ÎCCJ, decizie (scj.ro #201005)

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 8 iulie 2015, pe rolul Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General, Primăria municipiului București și Primarul municipiului București, a solicitat instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună următoarele: rezoluțiunea contractului de concesiune nr. 38 din 18.02.2000, autentificat sub nr. 212 din 18.02.2000 de către Notar Public X. având ca obiect terenul situat în str. Y.; obligarea pârâților la restituirea garanției de execuție în cuantum de 21.188,8763 RON actualizată cu rata inflației la data plății efective; obligarea pârâților la plata daunelor-interese în cuantum de 4.856.387 euro pentru neexecutarea culpabilă a contractului; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Pârâții Municipiul București, prin Primarul General, Primăria municipiului București și Primarul General al municipiului București au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; respingerea cererii, ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune; respingerea celui de-al treilea capăt al acțiunii reprezentând despăgubiri pentru pretinsa neîndeplinire a obligațiilor contractuale și a deciziei civile nr. 2657 DIN 16.12.2010, ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat; respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Prin încheierea din 20.09.2016, pronunțată de Tribunalul București, Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetenței funcționale și s-a declinat competența în favoarea Tribunalului București - Secția civilă. Prin încheierea din 20.01.2017, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Primăria municipiului București; a respins, ca neîntemeiată, excepția autorității de lucru judecat și a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției extinctive a dreptului de a solicita rezoluțiunea/rezilierea contractului de concesiune. Reclamantul a precizat capătul 3 de cerere din acțiune în sensul că prejudiciul constă în valoarea chiriilor pe care le-ar fi încasat în perioada 18.02.2000 - 07.01.2015 și redevențele achitate în aceeași perioadă. Prin încheierea din 20.04.2017, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a admis excepția prescripției extinctive dreptului material la acțiune cu privire la despăgubirile și redevențele aferente perioadei 18.02.2000 - 07.07.2012.

Hotărârea pronunțată, în primă instanță, de tribunal Prin sentința civilă nr. 2048 din data de 15.11.2018, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a respins cererea reclamantului introdusă în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al municipiului București, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. și a dispus rezilierea contractului de concesiune nr. 38 din 18.02.2000, încheiat între reclamant și pârâta Primăria municipiului București; a respins, ca prescrisă, cererea precizată în ceea ce privește prejudiciul reprezentat de valoarea chiriilor pe care le-ar fi încasat reclamantul și redevențele achitate în perioada 18.02.2000 - 07.07.2012; a obligat pârâții Municipiul București și Primăria municipiului București la plata către reclamant a sumei de 2.771.058,29 lei, cu titlu de daune-interese; a respins, în rest, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată precizată și a obligat pârâții Municipiul București și Primăria municipiului București la plata către reclamant a sumei de 59.444,71 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Reclamantul a formulat apel împotriva încheierii din 20.04.2017, precum și a sentinței civile nr. 2048/2018 a Tribunalului București. Pârâții Municipiul București prin Primarul General și Primăria Municipiului București au formulat apel împotriva încheierilor din 20.01.2017 și 10.04.2017 (prin care tribunalul a respins încuviințarea probei cu interogatoriul reclamantului, solicitată de pârâți), precum și a sentinței civile nr. 2048 din 15.11.2018 a Tribunalului București.

Decizia pronunțată, în apel, de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 1A din 4.01.2021, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 20.04.2017 și a sentinței civile nr. 2048 din 15.11.2018, pronunțate de Tribunalul București Secția a III-a civilă. Prin aceeași decizie, a fost respins, ca neîntemeiat, apelul pârâților Municipiul București prin Primarul General și Primăria Municipiului București împotriva încheierilor din 20.01.2017 și 10.04.2017 și a fost admis apelul declarat de pârâți împotriva sentinței civile nr. 2048 din 15.11.2018 a Tribunalului București, care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare pârâților la plata către reclamant a sumei de 2.771.058,29 lei, cu titlu de daune interese și a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 31.458,27 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1A/2021, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamantul A., precum și pârâții Municipiul București prin Primarul General și Primăria municipiului București. 4.1. Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant A. a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 1A/2021 și trimiterea cauzei Curții de Apel București, spre rejudecarea apelului. În subsidiar, a solicitat casarea cu reținere a hotărârii instanței de apel și, în rejudecare, a solicitat a se dispune admiterea apelului declarat împotriva încheierii din 20.04.2017 și a sentinței civile nr. 2048 din 15.11.2018 a Tribunalului București, în sensul schimbării, în tot, a încheierii de ședință din 20.04.2017, cu consecința respingerii excepției prescripției extinctive; schimbarea, în parte, a sentinței civile nr. 2048 din 15.11.2018, în sensul obligării pârâților la restituirea garanției de bună execuție în cuantum de 21.188,87 lei, actualizată cu rata inflației de la data achitării până la data plății efective, precum și la plata daunelor - interese reprezentând beneficiul nerealizat, în cuantum de 8.404.744 Euro; respingerea apelului formulat de intimații – pârâți și menținerea, în parte, a sentinței civile nr. 2048 din 15.11.2018 a Tribunalului București, în ceea ce privește soluția dispusă cu privire la obligarea pârâților la plata daunelor - interese în cuantum de 2.771.058,29 lei și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ., recurentul-reclamant a formulat, în esență, următoarele critici: 1. Hotărârea instanței de apel nu este suficient motivată și cuprinde motive contradictorii, astfel că se impune casarea acesteia în temeiul art. 488 alin. l pct. 6 C.proc.civ. În susținerea acestui motiv de casare, reclamantul a arătat că instanța de apel, deși a confirmat situația de fapt și de drept reținută de prima instanță cu privire la desfășurarea raporturilor juridice dintre părți, prezumția legală absolută a puterii de lucru judecat atașate deciziei civile nr. 2657 din 16.12.2010, refuzul continuu al pârâților de a-și executa obligațiile contractuale și de a emite autorizația de construire conform clauzelor asumate, caracterul întemeiat al excepției de neexecutare a contractului opuse de reclamant și, în final, desființarea contractului de concesiune nr. 38/2000 din culpa exclusivă a pârâților, motivarea instanței de apel cu privire la neacordarea prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat din exploatarea imobilului de pe terenul concesionat este contradictorie. Pe de o parte, se reține că neemiterea autorizației de construire constituie culpa exclusivă a autorităților pârâte, pentru care s-a aplicat sancțiunea rezilierii, iar, pe de altă parte, se consideră că, în lipsa autorizației de construire, nu poate fi dovedit caracterul cert (pierderea unei șanse reale și serioase) al prejudiciului invocat de reclamant, reținându-se culpa acestuia pentru neîntocmirea completă a documentației tehnice aferente autorizației de construire. Or, aceste motive, care se contrazic, fundamentează atât soluția privind temeinicia cererii de reziliere culpabilă, cât și soluția privind netemeinicia cererii subsidiare de acordare a daunelor-interese, ceea ce afectează legalitatea hotărârii recurate; Argumentele contradictorii semnalate încalcă prezumția legală a puterii lucrului judecat imprimate deciziei civile nr. 2657/2010 a Curții de Apel București prin care s-a stabilit deja culpa exclusivă a Primăriei în neexecutarea contractului de concesiune și faptul că reclamantul a încercat să obțină avizele și documentele necesare pentru edificarea construcției în perioada 2000 – 2008. Deși la devoluțiunea cauzei cu privire la soluția de reziliere culpabilă a contractului de concesiune, instanța de apel a dat eficiență puterii de lucru judecat ce rezultă din decizia civilă nr. 2657/2010 a Curții de Apel București, când a trecut la analiza condițiilor de acordare a despăgubirilor sub forma beneficiului nerealizat, ca urmare a lipsei de folosință a terenului și a construcției, instanța de apel a dat o interpretare contrară actelor și faptelor, în condițiile în care se reținuse, deja, că posibilitatea de a solicita emiterea autorizației de construire a fost împiedicată de către pârâți. 2. Recurentul pretinde că motivul de apel privind greșita soluționare a excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune pentru pretențiile solicitate în perioada 18.02.2000-07.07.2012, prin raportare la restituirea prestațiilor ca urmare a desființării contractului de concesiune pentru lipsa totală a cauzei executării obligației de plată a redevențelor de către concesionar, nu a fost analizat suficient, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii. 3. Consideră recurentul că, în măsura în care instanța de apel considera necesar să lămurească problematica vizând modalitatea de evaluare a daunelor-interese sub forma beneficiului nerealizat, prin raportare la alte criterii decât cele avute în vedere, în cadrul raportului de expertiză tehnică în construcții, avea obligația de a dispune, din oficiu, completarea raportului de expertiză chiar dacă una din părți se împotrivea, în virtutea principiului ordonării probelor de către judecător în baza rolului activ prevăzut de art. 254 alin. 5 C.proc.civ. raportat la art. 22 alin. 2 din același cod. Neprocedând astfel, apreciază că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Se susține că acele critici din apelul reclamantului privind greșita respingere a cererii de acordare a beneficiului nerealizat sub forma venitului din exploatarea imobilului proiectat a se edifica pe terenul concesionat au fost respinse de instanța de apel cu argumentul că poziția expertului evaluator, rectificată prin obiecțiunile formulate, a fost generată, în principal, de modalitatea în care acesta a înțeles să valorifice datele prognozate în studiul de fezabilitate și alte documente urbanistice depuse de apelantul reclamant privind construcția ce urma a fi edificată prin raportare la situația pieței imobiliare în perioada de referință. Or, prognoza de dezvoltare imobiliară nu poate constitui un element al determinării unui beneficiu nerealizat cert, care trebuie fundamentat pe situații economico-financiare ori fiscale concrete, anterioare faptei acuzate, a cărei acoperire integrală să poată fi dispusă în speță. La termenul din 14.12.2020, instanța de apel a constatat că nu mai este necesară administrarea probei cu expertiza tehnică în construcții raportat la faptul că apelantul reclamant a înțeles să propună obiective doar în măsura în care erau considerate întemeiate obiectivele propuse de către apelanții pârâți, iar obiectivele la expertiză prezentate de către apelanții - pârâți nu vizau părerea de specialitate a unui expert și nici nu indicau aspecte suplimentare sau distincte față de obiectivele propuse în fața instanței de fond și care să conducă la o nouă administrare a probei. Or, raportat la convingerea pe care instanța de apel a avut-o încă de la acel termen cu privire la modalitatea greșită în care s-ar fi evaluat acest prejudiciu la fond, ceea ce a condus la soluționarea procesului în modul arătat, trebuia să se dispună, din oficiu, completarea raportului de expertiză. În schimb, instanța de apel nu a ordonat proba și a respins cererea reclamantul, pe motivul existenței unei metode de evaluare greșite a beneficiului nerealizat, aspect ce constituie o încălcare a normelor de procedură imperative, care a produs o vătămare gravă drepturilor procesuale ale reclamantului, prin aceea că i s-a refuzat acordarea unui prejudiciu, a cărei existență a fost recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă (decizia nr. 2657/2010 a Curții de Apel București), pentru că modul de evaluare nu a fost considerat apt să conducă la aprecierea caracterului cert al beneficiului nerealizat. 4. Instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit normele de drept privind prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 18.02.2000 - 07.07.2012, fără să observe, pe de o parte, faptul că a intervenit întreruperea termenului de prescripție, iar pe de altă parte, faptul că prescripția a început să curgă la momentul ultimului refuz al Primăriei (2014) de a aviza documentația tehnică și a emite autorizația de construire potrivit contractului de concesiune, față de care, cel puțin redevențele achitate în perioada 2011- 2012, nu sunt afectate de prescripție. Se arată că momentul la care concesionarul a cunoscut paguba și pe cel răspunzător de aceasta, în funcție de care se poate calcula termenul general de prescripție, nu poate fi contemporan datei plății redevențelor, ci este reprezentat de momentul ultimului refuz al pârâților de a aviza documentația și a emite autorizația de construire, respectiv în anul 2014.

Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele legale privind repararea integrală a prejudiciului și acordarea daunelor-interese pentru beneficiul nerealizat prin raportare la venitul pe care l-ar fi obținut concesionarul din exploatarea construcției ce urma a fi edificată pe terenul concesionat sub forma chiriilor. Deși a stabilit realitatea și seriozitatea demersurilor reclamantului în încercarea de a edifica obiectivul prevăzut în contract, asumarea riscurilor investiției cu scopul de a obține profitul scontat, precum și refuzul constant al primăriei de a elibera autorizația de construire, instanța de apel a considerat, în mod eronat, că nu sunt întrunite condițiile legale pentru acordarea daunelor-interese pentru șansa pierdută, ceea ce este nelegal atât din perspectiva soluției privind rezilierea culpabilă a contractului de concesiune, cât și a principiului echității. În realitate, constatarea cerințelor legale privind declararea rezilierii contractului și stabilirea cu putere de lucru judecat, prin decizia nr. 2657/2010, a existenței prejudiciului suferit de concesionar prin nerespectarea obligației pârâților de eliberare a autorizației de construire, precum și a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul suferit constând în lipsa de folosință a terenului și a construcției proiectate, conduc în mod necesar la constatarea îndeplinirii condițiilor pentru acordarea daunelor - interese. Prin urmare, instanța avea a stabili cuantumul daunelor prin raportare la criteriile propuse de reclamant, iar, în măsura în care se considera că aceste criterii nu pot conduce la stabilirea cu exactitate a valorii prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat, determinarea cuantumului acestuia cădea în sarcina instanței, prin manifestarea rolului activ.

Instanța de apel a interpretat în mod greșit normele legale privind judecata în echitate, principiu aplicabil pentru evaluarea beneficiului nerealizat constând în suma efectiv achitată de care a fost lipsit reclamantul în condițiile în care existența faptei ilicite, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate erau dovedite (puterea de lucru judecat a deciziei din 2010), iar instanța de fond a considerat că evaluarea beneficiului nerealizat sub forma chiriilor nu avea un caracter suficient de cert.

În mod greșit instanța de apel a modificat soluția menționată pe aspectul constatării caracterului cert al prejudiciului, pe motiv că principiul echității trebuie aplicat doar în subsidiar, deoarece rolul activ al judecătorului impune soluționarea cauzei ținând seama de particularitățile concrete ale acesteia și prin raportare la principiul echității; 4.2. Prin cererea de recurs, pârâții Primăria municipiului București și Municipiul București, prin Primarul General au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii în tot a cererii de apel formulată de aceștia. În dezvoltarea motivelor de recurs, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenții au formulat, în esență, următoarele critici: 1. Soluția instanței de apel este nelegală cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București și a Primăriei municipiului București. Astfel, în privința pârâtei Primăriei Municipiului București, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 77 din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală în condițiile în care Primăria nu se constituie într-o entitate cu personalitate juridică, fiind o simplă structură funcțională cu activitate permanentă constituită din primar, viceprimar, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului, având drept scop soluționarea problemelor curente ale colectivității locale; Cu privire la pârâtul Municipiul București, se susține că au fost încălcate dispozițiile art. 21 alin. l din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală de vreme ce legitimarea procesuală pasivă a unităților administrativ-teritoriale se justifică atunci când sunt „titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii”. Or, situația premisă este ca unitatea administrativ-teritorială să fie parte în contractul privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat, iar Municipiul București nu a fost parte în contractul de concesiune nr. 38/2000; 2. Soluția instanței de apel este nelegală cu privire la excepția prescripției dreptului de a cere rezoluțiunea contractului cu daune-interese în condițiile în care s-a apreciat greșit că la data sesizării instanței - 08.07.2015 - nu ar fi fost împlinit termenul legal de prescripție, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabile în cauză. Susține că termenul de prescripție trebuie calculat prin raportare la pretinsele încălcări contractuale, invocate de reclamant în susținerea cererii de reziliere, respectiv: pretinsa modificare unilaterală a contractului de concesiune care ar fi avut loc în anul 2000, prin aprobarea PUG prin Hotărârea CGMB nr. 269/2000 și emiterea Dispoziției Primarului General al municipiului București nr. 12369 din 21.12.2009, de care reclamantul a luat cunoștință prin adresa nr. 1021708/7254 din 17.08.2011. Or, formularea cererii de chemare în judecată la data de 08.07.2015 este făcută cu depășirea termenului general de prescripție de 3 ani, în condițiile în care în cauză nu are relevanță emiterea certificatului de urbanism nr. 1483/1186964 din 23.10.2013 sau a adresei nr.1204764 din 07.02.2014 și nici decizia civilă nr. 2657/16.12.2010 pronunțată de Curtea de Apel București. 3. Soluția instanței de apel este nelegală cu privire la excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește capătul 3 al cererii de chemare în judecată. Se susține că prin sentința civilă nr. 1314/22.04.2010 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/3/2009, s-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata de daune, instanța analizând, pe fond, temeinicia solicitării deduse judecății, iar nu ca efect al admiterii vreunei excepții. Apreciază recurenții-pârâți că cererea de reparare a pretinsului prejudiciu invocat și în prezenta cauză, trebuia respinsă pentru autoritate de lucru judecat, prin raportare tot la imposibilitatea de realizare a obiectivului contractului față de pretinsa modificare unilaterală a acestuia, operată în privința indicatorilor urbanistici, această cerere fiind deja cenzurată, irevocabil, în cadrul dosarului nr. x/3/2009. 4. În legătură cu cererea de încuviințare a efectuării unei noi expertize în specialitatea construcții de către alt expert, recurenții, în condițiile respingerii probei, au solicitat admiterea recursului sub acest aspect în ipoteza în care intimatul - reclamant ar contesta hotărârea în privința neacordării despăgubirilor, iar recursul ar fi apreciat întemeiat. 5. Se pretinde că soluția dată în apel este nelegală în privința capătului de cerere privind rezilierea contractului de concesiune nr. 38/2000, hotărârea recurată fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1020-1021 Cod civil de la 1864. Recurenții-pârâți susțin că decizia civilă nr. 2657/2010 nu se bucură de putere de lucru judecat în prezenta cauză în condițiile în care, în dosarul în care a fost pronunțată, instanța nu a statuat cu privire la rezoluțiunea contractului de concesiune cu daune - interese, ci asupra cererii reclamantului promovată în contradictoriu cu Primăria Municipiului București - Direcția Urbanism și Amenajarea Teritoriului și cu Primarul Municipiului București, de anulare a adresei nr. 751324-1 din 22.08.2008 și de obligare a pârâților la respectarea prevederilor din certificatul de urbanism nr. 82G/2990/1087/AS din 14.10.1999 referitoare la regimul juridic, economic și tehnic, precum și obligarea la plata de despăgubiri pentru daunele materiale cauzate prin refuzul nejustificat de a respecta clauzele prevăzute în contractul de concesiune nr. 38 din 18.02.2000 și certificatul de urbanism anterior menționat. Instanța de apel nu a ținut cont nici de împrejurarea că în dosarul nr. x/3/2009 s-a dispus obligarea pârâților la respectarea contractului de concesiune nr. 38/2000 referitor la regimul construcției previzionat a fi edificată exclusiv din perspectiva respectării principiului forței obligatorii a contractului între părți și fără a se fi opus, pe cale de excepție, nulitatea/caducitatea dispozițiilor contractuale în raport de legislația ulterioară incidentă. Or, în prezenta cauză, față de reglementările legale intervenite după pronunțarea deciziei civile nr. 2657/2010, au fost formulate apărări noi, s-a invocat nulitatea/caducitatea clauzelor contractuale care contravin legislației urbanismului, aspecte care nu au fost analizate și cenzurate în prima cauză, neexistând la acel moment. Se susține că s-a reținut greșit puterea de lucru judecat și din perspectiva cadrului procesual întrucât niciuna dintre părțile din prezenta cauză (Municipiul București și Primăria Municipiului București, în privința Primarului General al Municipiului București fiind admisă excepția lipsei calității procesuale pasive) nu au fost părți în dosarul nr. x/3/2009 și nu au formulat în consecință apărări cu privire la care instanța să se fi pronunțat în mod irevocabil. Se arată că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se fi putut dispune rezilierea contractului de concesiune nr. 38/2000 din cauza nerespectării obligațiilor contractuale ale concedentului, în condițiile în care, potrivit art. 31 din Legea nr. 50/1991 sancțiunea rezilierii intervine ope legis . Potrivit dispozițiilor legale înscrise în art. 31 din Legea nr. 50/1991, în termen de un an de la data încheierii contractului de concesiune, respectiv până la data de 18.02.2001, intimatul-reclamant avea obligația imperativă de a îndeplini două condiții cumulative, respectiv de a solicita emiterea autorizației de construire și de a începe construcția clădirii pe terenul concesionat, pe care nu le-a îndeplinit, contractul de concesiune pierzându-se valabilitatea de la această dată. 5. Apărările formulate în cauză Reclamantul a formulat întâmpinare la recursul pârâților solicitând respingerea acestuia, ca nefondat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată, iar la 28 iunie 2021, pârâții au formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. Pârâții au formulat răspuns la întâmpinarea reclamantului. 6. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte va constată că recursul reclamantului este fondat, iat recursul pârâților este neîntemeiat, pentru considerentele care urmează să fie expuse: Evaluând criticile de nelegalitate evocate în cuprinsul cererilor de recurs, Înalta Curte va proceda la analizarea prioritară a motivelor de recurs susținute de pârâți, procedeu impus de efectele pe care motivele de nelegalitate evocate le pot produce asupra deciziei recurate, deoarece vizează aspecte care tind la paralizarea acțiunii formulate prin admiterea unor excepții procesuale. I.1. Prin recursul declarat, pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., pârâții au criticat decizia instanței de apel cu privire la soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive a Primăriei municipiului București și a Municipiului București, prin Primarul General. Recurenții au pretins că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 77, respectiv art. 21 alin. 1 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, întrucât Primăria nu se constituie într-o entitate cu personalitate juridică, iar Municipiul București nu este parte în contractul de concesiune nr. 38/2000. Înalta Curte constată că, deși susținerea recurenților-pârâți se circumscrie cazului de casare evocat, critica formulată care vizează stabilirea cadrului procesual pasiv nu este întemeiată. Fiind una dintre condițiile exercitării acțiunii civile, calitatea procesuală presupune, în esență, pe de o parte, o identitate între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății, iar, pe de altă parte, o identitate între persoana pârâtului (persoana chemată în judecată) și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății sau persoana față de care se urmărește să se stabilească un drept. În conformitate cu dispozițiile legale, în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată, respectiv cele înscrise în Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, unitățile administrativ-teritoriale sunt - în conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. 1, teza a II-a - titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii, fiind reprezentate în justiție, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean, conform alin. 2 al aceluiași articol. Totodată, potrivit art. 77 din actul normativ menționat primarul, viceprimarul, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcțională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, orașului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale. Date fiind raporturile juridice dintre părți, născute dintr-un contract de concesiune, Înalta Curte reține că instanța de apel, prin decizia recurată, a realizat o corectă aplicare a normelor juridice sus evocate la situația de fapt reținută în cauză. Astfel, contractul de concesiune nr. 38 din 18.02.2000, autentificat sub nr. 212 din 18.02.2000 a fost încheiat între Primăria municipiului București, reprezentată prin Primar General, în calitate de concedent și reclamantul-intimat A., în calitate de concesionar, acestea fiind și părți ale raportului juridic dedus judecății. Cum calitatea procesuală pasivă este dată de calitatea de subiect al raportului juridic invocat, se vădește a fi lipsit de relevanță faptul că Primăria municipiului București nu are personalitate juridică de sine stătătoare și că aceasta este doar o structură funcțională unde persoanele ce constituie această structură își desfășoară activitatea, atât timp cât, în raport de pretenția ce constituie obiectul demersului judiciar inițiat în cauză, ce a învestit instanța de judecată, se constată că părțile din raportul de drept procesual sunt identice cu subiectele raportului juridic de drept substanțial, aspect ce conferă Primăriei municipiului București legitimare procesuală pasivă, cum corect s-a reținut prin decizia recurată. Corect a fost soluționată și excepția lipsei calității procesuale pasive a unității administrativ-teritoriale, respectiv a pârâtului Municipiul București. Din examinarea cadrului normativ existent la momentul formulării acțiunii rezultă că autoritățile administrației publice locale aveau competențe în administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat al unităților administrativ-teritoriale, având competența de a dispune de resursele financiare, precum și de bunurile proprietate publică sau privată ale comunelor, orașelor, municipiilor și județelor. Așadar, prin demersul judiciar inițiat în cauză, reclamantul a urmărit recunoașterea și valorificarea drepturilor în justiție atât în contradictoriu cu partea co-contractantă, respectiv Primăria municipiului București, cât și cu Municipiul București, unitate administrativ-teritorială, în considerarea acestuia de subiect de drept public, titular de patrimoniu, cu drepturi și obligații pe care le exercită în legătură cu bunurile din domeniul său public sau privat. Drept urmare, calitatea procesuală pasivă a Municipiului București este angajată, potrivit dispozițiilor legale enunțate, în considerarea drepturilor și obligațiilor patrimoniale ce decurg în legătură cu administrarea bunurilor ce aparțin domeniului privat a municipalității, astfel cum este și cel care a făcut obiectul contractului de concesiune nr. 38/2000. 2. O altă critică de nelegalitate formulată de pârâți, în temeiul art. 488 alin. 1, pct. 8 C.proc.civ., vizează soluția dată excepției prescripției dreptului de a solicita rezoluțiunea/rezilierea contractului de concesiune nr. 38 din 18.02.2000. În susținerea acestui motiv de casare, recurenții au pretins aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 motivat de împrejurarea că, la data sesizării instanței (08.07.2015) termenul general de prescripție era împlinit, în raport de motivele de rezoluțiune, respectiv de reziliere, astfel cum au fost calificate de prima instanță. S-a pretins că instanța de fond, fără a pune în discuția părților, a procedat la schimbarea cadrului juridic dedus judecății, procedeu care ar fi condus la încălcarea dreptului lor la apărare, drept garantat de Constituție și Convenția europeană, fiind puși în imposibilitatea de a formula apărări pe acest aspect. De asemenea, în dezvoltarea criticii formulate, recurenții au mai arătat că emiterea certificatului de urbanism nr. 1483/1186964 din 23.10.2013 sau adresa nr. 1204764 din 07.02.2014 sunt lipsite de relevanță în examinarea excepției prescripției dreptului la acțiune, întrucât pretinsele încălcări contractuale care ar conduce la rezilierea contractului sunt anterioare acestor înscrisuri. Susținerile recurenților pârâți vor fi verificate atât în lumina motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., respectiv cele de ordin procedural, cât și a cazului de nelegalitate evocat, prevăzut de pct. 8 al aceluiași articol, în privința criticilor care vizează aplicarea normele de drept substanțial în examinarea excepției prescripției dreptului material la acțiune. 2.1. Analizând susținerile prin care recurenții tind la demonstrarea încălcării unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității deciziei recurate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora. În concret, recurenții au susținut că prin schimbarea cadrului juridic dedus judecății de către instanța de fond, în sensul modificării obiectului cererii din „rezoluțiunea” în „rezilierea” contractului de concesiune, fără a fi pusă în discuția părților, le-ar fi fost încălcat dreptul la apărare, aflându-se în imposibilitatea de a formula apărări sub acest aspect. Examinând critica formulată, în raport de obiectul și cauza cererii ce a fost dedusă judecății, se reține că, prin demersul judiciar inițiat în cauză, reclamantul A. a solicitat, printre altele, rezoluțiunea contractului de concesiune nr. 38 din 18.02.2000, autentificat sub nr. 212 din 18.02.2000, având ca obiect terenul situat în str. Y., ca urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale de către concedent. Sub aspectul calificării juridice a sancțiunii aplicabile contractului de concesiune, prima instanță a statuat asupra naturii juridice a contractului dedus judecății, fiind avut în vedere că rezoluțiunea este aplicabilă contractelor cu executare dintr-o dată, iar rezilierea este sancțiunea incidentă în cazul contractelor cu executare succesivă. Examinând, în concret, modul de executare a obligațiilor contractuale rezultate din contract, tribunalul a stabilit natura juridică a contractului de concesiune încheiat între părți ca fiind un contract cu executare succesivă, ce implică cedarea de către concedent a folosinței terenului pentru o perioadă de timp și plata de către concesionar a unei redevențe anuale. În contextul circumstanțial reținut cu privire la modul de executare a obligațiilor contractuale și în raport de argumentele de fapt și fundamentul juridic al acțiunii promovate, dar și cadrul normativ care a reglementat, succesiv, regimul juridic al contractelor de concesiune, prin încheierea de ședință din 20.01.2017, prima instanță a reținut, în urma calificării juridice a sancțiunii aplicabile, că neexecutarea culpabilă a obligațiilor decurgând din contractul de concesiune este cea a rezilierii. Evaluarea astfel realizată de prima instanță ilustrează exercitarea atributelor ce îi sunt conferite prin art. 22 alin. 4 și 5 C.proc.civ., anume acelea de a da cererilor părților corecta calificare juridică, apreciată adecvat în raport de natura și conținutul pretențiilor deduse judecății. Astfel, potrivit textului normativ sus menționat, judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. Totodată, în conformitate cu alin. 6 al aceluiași articol, judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a ceea ce s-a cerut, iar întelegerea acestei expresii trebuie raportată la prevederile înscrise în art. 9 alin. 2 C.proc.civ., conform cărora obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererea de chemare în judecată. Astfel, limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanței, rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt fiind limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecății, instanța având sarcina de a clarifica acele situații care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată, cum sunt și cele în care cererea este denumită greșit sau cea în care, deși se face referire la o anumită instituție juridică, argumentarea, în fapt, a cererii vizează o altă instituție. Recurenții nu au formulat critici relativ la natura juridică dată contractului de concesiune, formulând susțineri doar în privința încălcării normelor procedurale referitoare la modalitatea în care prima instanță a procedat la calificarea sancțiunii aplicate contractului, pentru neexecutarea obligațiilor contractuale. Or, după cum s-a arătat, calificarea juridică a actelor sau faptelor deduse judecății intră în atribuțiile instanței de judecată, conform art. 22 alin. 5 C.proc.civ., fără să fie necesară o solicitare expresă în acest sens din partea părților, reprezentând tocmai o manifestare a rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului. Concepția legiuitorului în acest sens, rezultă, fără echivoc, din textul de lege indicat, este consecința firească a împrejurării că raționamentul instanței trebuie să pornească de la premisa unei calificări corecte a actelor și faptelor deduse judecății, în absența căreia însăși soluția finală pronunțată în litigiul respectiv ar fi afectată de viciul erorii. Într-adevăr, deși chestiunea legată de învestirea instanței a fost tranșată de tribunal, prin încheierea de ședință din 20.01.2017, fără ca aspectul referitor al recalificării juridice a faptelor supuse judecății să fie supus dezbaterii părților, trebuie reținut că încălcarea principiului contradictorialității, care asigură, implicit, și respectarea dreptului la apărare, va putea atrage nulitatea hotărârii pronunțate, însă această nulitate este una relativă și este condiționată de existența unei vătămări, potrivit art. 174 alin. 3 și art. 175 alin.1 C.proc.civ. În ceea ce privește condițiile de invocare a rezilierii, trebuie observat că acestea sunt similare, din punct de vedere formal, cu cele ale rezoluțiunii, cea dintâi fiind specifică acelor contracte cu executare succesivă, spre deosebire de rezoluțiune, care se aplică, în general, contractelor cu executare uno ictu , fiecare dintre aceste sancțiuni intervenind ca efect al încălcării principiului executării integrale, exacte și la timp a obligației contractuale. În privința naturii juridice a contractului și a sancțiunii aplicate în caz de neexecutare a obligațiilor contractuale și, deci, a clarificării denumirii obiectului cererii, din punct de vedere procedural, în raport de argumentele de fapt și de drept invocate, Înalta Curte reține că principiile privind contradictorialitatea și dreptul la apărare, cu referire la chestiunea analizată, au fost asigurate prin comunicarea acțiunii introductive, respectiv a motivelor de apel și posibilitatea formulării de apărări în cuprinsul întâmpinării formulate de pârâți. Mai mult chiar, se observă că în cuprinsul actului procedural depus chiar la prima instanță, pârâții au formulat apărări folosind o terminologie alternativă, cu privire la prevederile legale și contractuale evocate în cuprinsul acțiunii, pentru ca, în calea de atac a apelului, să susțină că sancțiunea aplicabilă ar fi cea a rezilierii contractului. Așadar, nu se poate aprecia că procedeul îmbrațișat de tribunal ar fi pricinuit părții o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate, motivul înscris în art. 488 alin.1 pct.5 C.proc.civ. nefiind incident în cauză. 2.2. În ce privește critica referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului de a solicita rezilierea contractului de concesiune, aceasta va fi verificată din perspectiva cazului de casare înscris în art. 488 alin. alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., întrucât se referă la modul în care au fost aplicate dispozițiile de drept substanțial privind prescripția extinctivă. Susținerile recurenților se vădesc a fi nefondate și nu pot conduce la reținerea cazului de casare sus evocat. În ceea ce privește prescripția extinctivă, legiuitorul a prevăzut, ca regulă, atât în reglementarea Decretului nr. 167/1958 (art. 7), cât și cea a Codului civil din 2010 (art. 2523), că începutul cursului prescripției începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită. Relativ la determinarea momentului de început al termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, în cazul obligațiilor contractuale, termenul de prescripție general de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data la care obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel să o execute. În speță, prin încheierea din data de 20.01.2017, prima instanță a respins excepția prescripției dreptului de a solicita rezilierea contractului de concesiune, având în vedere natura juridică a actului juridic sinalagmatic, respectiv cea de contract cu executare succesivă, dat fiind modul de executare a obligațiilor rezultate din contract, precum și faptul că, prin acțiunea formulată, reclamantul a pretins neîndeplinirea continuă a obligațiilor de către concendent, situație ce ar fi existentă și la data formulării acțiunii. Prin apelul declarat, pârâții au criticat, printre altele, raționamentul primei instanțe cu privire la soluția dată excepției prescripției extinctive, atât sub aspectul datelor reținute cu privire la ultima modificare unilaterală a contractului de concesiune, respectiv cea intervenită în 2011, cât și în raport de momentul la care a fost emisă dispoziția nr. 12369 din 21.12.2009 a Primarului municipiului București prin care s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de 97,32 mp, parte din terenul concesionat. Sub aspectul determinării momentului de început al termenului de prescripție cu referire la dreptul material de a solicita rezilierea contractului de concesiune nr. 38 din 18.02.2000, instanța de apel a examinat demersurile realizate de reclamant ulterior momentului pronunțării deciziei civile nr. 2657 din 16.12.2010 a Curții de Apel București și conduita autorității publice locale, manifestate pe parcursul perioadei 2011-2014, referitoare la solicitările ce i-au fost adresate de reclamant în legătură cu executarea contractului. Astfel, în determinarea momentului de început al curgerii termenului de prescripție, din probatoriul administrat, Curtea de Apel a reținut că premisa neexecutării obligației contractuale o constituie ultimul răspuns al autorității publice locale care a pretins reclamantului, prin certificatul de urbanism nr. 1483/1186964 din 23.10.2013 referitor la terenul care a constituit obiectul contractului de concesiune și adresa nr. 1204764 din 07.02.2014 emisă de Serviciul de Urbanism din cadrul Primăriei municipiului București, de a proceda la reactualizarea PUD, cu respectarea unui regim tehnic al construcției diferit de cel prevăzut în contractul de concesiune. Așadar, sub aspectul stabilirii momentului de început al termenului de prescripție, instanța de apel a avut în vedere înscrisurile sus menționate care emană de la autoritatea publică locală ce reflectă ultima conduită contractuală, precum și declarația reclamantului de reziliere unilaterală a contractului, înregistrată sub nr. 1295904 la 07.01.2015 Cum condiția premisă a rezilierii o constituie nerespectarea culpabilă a obligațiilor asumate în cadrul unui contract cu executare succesivă și, cum, prin acțiune s-a pretins o neîndeplinire continuă a obligațiilor asumate de către concedent, existentă și la momentul promovării demrsului judiciar de față, rezultă că învestirea instanței, la 08.08.2015, cu acțiunea în rezilierea contractului de concesiune s-a realizat înlăuntrul termenului de prescripție, cum corect s-a reținut prin decizia recurată. În circumstanțele reținute și în raport de mecanismul rezilierii ce reclamă premisa existenței neexecutării unei obligații de către una dintre părțile contractante, în contextul reciprocității și interdependenței obligațiilor sinalagmatice, Înalta Curte reține că susținerea recurenților sub aspectul plasării datei de început al curgerii termenului de prescripție la alte momente, funcție de data aprobării PUG-ului, prin Hotărârea CGMB nr. 269/2000 sau data emiterii dispoziției Primarului General nr. 12369/2009 de restituire în natură a unei suprafețe de teren, parte din cea concesionată ori data pronunțării de către Curtea de Apel București a deciziei civile nr. 2657/2013, în dosarul nr. x/3/2009, nu poate fi primită. Aceste susțineri tind, pe de o parte, la reevaluarea situației de fapt, procedeu ce nu poate fi realizat în recurs, în raport de art. 488 C.proc.civ. iar, pe de altă parte, sunt și lipsite de relevanță juridică, de vreme ce instanțele fondului au reținut, din probatoriul administrat, refuzul continuu al Primăriei municipiului București în îndeplinirea obligațiilor și eliberarea autorizației de construire, în conformitate cu indicatorii urbanistici stabiliți prin contractul de concesiune, refuz manifestat și pe parcursul perioadei 2011 – 2014. 3. Referitor la soluția dată excepției autorității de lucru judecat în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata daunelor-interese pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor de către Primăria municipiului București, recurenții au susținut nelegalitatea deciziei recurate, întrucât prin sentința civilă nr. 1314 din 22.04.2010 a Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr. x/3/2009, instanța a respins, definitiv, capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata de daune. Recurenții au pretins încălcarea dispozițiilor legale ce reglementează autoritatea de lucru judecat, întrucât cauza acțiunii din dosarul nr. x/3/2009 și cea a prezentei cereri nu ar fi diferite, cum eronat s-a reținut prin decizia recurată. S-a arătat că cererea de reparare a prejudiciului, învocat și în prezenta cauză, a fost formulată tot prin raportare la imposibilitatea de realizare a obiectului contractului de concesiune, față de pretinsa modificare unilaterală a acestuia, operată în privința indicatorilor urbanistici, aspect cenzurat, irevocabil, în cadrul dosarului nr. x/3/2009. Totodată, au apreciat că, și în ipoteza în care instanța a ajuns la concluzia că nu operează autoritatea de lucru judecat, trebuia să se rețină în cauză puterea lucrului judecat, de vreme ce o nouă hotărâre nu poate contrazice o hotărâre anterioară ce rezolvă o chestiune litigioasă. Susținerile recurenților vor fi verificate în lumina motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., întrucât aceștia au pretins nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la autoritatea de lucru judecat, respectiv puterea lucrului judecat. Prin hotărârea prin care s-a finalizat dosarul nr. x/3/2009, respectiv decizia civilă nr. 2657 din 16.12.2010, Curtea de Apel București a admis calea de atac a recurs