ÎCCJ, decizie (scj.ro #81630)

Hotărâre pronunțată în primă instanță ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, ca urmare a rejudecării după desființarea de către instanța de control a primei hotărâri. Aplicarea dispozițiilor tranzitorii cuprinse în Legea nr. 202/2010 referitoare la calea de atac. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Norme tranzitorii. Index alfabetic : hotărâre casată - căi de atac Legea nr. 202/2010, art. XII, art. XXVI Normele tranzitorii cuprinse în art. XXVI din Legea nr. 202/2010, sunt aplicabile în situația în care o hotărâre a fost desființată, cauza fiind trimisă spre rejudecare, întrucât o hotărâre desființată nu este producătoare de efecte, este inexistentă juridic, astfel încât prin raportare la ea nu se poate determina situația căilor de atac cărora le este supusă.

Potrivit normei tranzitorii cât și potrivit dispoziției de drept comun (art. 725 Cod procedură civilă), hotărârea de primă instanță pronunțată în rejudecare, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, este supusă regimului căilor de atac în vigoare la data emiterii actului jurisdicțional. Secția I civilă, decizia nr. 488 din 6 februarie 2013 Prin cererea înregistrată la data de 27.08.2008 la Tribunalul București, B.C.F., G.A. și O.Ș.C., au chemat în judecată Municipiul București prin Primarul General, pentru a fi obligat la acordarea de despăgubiri bănești în valoare de 8.500.000 lei, pentru imposibilitatea restituirii în natură a imobilului situat în București, preluat fără titlu de către stat și în valoare de 3.060.000 lei reprezentând daune materiale și morale, pentru paguba pricinuită prin tergiversarea soluționării pretențiilor lor.

Prin sentința civilă nr. 349 din 11 martie 2009, Tribunalul București Secția a IV-a civilă, a respins acțiunea ca nefondată, Instanța a reținut că reclamanții G.A. și O.Ș.C. au făcut dovada că sunt moștenitori ai unora dintre acționarii O. SA, iar nu și B.C.F. (unul dintre moștenitorii lui P.O.C.C.), cu privire la care nu s-a făcut dovada că este aceeași persoană cu U.C. În consecință, a constatat că reclamanții G.A. și O.Ș.C. au calitate de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, conform art. 31 din Legea nr. 10/2001. Autorii acestora au fost acționari ai societății ale cărei bunuri au fost preluate la stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Măsurile reparatorii însă nu se acordă de către unitatea deținătoare, ci în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Prin decizia civilă nr. 30 A din 15 ianuarie 2010 Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București pentru soluționarea cererii în raport de temeiul juridic invocat și anume prevederile art. 998 - 999 C.civ. Reluând judecata, prin sentința civilă nr. 794 din 29.04.2011 Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea precizată și cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții G.E., V.E., B.D.Ș., B.I.I., B.A.A., D.E., D.M., D.G., D.(M.)Ș.C., S.M., M.C.A., G.R., P.T.O., S.H.

Totodată, a constatat că reclamanții și intervenienții au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, cu privire la imobilul situat în București, imposibil de restituit în natură, compus din suprafața de 856 m.p. teren și construcție (hotel) având o suprafață desfășurată de 2.560 m.p. și o arie construită de 960 m.p. Celelalte pretenții au fost respinse ca neîntemeiate.

Instanța a reținut că deși, Municipiul București prin Primarul General, a fost obligat, prin sentința civilă nr. 554/1995 a Tribunalului București, Secția a III-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă, să soluționeze notificarea intentată de reclamanți, în baza art. 22 din Legea nr. 10/2001, pentru restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului teren și construcție, din București, nici până în prezent nu s-a conformat dispozițiilor instanței. În raport de dispozițiile art. 26 alin.(3) din Legea nr. 10/2001 și de decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, tribunalul a analizat pe fond solicitarea reclamanților. Astfel, a constatat că prin actul de vânzare - cumpărare autentificat de fostul Tribunal Ilfov, Secția Notariat din 10 aprilie 1910, defunctul I.P.O.

a dobândit un imobil teren și construcție în București, ce a devenit ulterior aport al Băncii O. SA din partea acționarului I.P.O. Societatea comercială a fost lichidată în anul 1949, iar Hotelul Traian și terenul aferent au fost naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950. La data lichidării societății figurau ca acționari N.P., Ș.P., D.V., U.C., U.V., G.M., C.C., S. H., F.C. și M.I. În urma unor moșteniri succesive, reclamanții și intervenienții au devenit deținători ai drepturilor cuvenite acționarilor de pe urma imobilului ce a aparținut Băncii O. SA, conform certificatelor de moștenitor și actelor de stare civilă aflate la dosarul cauzei. În prezent, construcția este demolată, iar terenul este ocupat de elemente de sistematizare, respectiv, stradă,bloc, alei, spațiu verde, astfel încât nu poate fi restituit în natură.

Preluarea imobilului s-a făcut abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, în condițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. Astfel fiind, s-a constatat că reclamanții și intervenienții, în calitate de moștenitori ai foștilor acționari, în baza art. 3 lit. b) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii speciale, evaluarea despăgubirilor și modalitatea de acordare urmând a se face conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În privința prejudiciului moral, instanța a reținut că reclamanții și intervenienții nu au precizat în ce constă acesta și nici nu și-au timbrat cererea.

Sentința a fost atacată cu recurs de către reclamanții, intervenienți și pârât. Prin decizia civilă 299/R din 14.02.2012, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins recursurile ca nefondate. Instanța a reținut că motivele de recurs formulate de Municipiul București, privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, vizează faza de nesoluționare a notificării ca urmare a nedepunerii tuturor actelor doveditoare. În speță însă, prin sentința civilă nr. 554 din 19 mai 2005 a Tribunalului București Secția a III-a civilă, rămasă irevocabilă și deci, intrată în puterea lucrului judecat, pârâtul - recurent a fost deja obligat să soluționeze notificarea nr. 545/2001 înaintată de reclamanți prin executorul judecătoresc.

Ca urmare a nesoluționării notificării, în prezenta cauză s-a constatat în mod corect că reclamanții și intervenienții au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri stabilite în condițiile speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Referitor la recursul declarat de reclamanți și intervenienți, s-a reținut că hotărârea primei instanțe cuprinde motivele pe care se sprijină, astfel încât criticile legate de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., nu sunt întemeiate. Faptul că instanța a respins cererea pentru acordarea de despăgubiri materiale, întemeiată pe dispozițiile art. 998 și 999 C.civ., pe considerentul că, de vreme ce clădirea a fost demolată, aceștia nu mai pot pretinde contravaloarea chiriilor de care au fost lipsiți ca urmare a nesoluționării în termen a notificării, nu atrage incidența motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ.

În privința motivelor de recurs legate de respingerea celorlalte capete de cerere, respectiv neobligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral și material și necalcularea acestora, Curtea a reținut că prin art. 1 și urm. din Legea nr. 10/2001, cât și prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, s-au instituit drepturi la restituire în natură sau în echivalent, ce urmează a se acorda în modalitățile și condițiile prevăzute de aceste legi speciale. Pentru motivul că prin Legea nr. 10/2001 se prevede dreptul de a cere măsuri reparatorii, iar reclamanții și intervenienții au demarat procedura administrativă și apoi jurisdicțională, aceștia nu sunt titularii unui bun și nici a unei speranțe legitime în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care să nască dreptul la despăgubiri de ordin material sau moral.

La momentul sesizării instanței de judecată, în prezentul litigiu, în cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu are un bun actual, pentru că nu există o decizie administrativă sau judecătorească definitivă, care să-i recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate. În aceste condiții, obligarea Municipiului București la plata de despăgubiri, motivat de faptul că reclamanții și intervenienții ar beneficia de garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, nu poate fi primită. Prejudiciile de ordin material și moral pe care le pretind reclamanții și intervenienții, pentru întârzierea soluționării pe fond a notificării, în temeiul art. 998 - 999 C.civ., sunt incerte, depinzând în totalitate de soluția definitivă și irevocabilă pronunțată în această cauză.

Astfel de despăgubiri ar putea fi solicitate în faza de executare silită, când statul nu-și îndeplinește obligațiile de despăgubiri stabilite prin legi și hotărâri judecătorești. Împotriva deciziei și a tuturor încheierilor premergătoare au declarat recurs reclamanții, susținând încălcarea normelor procedurale prin calificarea greșită a căii de atac de către instanță. În acest sens, s-a arătat că reclamanții au solicitat calificarea căii de atac exercitate împotriva sentinței de primă instanță ca fiind apel iar nu recurs. Aceasta, întrucât, deși prin Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 26 alin.(3) din Legea nr. 10/2001, în sensul suprimării apelului, norma modificatore nu are incidență în speță, față de dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. XXVI din Legea nr. 202/2010, conform cărora „art.

26 în forma modificată se aplică și proceselor în curs în situația în care nu a fost pronunțată o hotărâre asupra fondului". Or, în cauză, o primă hotărâre asupra fondului a fost pronunțată la 11.03.2009, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, ceea ce înseamnă că dispozițiile art. 26 alin. (3) modificate devin inaplicabile. Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte a constatat următoarele: Contrar susținerii reclamanților, calificarea căii de atac s-a realizat în mod corect de către instanța anterioară, în raport de modificările operate în ce privește regimul căilor de act în materia Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 202/2010, și în raport de norma tranzitorie conținută de acest din urmă act normativ.

Astfel, prin art. XII din Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că s-a suprimat calea de atac a apelului în situația exercitării contestației împotriva actului emis de unitatea deținătoare (hotărârile de primă instanță rămânând supuse astfel doar recursului).

Totodată, potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010, conținând norme tranzitorii, dispozițiile modificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică „și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi". Pretinzând că se află în situația de exceptare de la aplicarea normei modificate, reclamanții fac referire la sentința civilă nr. 349 din 11.03.2009 a Tribunalului București - Secția a IV-a civilă, arătând că se pronunțase o hotărâre în primă instanță înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, ceea ce face ca procesului să nu-i fie aplicabilă norma nouă.

Reclamanții ignoră însă, că această sentință la care fac trimitere a fost desființată în calea de atac (prin decizia nr. 30/A din 15.01.2010 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă), cauza fiind trimisă spre rejudecare și pronunțată apoi sentința civilă nr. 794 din 29.04.2011 a aceluiași tribunal. Așadar, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 (care a avut loc la 25.11.2010 ) s-a pronunțat o hotărâre de primă instanță care, atât potrivit normei tranzitorii cât și potrivit dispoziției de drept comun (art. 725 C.proc.civ.) rămâne supusă regimului căilor de atac în vigoare la data emiterii actului jurisdicțional. O hotărâre desființată (cum este cea la care fac referire recurenții) nu este producătoare de efecte, este inexistentă juridic, astfel încât prin raportare la ea nu se poate determina, cum se pretinde, situația căilor de atac cărora le este supusă.

Intenția legiuitorului, dedusă din conținutul art. XXVI al Legii nr. 202/2010, a constat în suprimarea unei căi de atac în privința hotărârilor de primă instanță pronunțate după intrarea în vigoare a noii reglementări - ipoteză regăsită în speță, cu referire la singura hotărâre a fondului existentă din punct de vedere juridic (sentința civilă nr. 794 din 29.04.2011 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă). În felul acesta, legiuitorul s-a îndepărtat de la regula conform căreia dispozițiile noi de procedură se aplică numai proceselor, cererilor începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a legii [art. XXII alin. (2)], situație căreia i s-ar fi subsumat cea din speță (cu procedura jurisdicțională declanșată la 27.08.2008), alegând ca moment de referință cel al pronunțării hotărârii de primă instanță după modificarea normei (pentru ca astfel, partea să beneficieze de o hotărâre a fondului și de o cenzură a acesteia în recurs).

Potrivit considerentelor arătate, rezultă că instanța anterioară a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. XXVI din Legea nr. 202/2010, atunci când a constatat că împotriva sentinței tribunalului este deschisă doar calea de atac a recursului și a procedat în consecință la calificarea și soluționarea acesteia. Ca atare, fiind vorba în speță de o hotărâre irevocabilă, devenită astfel prin judecata recursului, rezultă caracterul inadmisibil al demersului judiciar cu care reclamanții au învestit Înalta Curte.