ÎCCJ, decizie (scj.ro #81630)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81630) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Hotărâre pronunțată în primă

instanță ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, ca

urmare a rejudecării după desființarea de către instanța

de control a primei hotărâri. Aplicarea dispozițiilor tranzitorii

cuprinse în Legea nr. 202/2010 referitoare la calea de atac.

Cuprins

pe materii :

Drept procesual

civil. Norme tranzitorii.

Index

alfabetic :

hotărâre

casată

-

căi de atac

Legea nr. 202/2010, art. XII, art. XXVI

Normele tranzitorii cuprinse în art.

XXVI din Legea nr. 202/2010, sunt aplicabile în situația în care o

hotărâre a fost desființată, cauza fiind trimisă spre

rejudecare, întrucât o hotărâre desființată nu este

producătoare de efecte, este inexistentă juridic, astfel încât prin

raportare la ea nu se poate determina situația căilor de atac

cărora le este supusă.

Potrivit normei tranzitorii cât și potrivit dispoziției de drept

comun (art. 725 Cod procedură civilă), hotărârea de primă

instanță pronunțată în rejudecare, ulterior intrării

în vigoare a Legii nr. 202/2010, este supusă regimului căilor de atac

în vigoare la data emiterii actului jurisdicțional.

Secția

I civilă, decizia nr. 488 din 6 februarie 2013

Prin

cererea înregistrată la data de 27.08.2008 la Tribunalul București,

B.C.F., G.A. și O.Ș.C., au chemat în judecată Municipiul

București prin Primarul General, pentru a fi obligat la acordarea de

despăgubiri bănești în valoare de

8.500.000 lei, pentru imposibilitatea restituirii în natură a

imobilului

situat în București, preluat fără titlu de

către stat  și în valoare de 3.060.000 lei reprezentând daune

materiale și morale, pentru paguba pricinuită prin tergiversarea

soluționării pretențiilor lor.

Prin sentința civilă nr.

349 din 11 martie 2009, Tribunalul București Secția a IV-a

civilă, a respins acțiunea ca nefondată,

Instanța a reținut că

reclamanții

G.A. și O.Ș.C.

au făcut dovada că sunt

moștenitori ai unora dintre

acționarii O. SA, iar nu și B.C.F. (unul dintre moștenitorii lui

P.O.C.C.), cu privire la care nu s-a făcut dovada că este

aceeași persoană cu U.C.

În consecință, a constatat

că reclamanții G.A. și O.Ș.C. au calitate de persoane

îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul

situat în București, conform art. 31 din Legea nr. 10/2001. Autorii

acestora au fost acționari ai societății ale cărei bunuri

au fost preluate la stat în baza Decretului nr. 92/1950. Măsurile

reparatorii însă nu se acordă de către unitatea

deținătoare, ci în condițiile prevederilor speciale privind

regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv.

Prin decizia civilă nr. 30 A

din 15 ianuarie 2010 Curtea de Apel București, Secția a IV-a

civilă a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat

sentința și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului

București pentru soluționarea cererii în raport de temeiul juridic

invocat și anume prevederile art. 998 - 999 C.civ.

Reluând judecata, prin sentința

civilă nr. 794 din 29.04.2011 Tribunalul București, Secția a

IV-a civilă, a admis în parte acțiunea precizată și

cererile de intervenție în interes propriu formulate de

intervenienții G.E., V.E., B.D.Ș., B.I.I., B.A.A., D.E., D.M., D.G.,

D.(M.)Ș.C., S.M., M.C.A., G.R., P.T.O., S.H. Totodată, a constatat

că reclamanții și intervenienții au

dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în

despăgubiri

acordate în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și

plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, cu

privire

la imobilul situat în București, imposibil de restituit în natură,

compus din suprafața de 856 m.p. teren și construcție (hotel)

având o suprafață desfășurată de 2.560 m.p. și o

arie construită de 960 m.p. Celelalte pretenții au fost respinse ca

neîntemeiate.

Instanța a reținut că

deși, Municipiul București prin Primarul General, a fost obligat,

prin sentința civilă nr. 554/1995 a Tribunalului București,

Secția a III-a civilă, rămasă definitivă și

irevocabilă, să soluționeze notificarea intentată de

reclamanți, în baza art. 22 din Legea nr. 10/2001, pentru restituirea în

natură sau prin echivalent a imobilului teren și construcție,

din București, nici până în prezent nu s-a conformat

dispozițiilor instanței.

În raport de dispozițiile art.

26 alin.(3) din Legea nr. 10/2001 și de decizia nr. XX/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, tribunalul a analizat pe fond

solicitarea reclamanților.

Astfel, a constatat că prin

actul de vânzare - cumpărare autentificat de fostul Tribunal Ilfov,

Secția Notariat din 10 aprilie 1910, defunctul I.P.O. a dobândit un imobil

teren și construcție în București, ce a devenit ulterior aport

al Băncii O. SA din partea acționarului I.P.O.

Societatea comercială a fost

lichidată în anul 1949, iar Hotelul Traian și terenul aferent au fost

naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950. La data lichidării

societății figurau ca acționari N.P., Ș.P., D.V., U.C.,

U.V., G.M., C.C., S.

H., F.C. și M.I.

În urma unor moșteniri

succesive, reclamanții și intervenienții au devenit

deținători ai drepturilor cuvenite acționarilor de pe urma

imobilului ce a aparținut Băncii O. SA, conform certificatelor de

moștenitor și actelor de stare civilă aflate la dosarul cauzei.

În prezent, construcția este

demolată, iar terenul este ocupat de elemente de sistematizare, respectiv,

stradă,bloc, alei, spațiu verde, astfel încât nu poate fi restituit

în natură. Preluarea imobilului s-a făcut abuziv în baza Decretului

nr. 92/1950, în condițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Astfel fiind, s-a constatat că

reclamanții și intervenienții, în calitate de moștenitori

ai foștilor acționari, în baza art. 3 lit. b) și art. 26 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, au dreptul la măsuri reparatorii prin

echivalent în condițiile legii speciale, evaluarea despăgubirilor

și modalitatea de acordare urmând a se face conform Titlului VII din Legea

nr. 247/2005, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

În

privința prejudiciului moral, instanța a reținut că

reclamanții

și

intervenienții nu au precizat în ce constă acesta și nici nu

și-au timbrat cererea.

Sentința a fost atacată cu

recurs de către reclamanții, intervenienți și pârât.

Prin decizia civilă 299/R din

14.02.2012, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a

respins recursurile ca nefondate.

Instanța a reținut că

motivele de recurs formulate de Municipiul București, privind greșita

aplicare a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, vizează faza

de nesoluționare a notificării ca urmare a nedepunerii tuturor

actelor doveditoare.

În speță însă, prin

sentința civilă nr. 554 din 19 mai 2005 a Tribunalului București

Secția a III-a civilă, rămasă irevocabilă și

deci, intrată în puterea lucrului judecat, pârâtul - recurent a fost deja

obligat să soluționeze notificarea nr. 545/2001 înaintată de

reclamanți prin executorul judecătoresc.

Ca urmare a nesoluționării

notificării, în prezenta cauză s-a constatat în mod corect că

reclamanții și intervenienții au dreptul la măsuri

reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri stabilite în

condițiile speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Referitor la recursul declarat de

reclamanți și intervenienți, s-a reținut că

hotărârea primei instanțe cuprinde motivele pe care se sprijină,

astfel încât criticile legate de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7

C.pr.civ., nu sunt întemeiate.

Faptul că instanța a

respins cererea pentru acordarea de despăgubiri materiale, întemeiată

pe dispozițiile art. 998 și 999 C.civ., pe considerentul că, de

vreme ce clădirea a fost demolată, aceștia nu mai pot pretinde

contravaloarea chiriilor de care au fost lipsiți ca urmare a

nesoluționării în termen a notificării, nu atrage incidența

motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ.

În privința motivelor de recurs

legate de respingerea celorlalte capete de cerere, respectiv neobligarea

pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral și

material și necalcularea acestora, Curtea a reținut că prin art.

1 și urm. din Legea nr. 10/2001, cât și prin Titlul VII din Legea nr.

247/2005, s-au instituit drepturi la restituire în natură sau în

echivalent, ce urmează a se

acorda în

modalitățile și condițiile prevăzute de aceste legi

speciale.

Pentru motivul că prin Legea

nr. 10/2001 se prevede dreptul de a cere măsuri reparatorii, iar

reclamanții și intervenienții au demarat procedura

administrativă și apoi jurisdicțională, aceștia nu

sunt titularii unui bun și nici a unei speranțe legitime în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care să nască dreptul la despăgubiri de

ordin material sau moral.

La momentul sesizării

instanței de judecată, în prezentul litigiu, în cadrul

contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, reclamantul nu are un bun actual, pentru că nu există o

decizie administrativă sau judecătorească definitivă, care

să-i recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.

În aceste condiții, obligarea

Municipiului București la plata de despăgubiri, motivat de faptul

că reclamanții și intervenienții ar beneficia de

garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, nu poate fi primită.

Prejudiciile de ordin material

și moral pe care le pretind reclamanții și intervenienții,

pentru întârzierea soluționării pe fond a notificării, în

temeiul art. 998 - 999 C.civ., sunt incerte, depinzând în totalitate de

soluția definitivă și irevocabilă pronunțată în

această cauză.

Astfel de despăgubiri ar putea

fi solicitate în faza de executare silită, când statul nu-și

îndeplinește obligațiile de despăgubiri stabilite prin legi

și hotărâri judecătorești.

Împotriva deciziei și a tuturor

încheierilor premergătoare au declarat recurs reclamanții,

susținând încălcarea normelor

procedurale

prin calificarea greșită a căii de atac de către

instanță.

În acest sens, s-a arătat

că reclamanții au solicitat calificarea căii de atac exercitate

împotriva sentinței de primă instanță ca fiind apel iar nu

recurs.

Aceasta, întrucât, deși prin

Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 26 alin.(3) din Legea nr. 10/2001, în

sensul suprimării apelului, norma modificatore nu are incidență

în speță, față de dispozițiile tranzitorii cuprinse în

art. XXVI din Legea nr. 202/2010, conform cărora „art. 26 în forma

modificată se aplică și proceselor în curs în situația în

care nu a fost pronunțată o hotărâre asupra fondului".

Or, în cauză, o primă

hotărâre asupra fondului a fost pronunțată la 11.03.2009,

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, ceea ce înseamnă

că dispozițiile art. 26 alin. (3) modificate devin inaplicabile.

Analizând aspectele deduse

judecății, Înalta Curte a constatat următoarele:

Contrar susținerii

reclamanților, calificarea căii de atac s-a realizat în mod corect de

către instanța anterioară, în raport de modificările operate

în ce privește regimul căilor de act în materia Legii nr. 10/2001,

prin Legea nr. 202/2010, și în raport de norma tranzitorie

conținută de acest din urmă act normativ.

Astfel, prin art. XII din Legea nr.

202/2010 s-a modificat art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul

că s-a suprimat calea de atac a apelului în situația exercitării

contestației împotriva actului emis de unitatea deținătoare

(hotărârile de primă instanță rămânând supuse astfel

doar recursului).

Totodată, potrivit art. XXVI din

Legea nr. 202/2010,

conținând norme

tranzitorii, dispozițiile modificate ale art. 26 alin. (3)

din

Legea nr. 10/2001 se aplică „și proceselor aflate în curs de

soluționare în primă instanță dacă nu s-a

pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în

vigoare a prezentei legi".

Pretinzând că se află în

situația de exceptare de la aplicarea normei modificate, reclamanții

fac referire la sentința civilă nr. 349 din 11.03.2009 a Tribunalului

București - Secția a IV-a civilă, arătând că se

pronunțase o hotărâre în primă instanță înainte de

intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, ceea ce face ca procesului să

nu-i fie aplicabilă norma nouă.

Reclamanții ignoră

însă, că această sentință la care fac trimitere a fost

desființată în calea de atac (prin decizia nr. 30/A din 15.01.2010 a

Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă), cauza

fiind trimisă spre rejudecare și pronunțată apoi

sentința civilă nr. 794 din 29.04.2011 a aceluiași tribunal.

Așadar, ulterior intrării

în vigoare a Legii nr. 202/2010 (care a avut loc la 25.11.2010 ) s-a

pronunțat o hotărâre de primă instanță care, atât

potrivit normei tranzitorii cât și potrivit dispoziției de drept

comun  (art. 725  C.proc.civ.)  rămâne  supusă

regimului căilor de atac în vigoare la data emiterii actului jurisdicțional.

O hotărâre

desființată (cum este cea la care fac referire recurenții) nu

este producătoare de efecte, este inexistentă juridic, astfel încât

prin raportare la ea nu se poate determina, cum se pretinde, situația

căilor de atac cărora le este supusă.

Intenția

legiuitorului, dedusă din conținutul art. XXVI al Legii

nr. 202/2010, a constat în suprimarea unei

căi de atac în privința hotărârilor de primă

instanță pronunțate după intrarea în vigoare a noii

reglementări - ipoteză regăsită în speță, cu

referire la singura hotărâre a fondului existentă din punct de vedere

juridic (sentința civilă nr. 794 din 29.04.2011 a Tribunalului

București, Secția a IV-a civilă).

În felul acesta, legiuitorul s-a

îndepărtat de la regula conform căreia dispozițiile noi de

procedură se aplică numai proceselor, cererilor începute, respectiv

formulate după intrarea în vigoare a legii [art. XXII alin. (2)],

situație căreia i s-ar fi subsumat cea din speță (cu

procedura jurisdicțională declanșată la 27.08.2008),

alegând ca moment de referință cel al pronunțării

hotărârii de primă instanță după modificarea normei

(pentru ca astfel, partea să beneficieze de o hotărâre a fondului

și de o cenzură a acesteia în recurs).

Potrivit considerentelor

arătate, rezultă că instanța anterioară a făcut o

corectă aplicare a dispozițiilor art. XXVI din Legea nr. 202/2010,

atunci când a constatat că împotriva sentinței tribunalului este

deschisă doar calea de atac a recursului și a procedat în consecință

la calificarea și soluționarea acesteia.

Ca atare, fiind vorba în

speță de o hotărâre irevocabilă, devenită astfel prin

judecata recursului, rezultă caracterul inadmisibil al demersului judiciar

cu care reclamanții au învestit Înalta Curte.