ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 220/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 220/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22

noiembrie 2001 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă,

reclamantul B.E. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA, solicitând instanței

să dispună:

1 din 20 octombrie 2001 emise de către pârâtă;

Statul, prin A.P.A.P.S., este acționar de drept al societății pârâte cu

valoarea terenului pentru care aceasta a obținut certificat de atestare a

dreptului de proprietate;

pârâta ca, prin emiterea unei decizii, să-i restituie în deplină proprietate și

posesie terenul în suprafață de 24.000 mp, situat pe str. Emil Racoviță, sector

4, teren ce a fost preluat fără titlu.

La data de 25

ianuarie 2002, a formulat întâmpinare SC V.P. SA, care a arătat că a dobândit

calitate procesuală pasivă ca urmare a fuziunii prin absorbție a SC B. SA de

către SC M. SA Râmnicu Vâlcea, ce ulterior și-a schimbat denumirea în SC V.P.

SA

La data de 31

ianuarie 2002, reclamantul și-a precizat cererea de chemare în judecată în

sensul că solicită:

să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de

24.000 mp, situat în București, str. Emil Racoviță, sector 4 - cerere ce

constituie revendicare în baza dispozițiilor de drept comun și în subsidiar, în

baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, coroborate cu dispozițiile de drept

comun;

1 din 20 octombrie 2001 emise de către pârâtă;

Statul, prin A.P.A.P.S., este acționar de drept al societății pârâte cu

valoarea terenului pentru care aceasta a obținut certificat de atestare a

dreptului de proprietate;

potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și dreptului comun

în materie nu și-a pierdut niciodată calitatea de proprietar al terenului în

litigiu;

pârâta să-i restituie în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de

24.000 mp, situat pe str. Emil Racoviță, sector 4.

La data de 28

februarie 2002, pârâta SC V.P. SA a formulat cerere de chemare în garanție a

Autorității pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului,

solicitând ca, în cazul în care cererea reclamantului va fi admisă, să fie

obligată chemata în garanție la plata despăgubirilor echivalente cu valoarea de

piață a imobilului.

La data de 23 mai 2002,

reclamantul și-a precizat din nou cererea, arătând că solicită:

1 din 20 octombrie 2001 emise de către pârâtă;

Statul, prin A.P.A.P.S., este acționar de drept al societății pârâte cu

valoarea terenului pentru care aceasta a obținut certificatul de atestare a

dreptului de proprietate;

potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și dreptului comun în materie

nu și-a pierdut niciodată calitatea de proprietar al terenului în litigiu;

să-i restituie în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 24.000

mp. situat în București, str. Emil Racoviță, sector 4.

În drept, reclamantul

și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 480 C. civ.,

art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 2 alin. (2), art. 20 și art. 23 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 și dispozițiile art. 32

2

din O.U.G. nr. 88/1997

așa cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999.

Prin sentința civilă nr.

994 din 27 iunie 2002, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

ca neîntemeiată cererea.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că din înscrisurile depuse la dosar a rezultat

că terenul în suprafață de 30.000 m.p. din comuna suburbană Șerban Vodă - Moșia

Vatra Mânăstirii Văcărești situat în prezent în str. Celei nr. 3 a fost proprietatea tatălui reclamantului, împroprietărit după Legea de reformă agrară, drept de

proprietate transmis reclamantului: 1/3 în urma divorțului părinților săi

conform sentinței nr. 123 din 15 martie 1937, pronunțată de Tribunalul Ilfov și

2/3 prin moștenire, reclamantul fiind unicul moștenitor al defunctului D.A.B.

Prin decretul de

expropriere nr. 4 din 18 ianuarie 1972 terenul în litigiu a fost expropriat în

scopul construirii unei fabrici de pâine și biscuiți, respectiv SC B. SA,

trecând astfel cu titlu valabil în proprietatea statului.

S-a mai reținut că

societatea pârâtă a inclus valoarea terenului în capitalul social conform

Hotărârii A.G.A. din 13 martie 1995, fiind obținut ulterior titlul de

proprietate asupra terenului, societatea fiind privatizată în 1998 prin

vânzarea pachetului majoritar deținut de către stat prin A.P.A.P.S. către o

firmă cu capital privat.

Constatând astfel că

imobilul revendicat a fost preluat cu titlu valabil, fiind evidențiat în

patrimoniul societății pârâte cu respectarea dispozițiilor legale, tribunalul a

apreciat că reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent și nu

la restituirea în natură a imobilului revendicat.

Împotriva acestei

hotărâri judecătorești, la data de 26 iulie 2002, a declarat apel reclamantul,

iar prin

decizia civilă 520/ A din 17 decembrie 2002, Curtea de apel București, secția a

III-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit

adresei din 29 ianuarie 2002 emise de

Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu Evidenta Proprietății,

terenul în litigiu a fost expropriat în baza Decretului nr. 4/1972 pentru

construirea unei fabrici de pâine și biscuiți, fiind edificată respectiva

fabrică SC B. SA, astfel că scopul exproprierii a fost atins.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs reclamantul, iar la termenul din 13 aprilie 2005, SC

B.I.L. SA a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul intimatei

pârâte SC V.P. SA, care a fost respinsă ca inadmisibilă la termenul din 08

februarie 2006.

Prin decizia civilă nr.

2075 din 23 februarie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia atacată și a

trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut că din dosar a rezultat că în baza

sentinței de divorț nr. 125 din 15 martie 1937 pronunțată de fostul Tribunal

Ilfov, secția a IV - a civilă, reclamantul, minor la acea dată, a dobândit o

cotă de 1/3 din imobilul în litigiu, iar ulterior, prin succesiune legală, cota

de 2/3 din același imobil, urmare a decesului tatălui său, preotul B.D.,

intervenit la 25 august 1938, proprietarul inițial al imobilului prin împroprietărire

după „Legea de reformă agrară”.

Reclamantul a

susținut constant că a stăpânit terenul de 30.000 mp astfel dobândit până în

anul 1959, când a fost deposedat abuziv de stat, fără ca statul să dețină cu

privire la menționatul teren un titlu valid de proprietate.

Instanțele au reținut

însă că statul a dobândit dreptul de proprietate asupra menționatului teren în

baza Decretului de expropriere nr. 4 din 18 ianuarie 1972 și a deciziei nr. 125

din 7 februarie 1972 emise de fostul Comitet executiv al Consiliului popular al

municipiului București, că exproprierea s-a făcut pentru edificarea „Fabricii

de pâine și biscuiți” București, investiție realizată pe respectivul teren și

întrucât scopul exproprierii a fost realizat, statul a preluat imobilul în litigiu

cu titlu.

Din examinarea art. 8

al menționatului decret a rezultat că au fost expropriate terenurile în

suprafață de 25.090 mp și construcțiile aferente în suprafață de 611,20 mp,

identificate potrivit planului de situație nr. 10 anexat, proprietatea celor

prevăzuți în tabelul anexă nr. 8, parte integrantă din decret.

Reclamantul a pretins

că nu a figurat în tabelul anexă nr. 8 la decretul de expropriere, iar din

observarea acestuia susținerea apare întemeiată. Mai mult, în respectivul tabel

imobilele expropriate erau amplasate în str. Câmpulung, str. Iarba Câmpului și

str. Dughiei, sector IV.

La instanța de fond a

fost depus în copie și Decretul nr. 133 din 18 mai 1988, cu tabelul anexă, din

care rezulta că pentru realizarea obiectivului de investiții „Fabrica de pâine

Berceni II” au fost expropriate și alte terenuri în suprafața de 2.470 mp.

situate în București, str. Câmpului și str. Dughiei, însă între proprietarii

expropriați nu figura și reclamantul.

În fine, în adresa nr.

1038 din 9 iulie 1958 emisă de fosta gospodărie anexă a Spitalului nr. 9 apare

că terenul proprietatea reclamantului în suprafață de 3 ha era situat la acea dată pe str. Celei nr. 3 și era folosit de unitatea emitentă. Acest

amplasament a fost confirmat și de Primăria Municipiului București - Direcția

patrimoniu evidența proprietății - cadastru prin adresa nr. 42848/11833 din 29

ianuarie 2002 care comunică reclamantului că potrivit expertizei Mihai Florea

terenul menționat de reclamant în cererea sa se regăsea o secțiune pe str.

Dughiei și str. Iarba Câmpului la numerele specificate în adresă și a fost

expropriat în baza Decretului nr. 4/1972, iar în prezent terenul este compus

din parcelele consemnate în evidențele cadastrale întocmite în anul 1986, între

care și aceea din str. Emil Racoviță, sector IV în posesia Întreprinderii de morărit

și panificație București.

Aceste dovezi nu au

fost analizate de instanțe, deși reclamantul a susținut constant că nu a

figurat în tabelul anexă 8 la Decretul de expropriere nr. 4/1972 și că, prin

urmare, acest act normativ nu-i era opozabil, ceea ce făcea ca imobilul în

litigiu să fi fost preluat de stat fără titlu valabil.

Or, în speță,

clarificarea modalității de preluare de către stat a imobilului în dispută era

absolut necesară pentru soluționarea acțiunii reclamantului, urmând a se

verifica și în ce măsură erau incidente în cauză dispozițiile art. 11 alin. (4)

din Legea nr. 10/2001 republicată.

Cauza a fost

reînregistrată la data de 10 ianuarie 2007 pe rolul Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 1040/1/2003.

La data de 12 martie 2007,

SC Ș.S. SA (fostă SC V.P. SA) a formulat întâmpinare, prin care a arătat că

imobilul din București, str. Emil Racoviță, nu se mai află în patrimoniul său,

fiind transferat în patrimoniul unei societăți nou înființate în urma divizării

societății mai sus menționate.

Prin hotărârea

adunării generale extraordinare a acționarilor societății nr. 1 din 26

februarie 2007 s-a aprobat, la pct. 2, divizarea societății pârâte conform

proiectului de divizare publicat în M. Of. al României nr. 278 din 25 ianuarie

2007.

Divizarea fiind

parțială, succesoarea cu titlu universal a societății divizate este SC Ș.S. SA

(fostă SC V.P. SA), cu sediul în Rm. Vâlcea, str. Timiș, jud. Vâlcea,

înmatriculată la registrul comerțului sub nr. x și având cod unic de

identificare x.

Însă imobilul în

discuție în prezenta cauză a fost transmis, ca urmare a divizării, uneia dintre

societățile nou înființate, o succesoare cu titlu particular, denumită în

proiectul de divizare SC V.P.P. SA.

Prin hotărârea

adunării generale a acționarilor societății nr. 2 din 26 februarie 2007 s-a

aprobat ca societatea denumită în proiectul de divizare SC V.P.P. SA să se

înființeze cu denumirea de SC V.P. SA. În același timp, vechea societatea V.P. și-a

schimbat denumirea în SC Ș.S. SA.

În consecință, în

pofida denumirii identice, este vorba despre două societăți diferite: vechea SC

V.P. SA (societatea divizată) este în prezent SC Ș.S. SA, cu sediul în Rm.

Vâlcea, str. Timiș, jud. Vâlcea; iar noua SC V.P. SA (succesoare cu titlu

particular, denumită inițial în proiectul de divizare SC V.P.P. SA) are sediul

în Rm. Vâlcea, str. Timiș, parter, biroul nr. 1, jud. Vâlcea.

Urmare a transmiterii

imobilului către noua Vel Pitar S.A., societatea pârâtă nu mai are calitatea

procesuală pasivă în prezenta cauză și se impune citarea deținătoarei actuale a

imobilului în vederea introducerii sale în cauză.

La termenul din 12

martie 2007, Curtea a dispus introducerea în cauză a noului deținător al

bunului, respectiv SC V.P. SA, succesoarea cu titlu particular.

Prin decizia civilă nr.

551/ A din 30 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul formulat de reclamant,

a fost schimbată în parte sentința atacată în sensul că s-a admis în parte

acțiunea precizată, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra

terenului în suprafață de 12.344 mp, având conturul 1-2-C-9-10 astfel cum a

fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de experții P.P.,

A.I. și I.N., s-a anulat decizia nr. 1 din 20 octombrie 2001 emisă de SC B. SA,

a cărei calitate procesuală s-a transmis la 17 decembrie 2001 către SC V.P. SA

(având ca succesoare cu titlu universal pe SC Ș.S. SA în urma divizării

intervenite la 28 februarie 2007), și ulterior la SC V.P. SA, societate nou

înființată, succesor cu titlu particular în urma aceleiași divizări intervenite

la 28 februarie 2007. A fost respinsă cererea de restituire în natură a

terenului în suprafață de 12.344 mp, constatând calitatea reclamantului de

persoană îndreptățită să obțină măsuri reparatorii prin echivalent pentru acest

teren în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005. A fost

direcționată notificarea în ceea ce privește terenul în suprafață de

17.119 mp având conturul 1-2-D-E-F.A, astfel cum a fost identificat prin

același raport de expertiză, Primăriei Municipiului București, în calitate de

unitate deținătoare. S-au respins celelalte capete de cerere ca nefondate. A

fost obligat apelantul - reclamant să plătească intimatei pârâte SC V.P. SA

suma de 1.504,50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această decizie instanța a reținut că:

Prin certificatul de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la data de 03

martie 1995 de Ministerul Agriculturii și Alimentației s-a atestat dreptul de

proprietate al SC B. SA asupra mai multor terenuri, între care și suprafața de

35.460 mp, având ca amplasament sediul societății, secțiile B1, B2, str. Emil

Racoviță, București, sector 4. Subsecvent, capitalul social a fost majorat în

mod corespunzător prin hotărârea A.G.A. din 13 martie 1995.

Ulterior sesizării

instanței, prin hotărârea nr. 1 din 14 decembrie 2001 a Adunării Generale

Extraordinare a Acționarilor SC B. SA (înscrisă în Registrul Comerțului de

Oficiul Registrului Comerțului Vâlcea prin încheierea nr. 15801 din 17

decembrie 2001) s-a aprobat fuziunea SC M. SA Râmnicu-Vâlcea (societatea

absorbantă) cu SC B. SA București și SC G. SRL Tecuci (societățile absorbite).

Prin actul adițional la actul constitutiv al SC M. SA autentificat din 14

decembrie 2001 de notar public M.M., despre care s-a făcut mențiune în

Registrul Comerțului în baza aceleiași încheieri, a fost schimbată denumirea

societății în SC V.P. SA.

După reînregistrarea

dosarului pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, pentru rejudecarea apelului, prin hotărârea Adunării

generale extraordinare a acționarilor SC V.P. SA nr. 1 din 26 februarie 2007

(înscrisă în Registrul Comerțului de Oficiul Registrului Comerțului Vâlcea prin

încheierea din 28 februarie 2007), s-a aprobat divizarea acestei societăți,

urmată de schimbarea denumirii societății cu calitatea de succesoare cu titlu

universal din SC V.P. SA în SC Ș.S. SA Prin hotărârea Adunării generale

extraordinare a acționarilor SC V.P. SA nr. 2 din 26 februarie 2007, s-a

aprobat înființarea SC V.P. SA Conform protocolului de predare-primire a

patrimoniului transferat de SC V.P. SA către SC V.P.P. SA, imobilul situat în

București, str. Emil Racoviță, în suprafață de 35.460 mp, a fost transmis SC

V.P. SA, societate nou înființată, succesor cu titlu particular în urma

aceleiași divizări intervenite la 28 februarie 2007.

Astfel, pe parcursul

soluționării cauzei au intervenit două transmiteri succesive ale calității

procesuale pasive.

S-a constatat că, prin

certificatul nr. 8432 din 7 noiembrie 1938 eliberat de Ministerul de

Agricultură - Serviciul Agricol Ilfov s-a certificat faptul că preotul D.A.B.,

din comuna suburbană Șerban Vodă a fost împroprietărit cu un lot de 3 ha, după Legea de Reformă Agrară, pe moșia Vatra Mânăstirei Văcărești, fostă proprietatea Statului

ce aparține de comuna suburbană Șerban - Vodă, pe care l-a achitat integral la Stat în sumă de lei 5.850, eliberându-i-se titlul definitiv de proprietate din 28 iulie 1925.

Titlul de proprietate nu a fost însă depus la dosar de reclamant și nici nu se

află în păstrarea vreunei autorități publice cu atribuții de această natură,

astfel cum rezultă din răspunsurile primite de la respectivele autorități la

solicitarea instanței. Cu toate acestea, dobândirea de către D.A. Băleanu a

suprafeței de teren menționate este stabilită pe baza acestui certificat cu

valoare de act recognitiv în sensul art. 1190 C. civ.

Potrivit procesului-verbal

pentru impunerea clădirilor și terenurilor din orașe nr. X/1957 întocmit de

Secțiunea Financiară a Raionului N. Bălcescu, a fost impus E.B.M. pentru un

teren situat în str. Drumul Celei, făcându-se mențiunea că terenul agricol a

fost atribuit Fermei Spitalului de Stat, de către Secția Agricolă a Sfatului

Popular al Raionului N. Bălcescu pentru însămânțare cu furaje, conform

adeverinței din 21 mai 1957.

Prin adeverința nr. 861

din 31 mai 1957 emisă de Ferma Spitalului de Stat, s-a atestat faptul că „Gospodăria

noastră deține suprafața de 3 (trei) ha teren arabil situat pe drumul Celei,

care este proprietatea lui E.B.M., din anul 1951, și în prezent suprafața de

teren ne-a fost atribuită de Sfatul Popular al Raionului N. Bălcescu, Secția

Agricolă, pentru însămânțare cu furaje necesare parcului nostru de animale. În

prezent este însămânțat cu furaje”.

Prin certificatul din

25 iunie 1957 eliberat de Secțiunea Financiară a Raionului Nicolae Bălcescu,

s-a constatat că terenul agricol urban din București, Raionul N. Bălcescu, str.

Drumul Celei, proprietatea contribuabilului E.B.M. nu este trecut la Stat pe baza Decretului nr. 224/1951.

Prin adresa nr. 1038

din 09 iulie 1958 trimisă de Gospodăria Anexă a Spitalului către tov. E.B.M., i

s-a făcut cunoscut acestuia că în baza adresei nr. 13044 din 05 iulie 1958

primită de la Sfatul Popular al Raionului N. Bălcescu - Secția Agricolă, s-a

comunicat că în urma sarcinilor trasate de Comitetul Executiv, urmează ca gospodăria

să lucreze în continuare pe anul 1958 terenul acestuia, situat în str. Celei,

în suprafață de 3 ha. S-a mai arătat că, față de această situație și de

sarcinile trasate, se va trece imediat ce timpul va permite la cultivarea

terenului mai sus menționat.

Potrivit adresei nr. 3609

din 04 decembrie 1961 emise de Gospodăria Agricolă anexă a Spitalului nr. 9 ca

răspuns la solicitarea Sfatului Popular al Raionului N. Bălcescu referitoare la

terenul din str. Drumul Celei, proprietatea E.B., terenul în cauză a fost dat

spre folosință de către Sfatul Popular al raionului N. Bălcescu Secțiunea

Agricolă în toamna anului 1959. S-a mai arătat că gospodăria, avându-l în

folosință, nu plătește nicio chirie.

Conform adresei nr. 35601

din 15 decembrie 1961 emise de Sfatul Popular al Raionului „N. Bălcescu” -

Secțiunea Agricolă ca răspuns la solicitarea Secțiunii Financiare a Raionului

N. Bălcescu de a da informații în legătură cu situația terenului din str.

Drumul Celei, proprietatea tov. I.B.: „Suprafața de 3,00 ha teren nu a fost înregistrată la Registrul agricol la acest sfat și nici la alt sfat popular

din raza Capitalei, deoarece începând din anul 1951 și până în 1960 a fost lucrat de către Gospodăria anexă a Spitalului nr. 9, iar la data de 22 februarie 1961

Comisia raională i-a aplicat D. 115/1959 conform procesului-verbal - teren

nedeclarat, iar cu procesul-verbal din 23 februarie 1961 punctul III a fost

predat pe mai departe în folosință Gospodăriei Anexă a Spitalului”.

În ceea

ce privește situația juridică a imobilului în litigiu, se mai reține că,

potrivit adresei nr. 2292 din 14 februarie 1995 emise de Subcomisia pentru

aplicarea Legii nr. 18/1991 - Primăria Sectorului 4, terenul situat în Drumul

Celei, ce a aparținut numitului I.E.B.M., în suprafață de 3,00 ha, a fost preluat cu Decretul nr. 115/1959 și predat Gospodăriei anexă a spitalului nr. 9. De

la această anexă, terenul a fost preluat de C.A.P. Jilava și cultivat de

aceasta, după care în 1967 a fost predat Primăriei capitalei.

Este de

menționat și faptul că, potrivit adresei din 19 noiembrie 2007 emise de

Primăria Sectorului 4, pentru acest teren în suprafață de 3,00 ha ce a aparținut numitului D.B. au fost formulate cereri de retrocedare în baza legilor

fondului funciar atât de către E.B., cât și de C.C. (mama apelantului

reclamant). Pentru suprafața de 1,95 ha a fost emis titlu de proprietate (din 20

noiembrie 1995) pe numele C.C. pe un amplasament aflat la dispoziția

Subcomisiei sectorului 4 pentru aplicarea legilor fondului funciar. Din actele

care au stat la baza emiterii titlului de proprietate, comunicate de Primăria

Sectorului 4 cu adresa din 22 noiembrie 2010 reiese că a fost avut în vedere un

act de tranzacție - de care s-a luat act prin sentința civilă nr. 93 din 24

aprilie 1972 pronunțată de Tribunalul Municipiului București, secția a IV-a civilă,

în Dosarul nr. 97/1972, intervenit la 24 aprilie 1972, prin care, în schimbul

obligației pârâtei C.C. de a-i plăti o treime (1/3) din prețul vânzării

apartamentului în litigiu, B.E. a renunțat la orice fel de drepturi, de orice

natură, împotriva pârâtei, derivând din succesiunea defunctului său tată, D.B.,

și din gestiunea exercitate de pârâtă în timpul minorității sale. Titlul de

proprietate respectiv a fost anulat prin Decizia civilă nr. 1000/ A din 31

august 1999 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul

nr. 46377/1998, rămasă definitivă și irevocabilă.

Subsecvent,

s-a pus problema poziționării în spațiu a terenului dobândit de preotul D.A.

Băleanu prin titlul definitiv de proprietate din 28 iulie 1925.

În acest

scop, au fost depuse de reclamant, de expertul D.M.D., precum și direct de

Arhivele Naționale, la solicitarea instanței, mai multe înscrisuri aflate în

păstrarea acestei instituții, constând în extrase din tablouri cu sătenii

împroprietăriți și schițe.

Astfel,

în „Tabloul de locuitorii din Comuna Șerban Vodă ce urmează a se împroprietări

pe loc în comună”, din 16 noiembrie 1920, la poziția 2 figurează preotul

Băleanu cu 3 ha.

Cu adresa

nr. 16238 din 26 noiembrie 2010, Arhivele Naționale au înaintat și un „Proiect

de parcelarea moșiei Vatra Mănăstirei Văcărești, proprietatea Statului”, din 25

ianuarie 1921, în care se face referire la un tablou anexat, care constă într-o

schiță, pe care s-a făcut mențiunea „delimitat din anul 1879”. Pe această

schiță, între lotul pensionarului militar Ion Ionescu și cel al Pr. D. Băleanu

figurează și un lot al bisericii din Belu.

În „Tabloul

de sătenii din comuna Șerban Vodă care au fost împroprietăriți pe loc pe moșia

vatra Mănăstirei Văcărești”, jud. Ilfov, Fond Ministerul Agriculturii și

Domeniilor, Direcția Funciară, jud. Ilfov, din anii 1921-1926, la nr. crt. 1

figurează Pr. D. Băleanu, cu un teren de 3 ha.

În „Tabloul

de Debit pentru Săteni din comuna Șerban Vodă, Ilfov, excluși prin revizuire de

la Împroprietărire apoi admiși de Comitetul Agrar. Întocmit conform Ordinului

N. 19342/924 al Direcției Funciare”, Fond Ministerul Agriculturii și

Domeniilor, Direcția Funciară, jud. Ilfov, din 03 octombrie 1924, la nr. 2

figurează Pr. D.A. Băleanu. S-a mai arătat că „data de când s-a dat lotul în

folosire” este „ianuarie 1924”, „moșia” este „vatra Mănăstirei Văcărești”, „proprietarul”

este „Statul”, iar „comuna de care depinde moșia” este „Șerban Vodă”.

Prin „Planul

loturilor cedate din comuna Șerban Vodă de pe moșia Vatra Mănăstirea Văcărești,

fostă propr. Statului, județul Ilfov, plasa Băneasa, Comuna Șerban Vodă, scara

1:5000, anul 1927”, întocmit de Ministerul Agriculturii și Domeniilor - Casa

Centrală a Cooperației și împroprietărirei sătenilor - Direcția cadastru și a

lucrărilor tehnice a fost prezentată o situație parcelară. Planul este însoțit

de o schiță a trupului Balamuc, care indică numerele parcelelor: 32, 33, 34,

35, dar nu și numele proprietarilor, cu excepția menționării cimitirului uman

și a suprafeței de teren vândute domnului I.N.K.

În „Planul

parcelar al Vetrei Mânăstirea Văcărești, Com. Șerban-Vodă, jud. Ilfov,

proprietatea statului, scara 1/5000, nedatat, trimis de Arhivele Naționale cu

aceeași adresă, nr. 830, 1072 din 29 ianuarie 2010, figurează la parcela 33 P.D.B.

În „Tabloul

locuitorilor din comuna Șerban Vodă rămași bine împroprietăriți în urma

revizuirii 1922”, nedatat, la poziția 2 figurează Pr. D.A. Băleanu, cu 3 ha, în vatra Mânăstirei Văcărești.

În „Tabloul

de debit pentru sătenii ce folosesc locuri pe care au fost împroprietăriți.

Moșia Vatra Mânăstirei Văcărești, fostă a statului”, județul Ilfov, Comuna

Șerban Vodă - Reforma Agrară din anul 1921, la nr. crt. 29 figurează Parohia

Belu, în suprafață de 3 ha. Tabloul, nedatat, cuprinde următoarea observație: „Documentul

este înregistrat la Casa Centrală a Cooperației și împroprietăririi la nr. 548,

document semnat și ștampilat.

S-a mai

depus la dosar, odată cu adresa nr. C/ 16 din 28 ianuarie 2008 trimisă

reclamantului de către Arhivele Naționale, și „Proiectul de Parcelare al Moșiei

Vatra Mănăstirea Văcărești - Proprietatea Statului. Comuna Șerban Vodă”, din

anul 1939, care constituie o schiță pe care figurează lotul numitului P.D.B.

În acord cu

răspunsurile la obiecțiuni formulate la data de 29 aprilie 2011 de cei trei

experți care au efectuat raportul de expertiză final, Curtea a reținut că,

într-adevăr, nu se poate ține seama de proiectul de parcelare din 25 ianuarie 1921,

în considerarea faptului că acesta reprezintă numai un proiect. Din actele

prezentate anterior, dar și din corespondența purtată de V.G. cu Ministrul

Agriculturii, rezultă că au avut loc modificări în privința persoanelor

împroprietărite, între care chiar Preotul D.B., la un moment dat exclus de pe

listă, dar căruia ulterior i s-a aprobat contestația de către Comitetul Agrar,

conform adresei nr. 41212 din 30 august 1924 a Ministerului Agriculturii -

Direcțiunea Funciară.

Chiar dacă planul

parcelar scara 1:5000, primul act care face legătura între D.B. și parcela 33

și care are indicate dimensiunile laturilor, este nedatat și redat pe hârtie

milimetrică, din moment ce s-a regăsit în păstrarea Arhivelor Naționale are un

caracter oficial și, ca atare, poate fi luat în considerare, cu atât mai mult

cu cât se coroborează cu proiectul de parcelare din anul 1939. Este adevărat că

și acest din urmă act este intitulat tot proiect, însă în condițiile în care

titlul de proprietate era deja emis și nu s-a făcut dovada că ulterior ar mai

fi intervenit și alte modificări ale modului de parcelare a terenului ce a

aparținut moșiei Vatra Mănăstirii Văcărești, acesta a dobândit un caracter

definitiv.

Împrejurarea că

amplasarea terenurilor indicată în actele avute în vedere de experți nu a mai

avut un caracter provizoriu, cum a fost în cazul celei arătate în actul din 25

ianuarie 1921, este demonstrată de faptul, indicat de asemenea de experți, că

actul de vânzare-cumpărare prin care Statul Român, prin Ministerul Agriculturii

și Domeniilor din 04 octombrie 1934 a vândut lui N.K. suprafața de 50.422 mp („ce

fusese rezervat Facultății de Teologie”), are ca anexă extras din planul

parcelar al Trupului Balamuc întocmit în 1927.

Nu în ultimul rând,

un alt argument în favoarea poziționării terenului ce a aparținut lui D.B. la limita

sudică a proprietății lui I.I., fără ca între cele două proprietăți să se

intercaleze o a treia, aparținând bisericii din Belu, este reprezentat chiar de

mențiunile din contractele de vânzare cumpărare din 22 februarie 1958, din 16

martie 1957, din 19 martie 1957, din 29 decembrie 1956, din 29 octombrie 1957, din

29 decembrie 1956, prin care M.A., în calitate de moștenitoare a lui I.I., a

înstrăinat diferite suprafețe de teren, având ca vecinătate la sud pe M.E.,

respectiv reclamantul, care a fost adoptat de al doilea soț al mamei, G.C.M.,

prin sentința civilă nr. 587 din 01 august 1946 pronunțată de Tribunalul Ilfov,

secția a VII-a civilă, în Dosarul nr. 3152/1946. De asemenea, în certificatul

de moștenitor din 07 iulie 1954 eliberat de fostul Notariat de Stat București -

Raionul Nicolae Bălcescu de pe urma lui I.I., în masa succesorală a fost

menționat și imobilul în suprafață de 3 ha, situat în str. Celei, în timp ce imobilul proprietatea reclamantului avea adresa str. Celei, fiind de presupus

că sunt alăturate, chiar dacă acest lucru nu rezultă din planul de încadrare în

zonă scara 1

:

2000 comunicat de

Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu - Serviciu Cadastru cu

adresa din 02 decembrie 2010.

Instanța a mai

reținut că între poziționarea în spațiu a terenului reclamantului făcută

de către experți și Decretele de expropriere nr. 4/1972 și 133/1988 nu există

neconcordanțe.

Prin art. 8 din

Decretul nr. 4/1972 privind exproprierea, trecerea în proprietatea statului și

transmiterea unor imobile, autorizarea efectuării unor schimburi de terenuri,

precum și scoaterea din producția agricolă a altora, s-a prevăzut că: „În

scopul construirii unei fabrici de pâine și biscuiți în municipiul București,

se expropriază și se trec în proprietatea statului, dându-se în administrarea

municipiului București, terenurile în suprafață de 25.090 mp și construcțiile

aferente în suprafață de 611,20 mp, situate în municipiul București, sectorul

5, identificate potrivit planului de situație nr. 10 anexat, proprietatea celor

prevăzuți în tabelul anexă nr. 8.

În tabelul anexă nr. 8.

cuprinzând proprietarii ale căror imobile situate în municipiul București se

expropriază și se trec în proprietatea statului există 35 de poziții, la

pozițiile 2-35 apărând persoane fizice, majoritatea fiind cele menționate în

cele două adrese trimise de Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 4 ca urmare

a cererii SC V.P. SA nr. 17958 din 28 aprilie 2007 și care au ca autor comun pe

M.A.-Elena, moștenitoarea lui I.I., cu mențiunea că terenurile expropriate erau

situate fie pe str. Iarba Cîmpului, fie pe str. Dughiei, însă la poziția 1 este

menționată Cooperativa agricolă de producție Jilava, cu 15813,50 mp teren.

Prin cel de-al doilea

decret, s-a aprobat schimbarea denumirii obiectivului de investiții „Fabrica de

pâine Splaiul Unirii”, aprobată prin Decretul Consiliului de Stat nr. 171/1986,

în „Fabrica de pâine Berceni II” și amplasarea acestuia în municipiul

București, strada Emil Racoviță. Totodată, s-a aprobat desființarea arterelor

de circulație strada Iarba Cîmpului și strada Dughiei.

Prin urmare, terenul

expropriat și dobândit prin transmiteri succesive de SC V.P. SA nu corespunde

numai cu lotul lui I.I., ci și cu o suprafață aparținând C.A.P. Jilava, care,

conform celor expuse anterior, a preluat și terenul apelantului reclamant.

În fine,

identificarea concretă a conturului terenului a fost făcută de experți pornind

de la amplasarea trupului Balamuc, în raport de elemente fizice certe

existente: alinierea la împrejmuirea Spitalului în partea de sud-est și poziția

cimitirului uman - actual cimitirul Buna Vestire, în partea de nord, corelate

cu axele celor mai importante căi rutiere din zonă.

În ceea ce privește

calitatea reclamantului de persoană îndreptățită, s-a avut în vedere că prin sentința

de divorț din 15 martie 1937 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția a IV-a civilă

în Dosarul nr. 1181/1937, s-a dispus atribuirea în plină proprietate a 1/3 din

mai multe imobile, între care și șase pogoane teren de pe șos. Berceni

(Mandravela), proprietatea soțului pârât Preot D.B., copilului minor E.D.B.,

conform art. 285 C. civ.

De asemenea, prin

sentința civilă nr. 317 din 28 februarie 1939 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția

a III-a civilă, în Dosarul nr. 5026/1938, a fost admisă în parte acțiunea

civilă intentată de C.M., în calitate de tutore legală a minorului E.D.B. și,

în consecință, au fost anulate testamentul olograf cu data de 20 iulie 1938

pretins a fi al defunctului D.A.B., precum și actul de vânzare al susnumitului

defunct autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, din 11 august 1938,

recunoscându-se implicit, odată cu legitimarea procesuală activă, calitatea

reclamantului de moștenitor al tatălui său.

De altfel, aceste

aspecte au fost reținute și prin decizia nr. 2075 din 23 februarie 2006

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit adresei nr. 129577

din 19 octombrie 2001 emise de Oficiul Registrului Comerțului Municipiul

București, ca urmare a unei cereri din 10 septembrie 1999, s-a făcut mențiunea

că lista asociați sunt: acționari PPM (program de privatizare în masă), cu o

cotă de participare la beneficii/ pierderi: 36,5875 și SC B.I.L. SA, cu o cotă

de participare la beneficii/ pierderi: 63,4100, la data respectivă

retrăgându-se din societate Fondul Proprietății de Stat. Prin urmare, la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, SC B. SA era integral privatizată.

Instanța

a avut în vedere că, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma

în vigoare la data emiterii deciziei: „Pentru imobilele preluate cu titlu

valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu

respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri

reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți

comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală

folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii

imobilelor solicitate”. Per a contrario, pentru cele preluate fără titlu

valabil, se aplică regula generală, enunțată la art. 1, care prevede

restituirea în natură și, în cazurile în care restituirea în natură nu este

posibilă, stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Ca urmare

a modificării aduse prin Legea nr. 247/2005, art. 27 a prevăzut că: „Pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate,

altele decât cele prevăzute la art. 20 alin. (1) și (2), persoanele

îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate”. Alin. (2)

al aceluiași articol a stabilit că: „În situația imobilelor prevăzute la alin. (1)

și (1

1

), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către

instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea,

dispozițiile art. 24 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător”. Prin

urmare, textul în forma modificată nu mai face distincție între situația

imobilelor preluate cu titlu valabil și cea a imobilelor preluate fără titlu

valabil și în ambele cazuri decizia este atributul instituției publice care a

efectuat privatizarea.

Prin

decizia Curții Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008

a

fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 60

din titlul I al Legii

nr. 247/2005

privind

reforma în domeniile proprietarii și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, excepție ridicată, din oficiu, de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civila și de proprietate intelectuală, în Dosarele nr. 4.541/36/2005

si nr. 1.010/91/2006, și s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobilele

preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001,

acesta

încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) si art. 16 alin. (1) din Constituție.

În urma

deciziei Curții Constituționale, sfera „unităților deținătoare” a fost extinsă

și la persoanele juridice menționate la art. 29 (fost 27), cu singura condiție

ca imobilul să se fi preluat fără titlu de către stat.

Nu a

putut fi reținută sub acest aspect puterea de lucru judecat a deciziei nr.

2640 din 31 martie 2004 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă, neexistând identitatea de părți impusă de art. 1201 C. civ., întrucât

în acea cauză a avut calitatea de pârâtă SC N. SA, în timp ce în prezentul

dosar figurează în calitate de pârâtă SC V.P. SA În plus, hotărârea invocată

este anterioară deciziei instanței de recurs pronunțate în litigiul de față,

care a dispus clarificarea modalității de preluare de către stat a imobilului

în dispută, iar această dispoziție este obligatorie pentru instanța de

rejudecare, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Verificând

modalitatea în care terenul dobândit prin titlul definitiv de proprietate din

28 iulie 1925 ar fi ieșit din patrimoniul apelantului reclamant și ar fi intrat

consecutiv în patrimoniul statului, s-a reținut că preluarea imobilului în

temeiul Decretului nr. 115/1959 nu a reprezentat un mod de ieșire a dreptului

de proprietate din patrimoniul apelantului reclamant, singurul efect produs în

temeiul actului normativ în discuție fiind constituirea unui drept de folosință

în favoarea organizației agricole socialiste.

În al

doilea rând, o asemenea modificare în privința patrimoniului apelantului

reclamant nu s-a produs nici odată cu preluarea terenului de către C.A.P.

Jilava, neexistând la dosar nicio dovadă în sensul că acesta s-ar fi înscris

într-o asemenea formă de asociere. De altfel, este puțin probabil ca

apelantului reclamant să i se fi cerut acordul pentru preluarea terenului, de

vreme ce statul deținea dreptul de folosință constituit în condițiile

Decretului nr. 115/1959, care implica prerogative foarte largi, asemănătoare

celor ce caracterizează dreptul de proprietate.

De aceea,

fiind necesar ca întreaga succesiune de acte de transmitere a terenului de la

apelantul reclamant la stat să se fi realizat cu respectarea cerințelor art. 6 alin.

(1) din Legea nr. 213/1998, nu prezintă relevanță faptul că transmiterea

bunului din patrimoniul C.A.P. Jilava în cel al statului, în temeiul Decretului

de expropriere nr. 4/1972, a întrunit aceste exigențe.

Concluzia

care se impune este aceea că imobilul în cauză face parte din categoria celor „preluate

fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data

preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale

organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat” (art. 2 alin. (1) lit.

i) din Legea nr. 10/2001).

S-a mai reținut

că dreptul de proprietate s-ar regăsi și în prezent în patrimoniul apelantului

reclamant numai în ipoteza în care Legea nr. 10/2001 i-ar recunoaște acesteia

un drept de a obține restituirea bunului în natură, iar nu numai un drept de

creanță.

Având în vedere că

decizia unității deținătoare care face obiectul contestației a fost emisă la 20

octombrie 2001, în legătură cu natura măsurilor reparatorii la care are dreptul

apelantul reclamant, se mai impune analizarea incidenței deciziei în interesul Legii

nr. 52 din 4 iunie 2007, prin care Înalta Curtea de Casație și Justiție a

stabilit că: „Prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005,

privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică

deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate

în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 247/2005”.

Or, acordarea de

despăgubiri bănești, conform variantei inițiale a Legii nr. 10/2001, era

posibilă numai în situațiile expres prevăzute de lege, respectiv art. 24 alin. (2)

(pentru imobilele cu destinația de locuință) și art. 27 alin. (4) (pentru

imobilele deținute de o organizație cooperatistă și au fost înstrăinate de

aceasta cu respectarea legii), care nu se regăsesc în cauză. Pentru celelalte

cazuri, măsurile reparatorii constau în acordarea de acțiuni la societăți

comerciale tranzacționate pe piața de capital, de titluri de valoare nominală

folosite exclusiv în procesul de privatizare.

În consecință, având

în vedere că potrivit legii în vigoare la data emiterii deciziei apelantul

reclamant nu ar fi avut dreptul la despăgubiri, nici instanța nu poate proceda

la stabilirea unei asemenea măsuri reparatorii, motiv pentru care nu a mai fost

necesară efectuarea unei expertize de evaluare a terenului.

Pe de altă parte,

măsurile reparatorii de care urmează să beneficieze apelantul reclamant nu pot

fi nici cele prevăzute de lege în forma în vigoare la data emiterii deciziei, deoarece

acestea nu ar mai putea fi puse în aplicare în prezent, ca urmare a modificării

legislative intervenite. Varianta actuală a legii are de data aceasta un

caracter favorabil persoanei îndreptățite, spre deosebire de ipoteza avută în

vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție (înlocuirea despăgubirilor cu

obținerea unor măsuri reparatorii prin echivalent stabilite în condițiile

titlului VII din Legea nr. 247/2005).

Referitor la

incidența art. 8 din Legea nr. 10/2001, instanța a constatat, pe de o parte,

că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 18/1991, deoarece terenul în

litigiu nu se află în proprietatea unei cooperative agricole de producție și

nici în cea a statului, ci în proprietatea unei societăți comerciale, iar pe de

altă parte că, deși avea destinație agricolă, terenul era situat în intravilan,

de vreme ce primise un număr poștaș pe șoseaua Berceni.

Nu a fost admis nici

cel de-al doilea capăt din cererea precizată, având în vedere că a avut loc

majorarea corespunzătoare a capitalului sociale al SC B. SA prin hotărârea A.G.A.

din 13 martie 1995 (pct. I.3).

Împotriva acestei din

urmă hotărâri au declarat recurs reclamantul și pârâta SC V.P. SA

De precizat că

reclamantul E.B. a declarat recurs și împotriva încheierilor de ședință din 5

martie 2012 și respectiv 7 noiembrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel

București – Secția a III – a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Criticile de

nelegalitate invocate de către recurentul - reclamant au fost încadrate în

motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. și vizează

următoarele aspecte:

- clarificarea

modalității de preluare de către stat a imobilului în litigiu era absolut

necesară pentru soluționarea acțiunii și eventuala incidență în cauză a

dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, cum s-a

dispus prin decizia nr. 2075/2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție;

- deși a precizat că

temeiul juridic al acțiunii introductive îl constituie art. 480 C. civ.,

instanța de apel s-a referit în considerentele hotărârii la dispozițiile Legii nr.

10/2001;

- în conformitate cu

dispozițiile art. 480 C. civ., nu a pierdut niciodată calitatea de proprietar

al imobilului astfel încât urmează să-i fie restituită suprafața de 12.344 m.p.;

- hotărârea recurată

este nelegală și pentru greșita direcționare a notificării în ceea ce privește

suprafața de 17119 m.p. teren către Primăria Municipiului București, în

calitate de unitate deținătoare;

- menținerea

dispoziției nr. 1 din 20 octombrie 2001 emisă de SC B. SA, iar în temeiul art. 2

din Decretul 167/1958 să se dispună nulitatea absolută a cărții funciare nr. 6987

a Municipiului București privind intabularea dreptului de proprietate al SC V.P.

SA și al SC Ș.S. SA.;

- greșita sa obligare

la plata sumei de 1504,59 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către SC V.P.

SA, în condițiile în care apelul său a fost admis.

În raport cu cele

expuse, recurentul - reclamant B.E. a solicitat admiterea recursului,

modificarea deciziei atacate cu consecința admiterii acțiunii așa cum a fost

formulată.

Recurenta - pârâtă SC

V.P. SA a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., în

dezvoltarea cărora a susținut următoarele critici de nelegalitate:

Prin dispozitivul

hotărârii atacate, instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, constatând „nevalabilitatea

titlului statului asupra terenului în suprafață de 12.344 m.p., având conturul 1 - 2 - C - 9 - 10, astfel cum a fost identificat prin raportul de

expertiză efectuat în cauză de experții P.P., A.I. și I.N.”.

Raționamentul

instanței pentru care solicitarea din acțiunea precizată a reclamantului în

sensul constatării calității sale de proprietar actual nu poate fi primită

întrucât nu se întemeiază pe o argumentație solidă din punctul de vedere al

normelor de drept substanțial și al jurisprudenței interne și europene și

conducea la o soluție de respingere a acestei solicitări.

O altă critică se

referă la incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., în soluționarea capătului III de cerere din acțiune precizată în

sensul că nu se regăsesc normele juridice în baza cărora s-a considerat că se

impune constatarea nevalabilității titlului statului.

Există o motivare

contradictorie, iar motivele sunt străine de natura pricinii întrucât nu poate

fi constatat faptul că reclamantul nu și-a pierdut niciodată calitatea de

proprietar iar, pe de altă parte, se statuează atât în considerente cât și în

dispozitiv cu privire la nevalabilitatea titlului statului, aspect în legătură

cu care nu a existat o investire a instanțelor de judecată prin petitul

acțiunii introductive.

Considerentele

hotărârii relevă că admiterea capătului de cerere privind anularea deciziei

contestate nu depinde de stabilirea valabilității titlului statului, ci de

faptul că s-a constatat existența unui impediment la restituirea în natură,

ceea ce făcea de prisos o analiză a incidenței art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Constatarea

nevalabilității titlului statului nu-și găsește o rațiune nici în raport de

analiza făcută în soluționarea revendicării, fiind practic lipsită de interes.

Reclamantul nu poate

solicita într-o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

nevalabilitatea titlului statului, instanța verificând doar temeinicia

dispoziției emise de unitatea deținătoare.

A mai arătat

recurenta - pârâtă că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea și

interpretarea greșită a normelor procedurale care interzic schimbarea

obiectului/ cauzei acțiunii de către instanța de judecată direct în calea de

atac a temeiurilor de drept invocate dar și a regulilor care reglementează

procedura de administrare și apreciere a probelor.

În esență, recurenta

- pârâtă a susținut că instanța de apel, trecând peste limitele investirii și

fără a pune în discuția părților schimbarea cauzei acțiunii și a temeiului

juridic al cererii a aplicat greșit dispozițiile art. 129 și art. 294 C. proc.

civ., încălcând principiul disponibilității părților, a nesocotit dreptul de

apărare și a ignorat principiul oralității și contradictorialității procesului

civil.

Recurenta - pârâtă a

mai arătat că au fost interpretate greșit normele invocate în susținerea

puterii lucrului judecat prevăzută în art. 1200 pct. 4 coroborat cu art. 1202 alin.

(2) C. civ., cât și alte norme de drept substanțial referitoare la preluarea

fără titlu a terenului, la calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii la dovada dreptului de proprietate, norme prevăzute de art. 480,

art. 1190, art. 1163 C. civ. și art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Hotărârea instanței

de apel este nelegală și pentru aplicarea greșită a dispozițiilor art. 29 din

Legea nr. 10/2001, fiind irelevant pentru stabilirea textului legal incident în

speță dacă imobilul a fost preluat cu titlu sau fără titlu și pentru că

societatea comercială privatizată anterior adoptării Legii nr. 10/2001, nu

poate fi unitate deținătoare în înțelesul legii speciale.

Recurenta a criticat

ca nelegală hotărârea atacată și pentru că a fost dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a regulilor care reglementează procedura de administrare și

de apreciere a probelor, pentru respingerea greșită a cererii de completare a

raportului de expertiză, a cererii de recuzare a experților și de efectuare a

unei noi expertize topografice.

Referitor la cheltuielile

de judecată, recurenta - pârâtă a susținut că, deși instanța de apel a acordat

cheltuielile de judecată constând în onorariul expertului topo, reținând astfel

că reclamantul a căzut în pretenții, totuși nu a acordat și cheltuielile de

judecată constând în onorariul de avocat.

În raport cu cele mai

sus expuse recurenta - pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea

deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

La termenul de

judecată din data de 15 noiembrie 2013 reclamantul E.B. prin actul scris depus

la dosar a precizat că în raport cu dispozițiile art. 246 alin. (1) C. proc.

civ., înțelege să renunțe la judecata cu pârâții SC V.P. SA și SC Ș.S. SA,

întrucât acestea nu au calitate procesuală pasivă în cauză.

La termenul de

judecată din data de 24 ianuarie 2013 recurentul - pârât SC V.P. SA și pârâta SC

Ș.S. SA nu au achiesat la cererea de renunțare la judecată formulată de

recurentul - reclamant E.B.

În aceste condiții și

în raport de dispozițiile art. 246 alin. (4) C. proc. civ., cererea recurentului

– reclamant de renunțare la judecată față de pârâții SC V.P. SA și SC Ș.S. SA

va fi respinsă.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate de recurentul - reclamant E.B., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat.

Cu toate că recurentul

- reclamant a indicat drept temei juridic al criticilor formulate dispozițiile art.

304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., se apreciază că acestea se încadrează în cazul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva căruia urmează a fi

analizat în cele ce vor fi expuse.

Nu poate fi reținută

incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., respectiv încălcarea

formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ., privind încheierile de ședință din 5 martie 2012 și 7 noiembrie

2011 pronunțate de Curtea de Apel București prin care a fost obligat la plata

cheltuielilor de judecată către SC V.P. SA și respectiv, a fost respinsă

cererea de îndreptare eroare materială strecurată în dispozitivul deciziei civile

atacate.

Nici criticile vizând

clarificarea modalității de preluare de către stat a imobilului în litigiu, încălcarea

dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., și art. 11 alin. (4) din Legea nr.

10/2001, nu pot fi încadrate în acest motiv de recurs.

În ceea ce p