situația de fapt reținută în cauză cu titlu definitiv, vinovăția inculpaților, lipsa intenției, probatoriul cauzei ori modul de interpretare a probelor dosarului, Înalta Curte menționează că acestea nu pot face obiectul examinării în calea extraordinară a recursului în casație.

Așadar, critici cum sunt starea de fapt reținută de instanțe, inclusiv susținerile privind situația juridică a terenului în discuție, de asemenea, aspectele legate de vinovăția inculpaților ori modul de apreciere al probatoriului, precum și susținerile privind modul eronat de determinare a prejudiciului în cauză, nu mai pot fi analizate de către instanța de recurs în casație, acesta fiind scopul recursului în casație reglementat ca și o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.

Așa cum s-a arătat, fiind prevăzut ca o cale extraordinară de atac care trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres reglementate de legea procesual-penală.

Pe calea recursului în casație nu se poate invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are posibilitatea de a analiza orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante și le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Prin urmare, recursul în casație nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată în hotărârea atacată.

Or, de vreme ce susținerile recurenților inculpați tind, în esență, la reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator, acestea nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală și lipsa vinovăției prevăzute de lege) și la dispozițiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situațiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Așadar, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii.

Așa fiind, sunt neîntemeiate apărările formulate sub acest aspect de către recurenții inculpați.

Astfel, cu privire la criticile formulate de către apărare potrivit cărora, în cauză nu ar fi întrunite nici condițiile de tipicitate subiectivă, respectiv lipsa intenției la săvârșirea infracțiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a recurenților, Înalta Curte apreciază că susținerile nu pot fi verificate pe calea recursului în casație, întrucât dispozițiile art. 16 lit. b) C. proc. pen. prevăd această ipoteză ca o teză distinctă de cea în care soluția de achitare se dispune pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală", cazul de casare analizat preluând doar prima teză a art. 16 lit. b) C. proc. pen.

Ca atare, din perspectiva dispozițiilor procesual penale, noțiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situațiile în care fapta atrage o altă formă de răspundere și pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, cu excepția laturii subiective, aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prevăzute art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen.

Totodată, nu pot fi analizate nici criticile referitoare la faptul că decizia atacată nu este motivată ori că din punctul de vedere al apărării instanța de apel nu a răspuns tuturor apărărilor formulate în fața instanței de control judiciar, întrucât pe de o parte, acestea nu se încadrează în temeiul de casare invocat (art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.), care, așa cum s-a arătat anterior, vizează situațiile în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat o soluție definitivă nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, iar, pe de altă parte, această situație este exclusă din sfera de cenzură în calea extraordinară de atac a recursului în casație.

În continuare, în ceea ce privește cazul de recurs în casație întemeiat de apărarea recurenților inculpați A., B. și C. pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., prin care s-a susținut că ambele instanțe nu s-au pronunțat cu privire la continuarea judecății și astfel dispunându-se încetarea procesului penal fără a pune în discuția părților aspecte legate de continuarea sau nu a judecății, au fost nerespectate dispozițiile legale prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., se constată următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în condițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, în situațiile în care