ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1390/2020

Ședința publică din data de 7 iulie 2020

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 26.10.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. și C., solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare pentru cota de 1/2 din imobilul situat în București, str. x sector 1, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 966, art. 1073 și art. 1077 C. civ. de la 1864.

Prin întâmpinarea formulată la data de 04.12.2017, pârâtele au solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.

La aceeași dată, acestea au formulat cerere reconvențională, prin care au solicitat să se constate că reclamantul nu a achitat decât parțial prețul prevăzut de Antecontractul de vânzare - cumpărare atestat sub nr. x/27.03.2009 de Av. D., respectiv suma de 20.000 euro; să fie obligat reclamantul la plata echivalentului sumei de 85.000 euro (394.663,5 RON, la un curs BNR de 1 euro = 4,6431 RON, la data formulării cererii - 27.11.2017), reprezentând diferență de plată a prețului prevăzut în antecontractul de vânzare - cumpărare atestat sub nr. x/27.03.2009 de av. D., în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunța, în caz contrar, la împlinirea termenului de 30 de zile, urmând ca antecontractul de vânzare - cumpărare atestat sub nr. x/27.03.2009 de Av. D., să se considere rezoluționat de plin drept, fără o altă intervenție a instanței de judecată; să se dispună în mod accesoriu, stingerea dreptului de retenție asupra imobilului situat în București, str. x, drept al promitentului - cumpărător, ca urmare a rezoluționarii antecontractului de vânzare - cumpărare atestat sub nr. x/27.03.2009 de av. D..

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 1326/25.06.2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis cererea principală formulată de reclamantul-pârât A., în contradictoriu cu pârâtele-reclamante, B. și C., a constatat intervenită vânzarea cumpărarea cotei de 1/2 din imobilul situat în București, str. x sector 1, hotărârea ținând loc de act de vânzare-cumpărare pentru imobil și, pe cale de consecință, a respins cererea reconvențională, ca nefondată.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel pârâtele B. și C..

Prin întâmpinarea formulată, intimatul - reclamant a invocat ca apărare procesuală excepția insuficientei timbrări a apelului, față de motivele de apel invocate care privesc atât cererea principală, cât și cererea reconvențională și a susținut respingerea apelului ca nefondat. În opinia sa, susținerile apelantelor-pârâte sunt total nefondate, atât din perspectiva dispozitivului hotărârii prin care se constată intervenită vânzarea-cumpărarea doar a cotei de 1/2 din imobil, dar și din perspectiva susținerilor relative la plata prețului vânzării, care îndeplinește toate calitățile prevăzute de lege, respectiv să fie sincer și serios, fiind achitat în integralitate la momentul încheierii promisiunii bilaterale.

Prin decizia nr. 329 A din 12 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtele B. ș C., împotriva sentinței tribunalului; a respins, ca nefondată, cererea apelantelor privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel și s-a luat act că intimatul și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, pe cale separată.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs pârâtele-reclamante B. ș C., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

II.1. Motivele de recurs

În dezvoltarea motivelor de recurs, după prezentarea situației de fapt, recurentele-pârâte au criticat hotărârea instanței de apel, ca fiind netemeinică și nelegală, pentru următoarele motive de casare:

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentele arată că prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, față de faptul realizării de către instanța de apel a unei motivări insuficiente, parțial străine de natura cauzei, parțial neînsușită de instanța de apel, reprezentând doar o citare a considerentelor primei instanțe, considerente criticate prin motivele de apel, dar la care instanța de apel nu a răspuns nimic, deși trebuia să o facă.

Astfel, recurentele învederează că instanța de apel nu explică de ce apreciază că părțile antecontractului s-au desocotit prin compensarea reciprocă a datoriilor dintre ele, statuând aceasta în mod implacabil.

Recurentele apreciază că prin aceasta au fost încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care se referă la conținutul hotărârii judecătorești, iar printre elementele pe care aceasta trebuie sa le conțină se numără și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția.

În concret, se învederează de către recurente, au arătat în fața instanțelor de fond faptul că în dosar nu există proba existenței unor datorii reciproce între părți, nu există proba existenței unor datorii ale defunctului către intimatul - reclamant, că nu există proba unor datorii scadente reciproce; mai mult decât atât, recurentele susțin că au dovedit că suma de 63.000 euro care a fost considerată componentă a prețului, nu putea fi scadentă, întrucât acesta era comisionul realizării unui mandat (de a se vinde imobilul către terți), mandat care nu era realizat la momentul pronunțării instanței de fond, și care, de altfel, nu a mai fost realizat vreodată.

De asemenea, instanța de apel nu explică de ce "intimatul - reclamant, prin declarația inserată în cuprinsul promisiunii, demonstrează că părțile contractuale și-au compensat datoriile reciproce" și de ce pârâtelor, în calitate de avânzi - cauză, le incumbă obligația autorului lor de a încheia actul în forma autentică, fără vreo posibilitate de apreciere.

Recurentele susțin că în calitate lor de avânzi-cauză, se subrogă în drepturile și obligațiile defunctului, așadar și în dreptul de a cunoaște cum a fost plătit prețul din acest antecontract, respectiv dacă promitentul - cumpărător și-a îndeplinit obligațiile contractuale în mod real. Astfel cum rezultă din dosar, potrivit soluțiilor pronunțate de instanțe în celelalte procese purtate între părți, s-a apreciat că sunt ținute de obligațiile asumate de autorul lor, dar fără a putea cunoaște și tot ceea ce face obiectul drepturilor acestuia.

Recurentele apreciază că un drept preluat de la defunct, în calitatea sa de promitent - vânzător, este și aceia de a fi în cunoștință de cauză asupra realității plății prețului de către promitentul-cumpărător, o componentă a acestui aspect fiind să cunoască dacă între părți existau într-adevăr obligații reciproce, iar acest lucru nu poate rezulta în mod neechivoc decât din prezentarea probelor care denotă existența și cuantumul obligațiilor defunctului către promitentul - cumpărător.

Instanța de fond nu a motivat de ce a înlăturat apărarea formulată de către pârâte, nu a motivat de ce a considerat contrariul, în ce temei de fapt și de drept și-a însușit punctul de vedere contrar apărării lor.

Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive străine de natura cauzei - recurentele susțin că, având în vedere petitele acțiunii și ale cererii reconvenționale, apărarea formulată și modul de soluționare a cauzei, motivarea instanței de apel este incoerentă din punct de vedere juridic, conținând, pe alocuri, argumente care nu erau contestate în cauză.

Recurentele apreciază motivarea instanței de apel ca fiind parțial străină de natura cauzei, parțial neînsușită de instanța de apel, reprezentând doar o citare a considerentelor primei instanțe, considerente pe care pârâtele le-au criticat prin motivele de apel, dar la care instanța de apel nu a răspuns.

Recurentele consideră că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și prin faptul că instanța de apel nu a răspuns următoarelor critici formulate prin motivele de apel:

- aprecierea instanței de fond în sensul că în speță promitentul - cumpărător și-a îndeplinit obligația de plată a prețului.

Au arătat în motivarea apelului formulat și au dovedit prin actele dosarului că nu există nicio probă concretă a plății prețului.

Instanța de apel, prin soluția pronunțată, a respins această critică, implicit, fără a motiva respingerea.

- Pe de altă parte, au criticat soluția primei instanțe sub aspectul reținerii că în speță a operat o compensație convențională între reclamant și autorul lor. Instanța de apel, cu privire la acest aspect, a apreciat în considerente doar "că părțile antecontractului s-au desocotit prin compensarea reciprocă a datoriilor dintre ei", fără însă a explica acest considerent.

Se mai susține de către pârâte că au arătat în motivarea apelului în ce condiții operează compensația (obligațiile să fie reciproce; obligațiile să aibă ca obiect prestația de a plăti sume de bani sau de a preda alte bunuri fungibile de aceeași specie - nu s-a probat niciuna dintre aceste condiții; creanțele reciproce să fie certe, lichide și exigibile - nu s-a dovedit acest aspect, ci, dimpotrivă, s-a făcut proba contrară).

Instanța nu a motivat de ce a înlăturat apărările pârâtelor, ci a trecut peste acestea, ignorându-le.

Pe de altă parte, curtea de apel a apreciat că nu poate fi primită critica cu privire la caracterul echivoc al hotărârii apelate, întrucât prima instanță a constatat intervenită vânzarea doar în ceea ce privește cota de 1/2 din imobilul în litigiu; recurentele susțin că această susținere nu este adevărată.

De asemenea, prin motivele de recurs se arată că hotărârea de apel cuprinde motive străine de natura cauzei, prin motivarea unor aspecte care sunt străine de petitele și motivările părților.

Promitentul - vânzător a declarat în antecontract că dobândirea/redobândirea imobilului a fost posibilă datorită eforturilor financiare unilaterale ale promitentului - cumpărător.

Recurentele consideră că acesta nu poate fi un argument de drept sau de fapt, pe fondul cauzei, întrucât nu are relevanță cum s-a dobândit/redobândit imobilul.

Faptul că antecontractul nu a fost defăimat în niciun caz nu putea conduce instanța la concluzia că reclamantul este partea care și-a executat obligația de plată a prețului. Autorul recurentelor s-a aflat într-o stare precară materială și de sănătate pentru a realiza demersuri legale de defăimare a înscrisului.

Acest înscris nu a fost defăimat nici de recurente, întrucât, probabil, că acesta a fost semnat de autorul lor, însă în condițiile unui șantaj material și emoțional intens la care a fost supus de către intimatul - reclamant.

Linșajul la care acesta l-a supus pe autorul lor transpare și din succesiunea actelor pe care acesta le-a semnat, modul de redactare, dezechilibrul prestațiilor și garanțiilor părților.

Respingerea, într-un dosar anterior, a pretenției reclamantului A. de constatarea unei creanțe în cuantum de 210.000 euro asupra succesiunii, întrucât pretenția nu a fost dovedită în mod convingător, nu poate fi opusă în prezentul dosar.

Acesta este un aspect care nu a fost antamat de niciuna dintre părțile din dosar, iar aceste argument apare ca o motivare nenecesară.

Totodată, instanța de apel a acordat un spațiu larg conținutului deciziei civile nr. 710R/22.06.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a-IV-a civilă, fără a concluziona în vreun fel cu privire la aceasta. Aceasta decizie este cea care practic a lansat necesitatea pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare - cumpărare. În mod evident, toate considerentele acestei hotărâri judecătorești sunt în sensul netranșării problemei rezoluțiunii antecontractului de vânzare - cumpărare.

Recurentele apreciază că a prelua considerentele acelei hotărâri care avea un alt obiect decât al dosarului de față, reprezintă o incoerență logico-juridică, însușirea considerentelor acelei hotărâri care s-a pronunțat într-un dosar având ca obiect exact opusul prezentului dosar, reprezintă motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - hotărârea a fost dat cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - recurentele susțin următoarele:

Prima instanță și cea de apel au calificat în mod greșit posibilitatea recurentelor de a verifica plata reală și efectivă a prețului de către promitentul-cumpărător, în calitatea lor de avânzi - cauză.

Momentul la care se face verificarea îndeplinirii obligațiilor de către părțile promisiunii de vânzare - cumpărare este momentul încheierii actului autentic. Așa fiind, recurentele consideră că atâta vreme cât sunt ținute de obligațiile asumate de autorul lor, în egală măsură trebuie să poată exercita aceleași drepturi ca și acesta.

Recurentele consideră că instanțele anterioare au încălcat prevederile art. 1235 și urm. din C. civ. cu privire la cauza actului juridic civil, față de faptul că acestea nu au un motiv care să le determine să încheie actul juridic civil (contractul de vânzare - cumpărare autentic), astfel cum este definită cauza actului juridic civil de C. civ.

Chiar dacă sunt ținute de respectarea faptului primirii prețului de către autorul lor, recurentele declară că sunt dispuse să accepte acest fapt, însă, in măsura în care li se va releva un motiv care să le determine să încheie actul juridic civil, iar acest motiv este asigurarea lor că prețul a fost plătit în mod real și efectiv.

A considera altfel, înseamnă a fi obligate să încheie un act juridic în lipsa unei cauze a acestuia, ceea ce legal nu este posibil. Lipsa oricăruia dintre elementele actului juridic civil conduce către o imposibilitate de încheiere legală a actului.

Pe de altă parte, intimatul-reclamant s-a opus să probeze plata reală și efectivă a prețului, cu atât mai mult cu cât recurentele au formulat un petit expres cu un astfel de obiect și pentru care au timbrat considerabil.

Recurentele susțin că este mai mult decât evident că plata prețului nu s-a realizat niciodată (cei 85.000 euro), cu atât mai mult cu cât au dovedit logic faptul că suma de 63.000 euro nu se putea plăti, întrucât nu era scadentă.

Se mai arată de către recurente că instanțele anterioare, prin soluția pronunțată, au încălcat și prevederile art. 1488 alin. (1) din C. civ. privind obligația de a da o sumă de bani, potrivit căruia: "Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate."

Intimatul - reclamant nu a remis vreo sumă de bani defunctului, invocând în mod nelegal compensația.

De asemenea, instanțele anterioare au calificat greșit faptul că datoria lui A. reprezentată de plata prețului a fost stinsă prin compensația sumei de 85.000 euro, cu datorii anterioare ale defunctului către acesta.

Recurentele susțin că au arătat în mod constant că în cauză nu putea opera compensația, față de faptul că nu erau îndeplinite condițiile realizării unei compensații.

Condițiile în care operează compensația sunt următoarele: obligațiile să fie reciproce, obligațiile să aibă ca obiect prestația de a plăti sume de bani sau de a preda alte bunuri fungibile de aceeași specie, creanțele reciproce trebuie să fie certe, lichide și exigibile.

Recurentele susțin că în speță nu s-a dovedit că între promitentul - vânzător și promitentul - cumpărător existau obligații reciproce, nu s-a dovedit că existau creanțe reciproce, care să fie certe și exigibile.

Creanțele sunt considerate certe atunci când existența lor este sigură. O creanță litigioasă nu are caracter cert și titularul său nu poate opune debitorului compensația.

Mai mut decât atât, creanța nu era exigibilă, cel puțin sub aspectul sumei de 63.000 euro reprezentând 30% din prețui de vânzare al imobilului, conform Convenției notariale autentificate sub nr. x/03.06.2005 de E. din București care avea ca obiect reprezentarea de către A. a lui F., pentru dezbaterea succesiunii de pe urma sorei acestuia, G., plata documentației cadastrale și a intabulării imobilului, prezentarea de potențiali cumpărători, asistarea ia vânzarea imobilului. Tot acest mandat nu a fost realizat de către A., întrucât situația de fapt și de drept a imobilului era cu totul alta.

Câtă vreme acest mandat nu a fost realizat, cată vreme dezbaterea succesiunii de pe urma sorei autorului lor, G., s-a realizat într-un proces deschis de recurente în contradictoriu cu A., câtă vreme acesta trebuia să îl asiste pe defunct la vânzarea imobilului, iar acela era momentul antecontractului, rezultă că acea sumă nu putea fi considerată scadentă. Aceasta devenea scadentă abia la realizarea integrală a mandatului ce făcea obiectul Convenției notariale autentificate sub nr. x/03.06.2005 de E. din București.

Recurentele susțin, nu în ultimul rând, că au arătat că este nepermis din punct de vedere legal a se proceda la plata prețului unei vânzări cu o creanță viitoare, incertă (remunerarea posibilă a unui mandat despre care nu se cunoștea dacă va fi îndeplinit).

În concluzie, cu privire la aceasta sumă de bani în cuantum considerabil, de 63.000 euro, nu putea opera compensația între părți, întrucât suma nu era scadentă.

Recurentele consideră că prin modul de soluționare al acestui aspect, au fost încălcate prevederile art. 1616 și urm. privind compensația, precum și ale art. 2027 din C. civ. privind remunerația mandatului. Nu se poate pune problema remunerației mandatului, cată vreme nu se cunoaște dacă operațiunea juridică ce face obiectul mandatului a fost finalizată (cu mandat executat/cu mandat eșuat, dar în lipsa culpei mandatarului).

II.2. Apărările formulate în cauză

La 31 iulie 2019, reclamantul-pârât A., prin avocat H. (cu împuternicire aflată la dosar), a depus întâmpinare prin care, pentru motivele arătate pe larg în cuprinsul acesteia, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea prezentei căi de atac (dosar ÎCCJ).

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 28 ianuarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâții B. și C. împotriva deciziei nr. 329 A din 12 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la data de 7 aprilie 2020, în ședință publică, cu citarea părților, când, în temeiul Decretului nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 212 din data de 16 martie 2020, cauza a fost suspendată de drept, iar prin rezoluția din 18 mai 2020, prezenta cauză a fost repusă pe rol și s-a fixat termen în ședința publică de astăzi.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează.

Se constată că deși recurentele-pârâte se prevalează atât de motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5, cât și de ipoteza de la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., pentru susținerea ambelor ipoteze de nelegalitate, acestea, în esență, invocă aceleași pretinse neregularități ale deciziei date în apel, în sensul unei motivări insuficiente, parțial străine de natura cauzei ori neanalizarea unora dintre motivele de apel, aspecte care vădesc, în opinia recurentelor, nesocotirea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că, astfel cum sunt concepute, argumentele prezentate în susținerea primelor două motive de recurs, sunt susceptibile de încadrare numai în ipoteza de nelegalitate reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât recurentele nu indică regulile de procedură care ar fi fost încălcate și a căror nerespectarea atrage sancțiunea nulității hotărârii, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod.

Nu s-ar putea considera că în legătură cu încălcarea dispozițiilor art. 425 din C. proc. civ. ar fi incident motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., având în vedere existența unui motiv de casare subsecvent și distinct cu un atare obiect - art. 488 alin. (1) pct. 6 din Cod - prin care se sancționează trei tipuri de neregularități ale motivării hotărârii - nemotivare (nu cuprinde motivele pe care se sprijină), inserarea unor motive contradictorii ori a unor motive străine de natura pricinii.

Așa fiind, rezultă că motivul de la art. 488 alin. (1) pct. 5 constituie regula pentru invocarea oricărei neregularități de procedură care, potrivit legii, se sancționează cu nulitatea, în timp ce pentru încălcarea standardelor normei de la art. 425 este reglementată o ipoteză specifică de casare, anume, motivul de la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. prin urmare, astfel de critici se încadrează în ipoteza de recurs având acest obiect de reglementare explicit. De altfel, această normă reprezintă o aplicare particulară a sancțiunii nulității - în legătură cu raționamentul logico-juridic al instanței în fundamentarea soluției pronunțate expus în considerentele hotărârii -, câtă vreme constatarea caracterului fondat al criticilor susceptibile de analizare pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din Cod poate conduce la casarea hotărârii recurate.

Analizând decizia recurată în raport cu criticile privind calitatea motivării instanței de apel, Înalta Curte constată că aceasta corespunde dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât curtea de apel a prezentat situația de fapt avută în vedere pentru soluționarea cauzei, a arătat regulile de drept aplicabile, argumentând modalitatea de aplicare a lor la speță și înlăturând motivat criticile formulate de către pârâte prin motivele de apel împotriva soluției tribunalului.

În cadrul acestei critici, recurentele susțin că instanța de apel nu a argumentat de ce a apreciat că părțile antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată, atestat de av. D. prin încheierea de atestare nr. 2/27.03.2009, s-au desocotit prin compensarea reciprocă a datoriilor dintre ele.

Această critică nu poate fi reținută, întrucât se constată că în cadrul verificării situației de fapt stabilite de prima instanță, instanța de apel a reținut că antecontractul de vânzare-cumpărare nu a fost defăimat de către pârâte și, totodată, a procedat la redarea unor clauze din cuprinsul acestuia, coroborându-le cu alte înscrisuri ale cauzei (chitanța nr. 3 de la dosar apel) pentru a fundamenta confirmarea constatărilor primei instanțe cu privire la faptul că reclamantul este partea care și-a executat obligația din antecontract, anume aceea de plată a prețului.

Înalta Curte apreciază că această argumentare respectă structura raționamentului logico-juridic, iar succesiunea argumentelor curții de apel este aptă să demonstreze concluzia cu privire la partea care și-a executat obligația de plată a prețului, obiect al contestării pârâtelor prin cererea reconvențională.

Din punctul de vedere al aplicării normelor de drept material, Înalta Curte va proceda la analizarea pe fond a raționamentului instanței de apel, în cadrul examinării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În temeiul aceluiași motiv de casare analizat, recurentele pretind că deși au arătat că în dosar nu există proba existenței unor datorii reciproce și scadente între părți, precum și faptul că au dovedit că suma de 63.000 euro care a fost considerată o componentă a prețului, nu putea fi scadentă, întrucât acesta era comisionul realizării unui mandat (de a se vinde imobilul către un terț), mandat care nu era realizat la momentul pronunțării instanței de fond, și care, de altfel, nu a mai fost realizat vreodată, instanța de apel a apreciat că "intimatul - reclamant, prin declarația inserată în cuprinsul promisiunii, demonstrează că părțile contractuale și-au compensat datoriile reciproce."

În același timp, se susține că nu s-a argumentat de ce pârâtelor, în calitate de avânzi - cauză, le incumbă obligația autorului lor de a încheia actul în forma autentică, fără vreo posibilitate de apreciere.

În ceea ce privește prima dintre aceste susțineri, se constată că astfel de verificări au fost efectuate în limitele învestirii instanței, având în vedere cadrul obiectiv al judecății (cererile formulate în cauză de către părți).

Astfel, cererea principală a avut ca obiect solicitarea intimatului-reclamant A., în contradictoriu de a se pronunța, în temeiul art. 966, art. 1073 și art. 1077 C. civ. de la 1864, o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare asupra cotei de 1/2 din imobilul situat în București, str. x sector 1, în valorificarea obligației de a face asumate de autorul lor, F. prin antecontractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, atestată prin încheierea nr. 2/27.03.2009 de av. D..

La rândul lor, pârâtele au învestit instanța cu o cerere reconvențională prin care au solicitat să se constate că reclamantul nu a achitat decât parțial prețul prevăzut de antecontractul de vânzare - cumpărare, respectiv suma de 20.000 euro, astfel încât, au solicitat să se dispună obligarea acestuia la plata echivalentului sumei de 85.000 euro, reprezentând diferență de plată a prețului prevăzut în antecontract, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunța, în caz contrar, la împlinirea termenului de 30 de zile, urmând ca antecontractul de vânzare - cumpărare atestat sub nr. x/27.03.2009 de av. D., să se considere rezoluționat de plin drept, fără o altă intervenție a instanței de judecată; să se dispună, în mod accesoriu, stingerea dreptului de retenție al promitentului - cumpărător asupra imobilului situat în București, str. x, ca urmare a rezoluționării antecontractului de vânzare - cumpărare, atestat sub nr. x/27.03.2009 de av. D..

Prin urmare, având în vedere contestarea achitării sumei de 85.000 euro din prețul total al vânzării convenit pentru întregul imobil la nivelul sumei de 210.000 euro (recurentele-pârâte admițând încasarea efectivă de autorul lor doar a sumei de 20.000 euro încasată la momentul încheierii antecontractului), Înalta Curte constată că instanța de apel, în confirmarea soluției de respingere a cererii reconvenționale, s-a raportat în considerentele deciziei, la modalitatea în care părțile contractante au convenit asupra acestei părți din preț de 85.000 euro, sens în care a fost redată clauza contractuală cu acest obiect; asupra forței și valorii probante a acestei clauze se va reveni la momentul cercetării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Această constatare, unită cu împrejurarea că pârâtele nu au defăimat acest înscris (afirmație reluată și prin motivele de recurs, în sensul că nu au înțeles să conteste că antecontractul a fost semnat de autorul lor), cu observarea clauzei din care rezultă compensația convențională asumată de părțile semnatare ale antecontractului, ținând cont și de opozabilitatea antecontractului față de recurente (ca, de altfel, a întregului antecontract) decurgând din calitatea lor de avânzi-cauză ai autorului lor F. (în calitate de succesori cu titlu universal) constituie argumente juridice de natură a fi dovedit netemeinicia cererii reconvenționale, fiind redate în considerentele deciziei recurate.

În plus, împrejurarea că recurentele sunt în continuare debitoare ale obligației de a face (de perfectare a contractului de vânzare-cumpărare cu intimatul-reclamant, promitent cumpărător) la care s-a angajat autorul lor prin încheierea antecontractului sub semnătură privată din 27.03.2009, a fost statuată cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 21768/8.11.2013 a Judecătoriei sector 1, pronunțată în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia civilă nr. 1693A/7.11.2014 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 710R/22.06.2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

În judecata anterioară, între altele, s-a constatat nulitatea absolută parțială a antecontractului de vânzare-cumpărare pentru cota de 1/2 din imobil, acesta fiind motivul pentru care intimatul-reclamant a solicitat, în pricina de față, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare pentru cota de 1/2 din imobil la prețul de 105.000 euro (adaptarea clauzelor antecontractului în acest sens fiind un aspect necontestat de vreuna dintre părți).

În consecință, în mod legal și pertinent instanța de apel a redat în cuprinsul considerentelor, pasaje relevante din motivarea deciziei civile nr. 710R/22.06.2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a cărei autoritate de lucru judecat, din perspectiva efectului pozitiv, a aplicat-o în cauza de față, în privința reținerii calității recurentelor de debitoare ale obligației de a face, anume de a perfecta în formă autentică actul de vânzare-cumpărare cu intimatul-reclamant, promitent cumpărător, pentru cota de 1/2 din imobil (partea valabilă din antecontractul sancționat cu nulitatea parțială), în cauza anterioară dezlegându-se aspecte aflate într-o legătură de materie litigioasă cu cele dezbătute în cauza pendinte.

Față de aceste precizări, Înalta Curte va înlătura ca nefondate și criticile susținute pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. privind o pretinsă motivarea deciziei recurate pe baza unor argumente străine de natura cauzei, aceleași concluzie impunându-se și cu privire la o pretinsă motivare neesențială, sub aspectul unor elemente de fapt care nu intră sub cenzura instanței de recurs (conduita intimatului-reclamant în vederea redobândirii proprietății imobilului de către autorul recurentelor).

În cadrul aceluiași motiv de casare, recurentele susțin că instanța de apel nu a analizat și nu a răspuns argumentat mai multor motive de apel, și anume:

- aprecierea instanței de fond în sensul că promitentul - cumpărător și-a îndeplinit obligația de plată a prețului;

- pe de altă parte, au criticat soluția primei instanțe sub aspectul reținerii că în speță a operat o compensație convențională între reclamant și autorul lor, instanța de apel, cu privire la acest aspect, apreciind în considerente doar "că părțile antecontractului s-au desocotit prin compensarea reciprocă a datoriilor dintre ei", fără însă a explica acest considerent;

- se mai susține că deși au argumentat în motivarea apelului în ce condiții operează compensația (obligațiile să fie reciproce, obligațiile să aibă ca obiect prestația de a plați sume de bani sau de a preda alte bunuri fungibile de aceeași specie, condiții nedovedite în cauză; creanțele reciproce să fie certe, lichide și exigibile - nu s-a dovedit nici această cerință, ci, dimpotrivă, s-a făcut proba contrară).

Înalta Curte constată că recurentele reiau, sub altă formulare, aceleași critici cu cele anterior analizate, astfel încât vor fi înlăturate ca nefondate, în timp ce chestiunea compensației convenționale va fi examinată în cadrul analizei art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Totodată, este util a fi precizat că dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. nu impun instanței să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în justificarea pretențiilor sau apărărilor formulate în cauză, fiind suficient a analiza cererile deduse judecății, pe baza unei corecte stabiliri a situației de fapt, prin demonstrarea aplicării normelor de drept incidente, precum și să analizeze acele apărări esențiale susținute în proces și care, în opinia părții adverse, ar fi fost în măsură să anihileze pretenția reclamantului.

Ca atare, și instanța de apel, pentru motivarea deciziei pronunțate, putea să sistematizeze criticile formulate de apelante și să răspunsă acestora în cadrul unui considerent comun, fără a fi necesară înlăturarea punctuală a fiecărui argument susținut invocat prin motivele de apel, regula aplicabilă fiind aceeași și pentru analizarea apărărilor formulate în apel de către de intimat, astfel încât să rezulte o examinare reală și efectivă a cauzei deduse judecății, prin demonstrarea în fapt și în drept a soluției pronunțate

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentele au susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor materiale incidente în cauză.

Astfel cum s-a arătat deja, obiectul cererii de chemare în judecată formulate de intimatul-reclamant privește executarea silită în natură a obligației de a face, generate de antecontractul încheiat între autorul recurentelor-pârâte, în calitate de promitent-vânzător și intimat, în calitate de promitent-cumpărător, sub semnătură privată, potrivit încheierii de atestare nr. 2/27.03.2009 de av. D., având ca obiect (după constatarea nulității absolute parțiale a acestuia pentru cota de 1/2), o cotă de 1/2 din imobilul situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de 387,23 mp și construcție edificată pe acesta în suprafață de 82,17 mp.

Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este reprezentat de dispozițiile art. 1073 și art. 1077 din C. civ. de la 1864, având în vedere data perfectării acestui antecontract, dar și dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., intrat în vigoare la 1.10.2011.

Recurentele-pârâte au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat să se dispună obligarea reclamantului la plata sumei de 85.000 euro, parte a prețului de 105.000 euro pentru înstrăinarea cotei de 1/2 din imobil, urmare a aplicării principiului conversiunii actelor juridice civile, după constatarea nulității absolute parțiale a antecontractului de vânzare-cumpărare menționat, în baza demersului juridic inițiat de către recurente în dosarul nr. x/2012, soluționat prin sentința civilă nr. 21768/8.11.2013 a Judecătoriei sector 1, definitivă prin decizia civilă nr. 1693A/7.11.2014 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 710R/22.06.2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă; în subsidiar, în cazul în care nu s-ar admite acest capăt de cerere, au solicitat, în esență, să se considere că a intervenit rezoluțiunea de plin drept a antecontractului, iar, accesoriu, să se dispună stingerea dreptului de retenție al reclamantului, recunoscut pe cale judiciară în litigiul menționat, asupra întregului imobilul.

Recurentele-pârâte, astfel cum instanțele de fond au reținut, au calitatea de avânzi-cauză ai autorului lor, F., promitentul-vânzător din antecontract, întrucât au calitatea de succesoare cu titlu universal al acestuia, fiind succesoarele autorului lor direct, I. (fratele lui F.), în timp ce F. a fost moștenit de I., potrivit celor stabilite prin sentința civilă nr. 21768/8.11.2013 a Judecătoriei sector 1, definitivă și irevocabilă.

Din categoria avânzilor-cauză sau a succesorilor în drepturi fac parte persoanele care, din cauza legăturii lor juridice cu părțile actului juridic, suportă sau profită de efectele acestuia, deși nu au participat la încheierea lui.

Așa fiind, recurentele, în calitatea lor de succesori cu titlu universal, suportă efectele antecontractului încheiat de autorul lor și se subrogă în poziția acestuia, putând exercita drepturile lui, dar și fiind ținute să execute obligațiile autorului lor.

De altfel, în acest sens au stabilit și instanțele învestite cu soluționarea dosarului nr. x/2012, anume că soluția de constatare a validității antecontractului pentru cota de 1/2 din imobil, dă posibilitatea părților de a executa obligațiile din cuprinsul său sau de a cerere rezoluțiunea, acesta fiind întocmai obiectul litigiului de față, prin cererile cu care părțile au învestit instanța.

Dată fiind calitatea pârâtelor de succesori cu titlu universal a promitentului-cumpărător și opozabilitatea directă a antecontractului de vânzare-cumpărare și față de acestea, rezultă că toate clauzele antecontractului le sunt opozabile întocmai ca autorului lor, prin urmare și cele convenite de părți cu privire la plata unei părți din preț (sau din avans, la momentul perfectării antecontractului), precum și la modalitatea în care această plată a operat (cu referire la suma de 85.000 euro din prețul de 105.000 euro).

Se constată însă că recurentele, în formularea unor critici, se situează în afara regimului juridic anterior descris, pretinzând dovezi suplimentare cu privire la preexistența unor creanțe reciproce între părțile inițiale ale raportului juridic, în condițiile în care nu sunt terți față de antecontract.

Ca atare, această chestiune trebuie analizată în mod identic cu sițuația în care însuși autorul acestora ar pretinde astfel de dovezi, în contra sau peste ceea ce este cuprins în antecontract, precum și în celelalte înscrisuri (chitanța nr. 3 de la dosar apel, indicată de instanța de apel) ori dacă dispozițiile legale permit ca părțile unui înscris sub semnătură privată să facă sau să pretindă probe contrar celor declarate și recunoscute prin clauzele convenției a cărei executare silită în natură se cere.

În acest sens, Înalta Curte constată că antecontractul de vânzare-cumpărare din 27.03.2009 este un înscris sub semnătură privată, convenție cu privire la care a fost îndeplinită formalitatea atestării identității părților printr-un avocat, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

Pornind de la corolarul prevederilor art. 969 din C. civ., prezintă relevanță și dispoziții legale următoare.

Art. 1176 din C. civ. de la 1864 prevede astfel: "Actul sub semnătură privată, recunoscut de acela căruia i se opune, sau privit, după lege, ca recunoscut, are același efect ca actul autentic, între cei care l-au subscris și între cei care reprezintă drepturile lor."

Art. 1177: "Acela căruia i se opune un act sub semnătură privată este dator a-l recunoaște sau a tăgădui curat scriptura sau subsemnătura sa.

Moștenitorii săi sau cei care reprezintă drepturile aceluia care se pretinde că ar fi făcut actul pot declara că nu cunosc scriptura sau semnătura autorului lor."

Și art. 1178 din același cod: "Când cineva nu recunoaște scriptura și subsemnătura sa, sau când succesorii săi declară că nu le cunosc, atunci justiția ordonă verificarea actului."

Or, astfel cum instanța de apel a reținut și cum recurentele au reconfirmat și prin motivele de recurs, acestea, în calitatea de succesori ai promitentului-vânzător, nu au procedat la defăimarea înscrisului și în cadrul dosarului de față, astfel că, această convenție le este opozabilă cu valoarea unui înscris autentic, potrivit art. 1176 anterior citat (în condițiile în care veridicitatea semnăturii autorului lor a fost confirmată printr-o expertiză efectuată în cadrul dosarului penal inițiat de recurente împotriva intimatului, soldat cu neînceperea urmăririi penale, dosar fond).

În acest sens, art. 1173 și 1174 din C. civ. de la 1864 prevăd după cum urmează:

Art. 1173: " Actul autentic are deplină credință în privirea oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată. (...)."

Art. 1174: "Actul cel autentic sau cel sub semnătură privată are tot efectul între părți despre drepturile și obligațiile ce constată, precum și despre aceea ce este menționat în act, peste obiectul principal al convenției, când menționarea are un raport oarecare cu acest obiect.

Dar menționările care au ca obiect un fapt cu totul străin de acela al convenției, nu pot servi decât numai la un început de dovadă."

Or, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1173 și art. 1174, rezultă că mențiunile din antecontract privitoare la drepturile și obligațiile ce constată au deplin efect între părțile convenției, precum și față de succesorii lor, în condițiile descrise la art. 1176-1178 din C. civ.

Prin urmare, de această valoare probatorie beneficiază și clauza convenită de părțile antecontractului de vânzare-cumpărare cu privire la modalitatea de plată a sumei de 85.000 RON, prin compensarea convențională a unor datorii reciproce, intenția neechivocă a acestora fiind de a recurge la această modalitate simplificată de executare a obligațiilor, compensația fiind o modalitate prevăzută de lege pentru stingerea unor datorii reciproce.

Stingerea datoriilor are loc nu numai prin plată (art. 1096 din C. civ. de la 1864, recurentele referindu-se în mod eronat la dispozițiile din Legea nr. 287/2009, art. 1488, în condițiile în care noul C. civ. nu este incident în speță), ci și prin orice altă modalitate prezumată de lege ca liberatorie pentru debitorul obligației.

Înalta Curte reține, pe de o parte, că instanțele de fond au calificat această modalitate convenită de părți ca fiind o compensație convențională, iar, pe de altă parte, se constată că recurentele se raportează la cerințele prevăzute de lege pentru compensația legală, anume: obligațiile să fie reciproce, să aibă ca obiect prestația de a plăti sume de bani sau de a preda alte bunuri fungibile de aceeași specie, iar creanțele reciproce să fie certe, lichide și exigibile, potrivit art. 1143-1153 din C. civ.

Compensația, ca mod de stingere a obligațiilor poate fi legală, când operează în puterea legii, prin întrunirea anumitor condiții (art. 1143-1153 din C. civ. anterior); convențională, când operează prin convenția părților sau judecătorească sau judiciară, când operează prin hotărârea instanței de judecată.

Esențial este că, pentru a opera compensația convențională, este necesar ca părțile să realizeze un acord de voință cu un astfel de obiect explicit, iar o atare de convenție are valoare prevăzută de art. 969 din C. civ.: "Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante."

Totodată, este util a se preciza că, potrivit doctrinei, părțile pot recurge la această compensația convențională atunci când nu sunt întrunite condițiile compensației de legale sau de drept (cerințele enunțate de către recurente), precum și atunci când au interes să stingă anumite obligații reciproce pe această cale.

Mai mult decât atât, instanța de apel s-a raportat nu numai la clauza prin care s-a convenit compensația unor datorii reciproce, ci și prin invocarea declarației de recunoaștere dată de autorul recurentelor, la aceeași dată, 27.03.2009 .

În aceste condiții, Înalta Curte constată că în cauză recurentele nu erau în măsură să conteste, în acest cadru procesual, clauze din antecontractul de vânzare-cumpărare cu obiectivul de a invoca neîndeplinirea obligației reciproce și interdependente din antecontract de către promitentul-cumpărător, întrucât, la finalitatea preconizată, puteau tinde prin formularea unei cereri în anularea antecontractului pentru eventuale vicii de consimțământ ale autorului lor, în condițiile și termenele prevăzute de lege.

Așa fiind, nu pot fi analizate celelalte susțineri de fapt din motivele de recurs, întrucât acestea nu pot fi obiect valabil al recursului, dat fiind că recursul este o cale extraordinară de atac prin care se realizează exclusiv un control judiciar de legalitate, pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, în baza criticilor susceptibile de încadrare în oricare dintre ipotezele de casare.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâte, în cauză nefiind întrunite niciuna dintre ipotezele de nelegalitate invocate de acestea.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele B. și C. împotriva deciziei nr. 329A din 12 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 iulie 2020.