Decizia nr. 2425/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei. Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Caracal la data de 07.10.2016, sub nr. x/2016, reclamantele A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâta S.C. D. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 80.000 Euro către A., respectiv câte 50.000 euro către B., respectiv C., cu titlu de daune morale, la plata contravalorii autoturismului marca x, la plata sumei de 12.753,95 RON, reprezentând despăgubiri materiale, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, s-a arătat că, la data de 06.09.2015, în jurul orei 11:45, pe DN1, în localitatea Tâncăbești, la intersecția cu DJ 101B, a avut loc un eveniment rutier a cărui victimă a fost E., care conducea autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare nr. x, decedat. Vinovată de producerea evenimentului rutier a fost conducătoarea auto F., posesoare a poliței de asigurare RCA, încheiată de societatea pârâtă, seria x, nr. x, încheiată la data de 2 aprilie 2015, valabilă în perioada 07.04.2015 - 06.04.2016, pentru autoturismul marca x, înmatriculat sub nr. x Reclamantele au susținut că în cauză a fost constituit dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, nesoluționat. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 94, coroborat cu art. 115 alin. (3), raportat la art. 116 C. civ., art. 48-58 din Legea nr. 136/1994, art. 2223, art. 2226 C. civ.

Judecata în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 2664/07.12.2016, pronunțată de Judecătoria Caracal, a fost admisă excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 27.12.2016, sub nr. x/2016. Prin sentința civilă nr. 2638/26.06.2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâta la plata sumelor de 12753 RON cu titlu de daune materiale, 2900 euro (în RON la cursul BNR din ziua plății) contravaloare auto, 50.000 euro, daune morale către A. - în calitate de mamă și câte 30.000 euro (în RON la cursul BNR din ziua plății), daune morale către reclamantele B. și C..

Judecata în apel. Împotriva acestei soluții, în termenul legal, la datele de 01, respectiv, 03 noiembrie 2017, au declarat apel reclamantele și pârâta, cererile de apel fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, la data de 06 noiembrie 2017. Pin decizia civilă nr. 379 A din data de 26 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamantele A., B. și C., împotriva sentinței civile nr. 2638 din 26.06.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondat, a admis apelul declarat de pârâta S.C. D. S.A., împotriva sentinței civile nr. 2638 din data de 26.06.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a obligat pe pârâtă la plata sumelor de 25.000 euro către reclamanta A. și 10.000 euro, către fiecare dintre reclamantele B. și C. și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Judecata în recurs. Împotriva deciziei curții de apel au declarant recurs reclamatele C., A. și B. și pârâta S.C. D.. Prin încheierea din data de 23 octombrie 2019, completul de filtru a dispus anularea recursului declarat de reclamantele C., A. și B. împotriva deciziei civile nr. 379 A din 26 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva aceleiași decizii, completul de filtru, constatând că recursul este exercitat și motivat în termenul legal, că este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, conform dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 și că îndeplinește condițiile de fond și de formă prevăzute sub sancțiunea nulității, a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în principiu recursul și a acordat termen la 11 decembrie 2019 pentru soluționarea, pe fond, a acestuia. În motivarea recursului întemeiat, în drept, pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., pârâta S.C. D. S.A. a invocat următoarele aspecte: Suspendarea judecării cauzei până la soluționarea dosarului penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) teza a 2 a C. proc. civ., raportat la prevederile art. 482 din același cod. În susținere, a arătat că urmare a evenimentului rutier produs, a fost începută urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o legătură hotărâtoare asupra deciziei ce urmează să fie pronunțată. De asemenea, a mai arătat că, prin întâmpinare, intervenienta F. a învederat că, în ceea ce privește vinovăția acesteia în producerea accidentului și a gradului de vinovăție a fiecăruia dintre conducătorii auto, încă se fac cercetări. Prin urmare, apreciază că sunt elemente suficiente care impun suspendarea judecării cauzei până la soluționarea definitivă a cauzei penale în cadrul căreia se poate constata o culpă comună a conducătorilor auto implicați în accident, și care, în opinia acesteia, ar atrage incidente prevederilor art. 28 din Norma ASF nr. 23/2014. În continuare, în susținerea nelegalității deciziei recurate, pârâta a învederat că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile privitoare la răspunderea civilă delictuală respectiv a culpei asiguratului RCA, față de împrejurarea că pretențiile au fost întemeiate exclusiv pe cercetările preliminare ale organelor de urmărire penală, înscrisuri care nu sunt apte să facă dovada culpei asiguratului S.C. D. S.A. Or, în lipsa îndeplinirii condițiilor privind răspunderea delictuală a asiguratului, respectiv a săvârșirii de către asigurat a unei fapte ilicite, nu poate fi antrenată răspunderea contractuală a asigurătorului, așa cum reiese din conținutul prevederilor art. 2223 din C. civ. și a art. 49 din Legea nr. 136/1995 . De asemenea, intervenienta F. a precizat că mașina condusă de E. nu avea ITP valabil la data producerii accidentului și nici nu purta centura de siguranță în momentul producerii impactului. În lipsa unei certitudini cu privire la culpa exclusivă a asiguratului sau a stabilirii unei eventuale contribuții a victimei la producerea accidentului, așa cum impun prevederile art. 1371 din C. civ., nu se poate angaja răspunderea contractuală a asigurătorului, situația de fapt nefiind pe deplin stabilită. În acest context, în mod nelegal, instanța de apel a respins cererea de probatorii reprezentată de expertiza tehnică auto care să stabilească dinamica producerii accidentului și vinovăția în producerea acestuia, regulile de circulație încălcate de cei doi conducători auto, viteza de deplasare, posibilitatea de evitare a accidentului, starea tehnică a autovehicului condus de E. ca urmare a lipsei inspecției tehnice periodice valide, respectiv a unei expertize medico-legale care să stabilească în ce condiții putea survenea decesul lui E. dacă acesta purta centură de siguranță la momentul impactului. De asemenea, a mai solicitat instanței reducerea cuantumului despăgubirilor acordate pentru autoturismul avariat la suma de 1188 euro, în raport de prevederile art. 51 alin. (9) lit. 1 din Norma ASF nr. 23/2014 incidente cauzei, având în vedere că potrivit normei legale amintite, despăgubirea pentru autovehiculul avariat nu poate depăși valoarea acestuia la data producerii evenimentului. Or, potrivit înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, reiese că valoarea autovehicului, la data producerii accidentului era de 1188 euro, iar nu 2900 euro, așa cum în mod greșit au reținut instanțele de fond.

Soluția și considerentele Înaltei Curți Înalta Curte apreciază că motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. a fost invocat în mod formal de către recurenta-pârâtă, în condițiile în care niciuna dintre criticile aduse cauzei deduse judecății, prin motivele de recurs, nu se subsumează ipotezelor reglementate de prevederile textului legal amintit, și anume nemotivarea hotărârii, existența unor motive contrare sau străine de natura pricinii. În acest sens, ceea ce se critică de către recurenta-pârâtă este nerespectarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor privitoare la suspendarea judecății cauzei, în condițiile art. 413 alin. (2) C. proc. civ., respectiv a celor care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale a asiguratului, din perspectiva inexistenței unui fapt ilicit, și, pe cale de consecință, a celor care antrenează răspunderea contractuală a asiguratorului, aspecte ce urmăresc aplicarea și interpretarea corectă, raportat la circumstanțele, de fapt, ale cauzei a dispozițiilor art. 2223 din C. civ., art. 49 din Legea nr. 136/1995, respectiv a art. 1371 din C. civ. În acest context, Înalta Curte urmează a analiza legalitatea hotărârii curții de apel prin raportare la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. căruia i se subsumează aspectele de nelegalitate invocate de către recurenta-pârâtă prin memoriul de recurs. Conform dispozițiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile." Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat instanței, în temeiul prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., suspendarea judecății, până la soluționarea, definitivă, a dosarului penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea. Această solicitare a fost formulată și în fața instanței de apel, care, prin practicaua deciziei ce face obiectul prezentei căi de atac, a respins-o, apreciind că, în raport de circumstanțele concrete ale speței, de materialul probator existent la dosar și față de împrejurarea că suspendarea este una facultativă, nu se impune această măsură. Prin cererea de recurs pendinte, recurenta-pârătâ nu a formulat critici concrete cu privire la soluția curții de apel de respingere a cererii de suspendare, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (2) din C. proc. civ., ci a reiterat solicitarea pe care a adresat-o instanței de apel. Astfel, deși inclusiv la termenul din 11 decembrie 2019, recurenta-pârâta a menționat că solicitarea de suspendare se constituie într-o critică de nelegalitate a deciziei curții de apel, așa cum reiese și din practicaua prezentei decizii, prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă nu a invocat niciun argument în susținerea nelegalității soluției curții de apel de respingere a cererii de suspendare, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (2) din C. proc. civ., rezumându-se doar, ca în cuprinsul cererii de recurs, să reitereze cererea de suspendare și argumentele în susținerea acesteia. Or, în lipsa unor argumente juridice care să susțină din această perspectivă nelegalitatea soluției curții de apel de respingere a cererii de suspendare, instanța de recurs nu poate trece la analiza acestei chestiuni. În continuare, s-a criticat soluția curții de apel din perspectiva în care, în mod greșit, au fost aplicate și interpretate dispozițiile art. 2223 din C. civ., coroborate cu prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995, și s-a reținut îndeplinirea condițiilor privind răspunderea civilă delictuală a asiguratului, în condițiile în care, în cauză, în opinia recurentei-pârâte, nu a fost dovedită fapta ilicită a acestuia și nici culpa exclusivă în producerea prejudiciului, raportat la circumstanțele concrete ale speței, înscrisurile existente la dosarul cauzei, rezultate în urma cercetărilor preliminare ale organelor de urmărire penală, nefiind apte să facă dovada culpei asiguratului în producerea prejudiciului. Înalta Curte reține că potrivit art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., "În vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare." Prin urmare, înscrisurile, ca mijloc de probare a existenței sau a inexistenței unor fapte, nu au o valoare juridică probatorie prestabilită, instanța având deplina libertate în aprecia asupra utilității și concludenței acestora. Ca atare, argumentul recurentei-pârâte potrivit căruia reținerea caracterului ilicit al faptei asiguratului și culpa exclusivă a acestuia în producerea prejudiciului, a rezultat din înscrisuri fără valoare probatorie, nu poate fi primit pentru argumentele mai sus reținute, acesta neputând face obiect de cenzură în recurs. În egală măsură, aprecierea supra caracterului util al probelor este atributul exclusiv al instanței de judecată astfel încât nu poate constitui obiect al cenzurii în recurs critica recurentei referitoare la necesitatea și utilitatea probei probelor de expertiză tehnică și medico-legală. Analizând pretinsa aplicare și interpretare greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2223 din C. civ., respectiv a prevederilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, Înalta Curte reține următoarele: Conform prevederilor art. 2.223 alin. (1) C. civ. "în cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii față de terțele persoane prejudiciate și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil". Aceiași normă legală este reluată și în conținutul legii speciale, de art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, potrivit căruia "Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu: a) legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare; b) legislația românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetățeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, dacă nu există birou național pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul". Acest act normativ identifică, în plus, faptul ilicit cauzator de prejudicii drept condiție pentru atragerea răspunderii civile delictuale. Așadar, la nivel de principiu, asigurarea de răspundere civilă produsă prin accidente de vehicule reprezintă o garanție a persoanelor vătămate prin accident și care aveau deschisă o acțiune în daune împotriva vinovatului de accident ori a moștenitorilor acestuia, în sensul că prejudiciul cauzat va fi reparat. Pentru a fi antrenată răspunderea asigurătorului față de terța persoană păgubită este necesară existența prealabilă a unei răspunderi civile a autorului faptei (asiguratul) față de aceeași persoană. Răspunderea asigurătorului nu este una de sine stătătoare, acesta putând deveni obligat față de victima în baza legii doar în măsura în care o atare obligație - izvorâtă, de această dată, din răspunderea civilă delictuală - există și în sarcina conducătorului auto. Ceea ce se invocă, prin prezentul demers judiciar, este neîndeplinirea condiției existenței unui fapt ilicit cauzator de prejudiciu săvârșit de către intervenientă. Această chestiune însă implică o cercetare a situației de fapt și a circumstanțelor concrete în care s-a produs evenimentul rutier, analiză care, în faza recursului poate fi efectuată numai pe baza probelor deja administrate în fazele procesuale anterioare și a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei. Astfel, din mențiunile cuprinse în procesul-verbal de cercetare la fața locului, coroborate cu concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în dosarul penal nr. x/2015, se reține că la data de 06.09.2015 autovehiculul cu numărul de înmatriculare x, condus de E., se deplasa pe DN1 dinspre București către Ploiești, în timp ce de pe Șos. x, sensul dinspre localitatea Vlădiceasca către DN1, circula autoturismul Ford Mondeo condus de F., iar la intersecția celor două drumuri mijloacele de transport au intrat în coliziune fontalo-laterală. S-a mai reținut că autoturismul cu numărul de înmatriculare x, condus de E. se afla pe drumul cu prioritate, iar intervenienta F. pentru a pătrunde pe DN1 avea obligația de a respect semnificația indicatorului "cedează trecerea". Conducătoarea auto F. însă nu a respectat indicatorul de "cedează trecerea", deși, potrivit art. 57 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 și a art. 129 - 135 din H.G. nr. 1391/2006 care prevăd regulile de circulație aplicabile în intersecții, precum și obligația de a ceda trecerea, avea această obligație. Se constată astfel că, în mod corect, a fost reținută săvârșirea faptei ilicite de către intervenienta F., autoturismul condus de aceasta fiind asigurat de către societatea D.. În ceea ce privește vinovăția, aceasta rezultă din probele administrate în cauză și constă în nerespectarea de către intervenientă a prevederilor legale care reglementează circulația pe drumurile publice. În situația răspunderii civile delictuale răspunderea operează, în principiu, pentru cea mai ușoară culpă, indiferent de gravitatea vinovăției, obligația de reparare a prejudiciului cauzat fiind una integrală. Prin fapta ilicită a intervenientei s-a creat un prejudiciu, iar legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu rezultă din modul de săvârșire al faptei. Prin urmare, criticile referitoare la aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 2223 din C. civ., respectiv a art. 49 din Legea nr. 136/1995, sunt nefondate. Nefondate sunt și criticile privind aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 1371 din C. civ. referitoare la o culpă comună, a victimei și a intervenientei la producerea prejudiciului, din perspectiva în care, se susține că, nepurtarea centurii de siguranță de către victima E., lipsa valabilității inspecției tehnice periodice a autovehiculului condus de acesta și viteza cu care acesta circula, de peste 100km/h, reprezintă împrejurări de natură să conducă la concluzia că devin incidente prevederile legale indicate. Or, din conținutul considerentelor deciziei curții de apel, se constată că această chestiune a fost analizată și valorificată raportat la situația de fapt, astfel cum aceasta este relevată de probatoriile administrate în cauză, fiind avute în vedere dinamica producerii accidentului, fapta ilicită săvârșită de către intervenientă, faptul că victima nu purta centură de siguranță, împrejurarea că mașina rula cu viteza de 100 km/h sau că nu avea efectuată la zi inspecția tehnică periodică. Cum, culpa concurentă a victimei nu constituie împrejurare care să înlăture răspunderea intervenientei, ci influiențează doar cuantificarea prejudiciului sub acest aspect, recurenta nu a înțeles să formuleze critici prin care să aducă în discutie elemente de nelegalitate din perspectiva menționată, critica nu poate fi validată. În ceea ce privește critica referitoare la aplicarea și interpretarea greșită de către curtea de apel a dispozițiilor art. 51 alin. (1) lit. a) din Norma ASF nr. 23/2014, din perspectiva în care despăgubirea acordată de 2900 euro pentru autovehiculul avariat, depășește valoarea acestuia la data producerii accidentului, de 1188 euro, așa cum reiese din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia pentru următoarele considerente: Conform art. alin. (1) lit. a) din Norma ASF nr. 23/2014 "Despăgubirile nu pot depăși:a)cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii evenimentului și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situația în care păgubitul face dovada reparării vehiculului; ". Pe de altă parte, așa cum a reținut și instanța de apel, potrivit concluziilor raportului de evaluare a autoturismului victimei, aflat la dosarului nr. x/2016 al Tribunalului București, reiese că valoarea acestuia, la momentul producerii accidentului, era de 2900 euro. Împrejurarea că, la dosarului nr. x/2016 al Tribunalului București, pârâta, odată cu concluziile scrise, a atașat o fișă de evaluare, întocmit de aceasta, în sistem D.A.T., din conținutul căreia reiese că valoarea autovehiculului, la data producerii accidentului, era de 1188 euro, nu poate fi apreciată ca fiind o nesocotire de către instanța de apel a prevederilor art. 51 alin. (1) lit. a) din Norma ASF nr. 23/2014, de vreme ce, pe de o parte, respectivul înscris nu a fost prezentat instanței în condițiile art. 254 din C. proc. civ., iar pe de altă parte, deși avea posibilitatea, în temeiul prevederilor art. 337 sau art. 338 din C. proc. civ., pârâta nu a contestat legalitatea și nici nu a solicitat completarea raportului sau efectuarea unui nou raport de expertiză. Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a validat concluziile raportului de expertiză dispus a fi efectuat în cauză, apreciind că reclamantelor li se cuvine suma de 2900 euro, cu titlu de despăgubiri pentru avarierea autovehiculului victimei E.. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 379 A din 26 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.