ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1015/2020

Ședința publică din data de 2 iunie 2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 18.12.2017 reclamanta S.C. A. S.R.L în contradictoriu cu pârâtele B. și C. a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate dreptul său de proprietate și obligarea pârâtelor la restituirea imobilului, ocupat fără drept, situat în Băile Olănești, str. x. nr. 34, județul Vâlcea, CF și nr. cadastal x (CF vechi x și nr. cadastr. x), compus din construcția CI - casă locuit, C2 centrala și teren în suprafață de 3335 mp, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 369/30 martie 2018 Tribunalul Vâlcea a admis, în parte, acțiunea prin care reclamanta S.C.A. S.R.L.-prin lichidator judiciar D.., prin asociat coordonator E., a obligat pe pârâtele B. și C. de a lăsa acesteia, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul compus din teren de 3335 m.p. și construcțiile notate C1 și C2, înscris în cartea funciară x a orașului Băile Olănești. S-a luat act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței și a încheierii de amânare a pronunțării, au declarat apel pârâtele, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia nr. 4260 din 14 decembrie 2018 Curtea de Apel Pitești, secția I a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtele B. și C. împotriva sentinței civile nr. 369 din 30 martie 2018 și a încheierii de ședință din 23 martie 2018, pronunțate de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. x/2017.

Împotriva deciziei menționate anterior (inclusiv a încheierii de amânare a pronunțării din data de 11 decembrie 2018) au declarat recurs pârâtele B. și C..

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

În mod greșit instanța de apel a soluționat excepțiile invocate de pârâte odată cu fondul cauzei, în opinia pârâtelor acestea trebuind soluționate distinct.

Instanța de apel s-a antepronunțat înainte de cercetarea fondului, reținând că reclamanta este proprietara imobilului în discuție, fără a analiza în mod clar dacă exista înscrisuri în sensul că societatea comercială debitoare poate să facă dovada calității sale de proprietara a imobilului în cauză.

Nu au fost analizate toate actele dosarului, instanța de apel având ca bază de pornire soluția primei instanțe de fond iar nu probele administrate în cauză, fiind invocate și redate în acest sens dispozițiile art. 22 C. proc. civ.

Instanța de apel a tratat în mod superficial principiul legalității, reținând că reclamanta își dovedește dreptul de proprietate cu un extras de carte funciară de informare, fără a avea în vedere că în conținutul acestuia este menționat un contract de cesiune.

Scopul pentru care au făcut referire la contractul de cesiune care apare în conținutul extrasului de carte funciară de informare este acela de a se afla adevărul, conform art. 22 alin. (1), (6) și 7 C. proc. civ.

Contractul de cesiune a fost încheiat între o unitate bancară F. S.A. ce se supune legilor bancare și o societate comercială S.C G. S.R.L. ce se constituie în baza Legii nr. 31/1990, care și-a pierdut caracterul de titlu executoriu nefiind executat în termenul de prescripție de 3 ani. Prin urmare extrasul de carte funciară de informare în prezent nu-și produce efectele juridice deoarece are în conținutul său acest contract de cesiune ce nu produce efecte juridice încă de la întocmirea sa, întrucât atât societatea cât și C. nu au fost notificate așa cum dispozițiile legale o cer. Astfel, dispozițiile art. 885 alin. (1) din C. civ. au fost greșit aplicate.

Referitor la cele reținute în sensul că "pârâtele nu au dovedit un drept de a ocupa imobilul fie de proprietate fie de folosință ", se arată că la dosarul cauzei există înscrisuri cu privire la dreptul lor de proprietate anume documente privind achiziționarea materialelor de construcții conform procesului-verbal nr. x prin care pârâta C. a cumpărat materialele de construcție.

Instanța de apel din oficiu a solicitat să se comunice la dosar actul de numire respectiv confirmare a reprezentantului societății aflate în procedura insolventei, acte care nu le-au fost comunicate. De asemenea s-a mai reținut și faptul ca societatea D.. avea dar și în prezent are calitatea de administrator provizoriu nefiind validat conform legii 85/2006.

Instanța de apel arată că la dosarul cauzei a fost depus în copie xerox înscris din care rezulta ca între societatea comercială S.C A. S.R.L. și persoana fizica C. a intervenit următorul înscris încheiat la data de 10.09.2009 privind transferul dreptului de proprietate dar și ca societatea în prezent debitoare a vândut conform chitanței și facturii întocmite la data de 11.09.2009 imobilul casa de locuit către persoana fizica C. ceea ce s-a dovedit a fi adevărat. Deși pe de o parte instanța de apel a reținut într-un fel sau în altul calitatea de proprietar a apelantelor pârâte, tot instanța de apel pe de alta parte prin modul de analiza care nu rezulta nici din înscrisurile aflate în dosar le trezește suspiciunea rezonabila a lipsei de imparțialitate.

Instanța de judecata a reținut că în acest dosar nu operează excepția autorității de lucru judecat. În fața primei instanțe de fond au explicat în detaliu în ce constă aceasta excepție, motiv pentru care consideră că nu se mai impune a relua acest aspect.

Față de excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare se arată ca prin admiterea pe fond a cererii se încalcă principiul procesului echitabil.

Excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare în prezenta cauza este întemeiată având în vedere faptul că sentința civila nr. 5408/2017 a Judecătoriei Rm. Vâlcea dar și decizia civila nr. 1289/A a Tribunalului Vâlcea își produc efectele juridice. In conținutul deciziei civile s-a reținut faptul ca pârâtele nu ar fi făcut dovada dreptului de locațiune aspect ce nu poate fi luat în seama având în vedere ca dețin proprietatea așa cum rezulta din probatoriu.

Față de conținutul judecații anterioare instanța de apel a reținut ca soluția respectiva făcea trimitere imperativ către o acțiune în revendicare. Expresia trimite imperativ în acest context din punct de vedere juridic nu are o baza logica având în vedere că nici o instanța nu poate să îndrume părțile sa se adreseze la o alta instanța promovând o acțiune având ca obiect determinat. Astfel, din expunerea instanței de apel rezultă lipsa de imparțialitate cu încălcarea dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ.

Instanța de apel din expunerea sa aduce în discuție o posibila comparare de titluri anume a înscrisurilor pe care le dețin părțile. Cu privire la acest aspect arată că valabilitatea înscrisurilor pe care le dețin nu a fost contestata pe cale separata prin urmare produc efecte juridice.

Au fost formulate critici cu privire la interpretarea probelor administrate referitor la existența, respectiv inexistența dreptului de proprietate al părților asupra imobilului în cauză.

Cu privire la confirmarea mandatului administratorul judiciar arată că la dosarul de insolvență nu exista dovada potrivit căreia acesta este confirmat din administrator provizoriu și administrator cu drepturi depline. pentru ca administratorul judiciar să fie confirmat are loc o ședința a adunării creditorilor unde participa comitetul creditorilor împreună cu creditorii aceștia întrunindu-se în procent de 51% iar validarea acestuia are loc prin vot întocmindu-se în acest sens proces-verbal de prezenta, ceea ce în acest dosar de insolvență nu exista.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 7, art. 8, art. 22 alin. (2) art. 466, art. 468, art. 470, art. 471, art. 483, art. 484, art. 485, art. 486, art. 488, art. 490 C. proc. civ., Legea 85/2006, art. 16, art. 124 alin. (2) din Constituția României.

Intimata - reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca neîntemeiat. De asemenea, a invocat tardivitatea recursului.

Recurentele - pârâte au depus răspuns la întâmpinare, susținând admisibilitatea recursului.

Prin încheierea din 3 martie 2020 s-a admis în principiu recursul, conform procedurii de filtru prevăzută de art. 493 C. proc. civ.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

În prealabil este de reținut că, deși în debutul recursului se menționează a fi atacată și încheierea de la ultimul termen de judecată, de amânare a pronunțării, din 11.12.2018, în fapt nu au fost menționate critici concrete care să vizeze dispozițiile instanței de apel din cadrul acesteia.

Ținând cont că potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. obiectul recursului este hotărârea dată în apel, iar nu fiecare încheiere premergătoare în parte dintre cele care nu pot fi atacate decât odată cu fondul, potrivit art. 494 raportat la art. 466 alin. (4) C. proc. civ., că potrivit art. 496 alin. (2) hotărârea atacată este casată, iar nu fiecare încheiere premergătoare în parte prin care s-au dispus măsuri criticate în recurs, instanța de recurs nu a considerat necesară menționarea în dispozitivul hotărârii a acestei încheieri premergătoare.

Referitor la prima critică din recurs prin care se susține că în mod greșit instanța de apel a soluționat excepțiile invocate de pârâte odată cu fondul cauzei, se poate observa că în apel nu au fost invocate excepții cu privire la care să se pună problema soluționării lor în prealabil judecării fondului apelului, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ. Pârâtele au invocat în fața primei instanțe excepția autorității de lucru judecat, excepția inadmisibilității, excepția lipsei calității de reprezentat al societății a lichidatorului judiciar și au formulat motive de apel legat de modul de soluționare a acestor excepții. Or, motivele de apel, chiar vizând modul de soluționare a excepțiilor, nu se soluționează în mod separat, ci odată cu întregul apel formulat.

Recurentele pârâte au mai arătat că instanța de apel s-ar fi antepronunțat înainte de a trece la analiza fondului când ar fi reținut că reclamanta este proprietara imobilului revendicat și nu ar fi analizat criticile privind modul de soluționare a excepțiilor de procedură invocate.

Este nefondată și această susținere, ținând cont de faptul că antepronunțarea înseamnă că judecătorul își exprimă părerea cu privire la cererea cu soluționarea căreia este învestit mai înainte de a se finaliza procedura care trebuie să se desfășoare înainte de pronunțarea acelei hotărâri.

Or, din susținerea recurentelor pârâte, deși nu este foarte clară, pare să reiasă că acest moment ar fi intervenit odată cu motivarea deciziei, prin înseși considerentele acesteia. Or, modul cum înțelege instanța să sistematizeze și să analizeze motivele de apel formulate nu reprezintă o antepronunțare, această etapă intervenind în mod firesc după pronunțarea hotărârii.

Recurentele pârâte au mai formulat critici legate de aprecierile instanței de apel legat de actul de cesiune a creanței pe care unul dintre creditorii bancari ar fi făcut-o în favoarea altei societăți.

Cu privire la cele invocate de către pârâte în cursul judecării apelului referitor la actul de cesiune a creanței instanța de apel a reținut următoarele:

"Chestiunile legate de inopozabilitatea și legalitatea actului de cesiune al creanței pe care unul dintre creditorii bancari ar fi făcut-o în favoarea altei societăți, nu pot fi examinate în prezentul cadru procesual, dreptul de contestare trebuind să fie exercitat în fața primei instanțe de fond, de către persoana vătămată și care eventual poate invoca inopozabilitatea, în cadrul legal prevăzut de o asemenea contestare, în vreme ce, în cauza dedusă judecății, nu se află supusă verificării judiciare decât verificarea calității de proprietar a reclamantei, debitor cedat, în contradictoriu cu cea a pârâtelor, ocupante ale imobilului."

Astfel, instanța de apel nu a analizat pe fond problemele de drept invocate de către pârâte privitor la inopozabilitatea și legalitatea actul de cesiune a creanței, conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ., considerând că depășesc limitele de învestire ale primei instanțe de fond.

Legat de acest aspect recurentele pârâte nu au contestat în motivarea recursului neanalizarea pe fond a acestor argumente de către instanța de apel pentru motivele procedurale menționate anterior, dar au arătat că scopul pentru care au făcut referire la contractul de cesiune care apare în conținutul extrasului de carte funciară de informare este acela de a se afla adevărul, conform art. 22 alin. (1), (6) și 7 C. proc. civ., deci că ar reprezenta un element de probă, și au invocat argumente suplimentare în sensul pierderii puterii executorii a acestui contract de cesiune de creanță și inopozabilității acestui act.

Mai mult, nu au arătat ce legătură ar avea acest contract de cesiune de creanță, menționat în conținutul extrasului de carte funciară de informare la rubrica sarcini, cu dovedirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în cauză, atâta timp cât instanțele de fond nu i-au atribuit această valoare.

Pentru aceste motive, ținând cont de limitele de învestire ale apelului și recursului (art. 478, art. 479, art. 494 C. proc. civ.), instanța de recurs nu va analiza nici fondul argumentelor referitoare la chestiunile legate de inopozabilitatea (inclusiv a mențiunii sarcinii în CF) și legalitatea actului de cesiune a creanței.

Recurentele pârâte au mai susținut că în mod nelegal instanța de apel a reținut că reclamanta este proprietara imobilului în baza extrasului de carte funciară.

Această susținere a fost formulată în apel și cu privire la hotărârea primei instanțe, iar instanța de apel a reținut că este nefondată pentru următoarele motive:

"Cât privește acest drept de proprietate, așa cum rezultă din hotărârea atacată, el s-a dovedit a fi fost dobândit de către reclamanta persoană juridică prin cumpărarea terenului cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1 ianuarie 1996, în vreme ce, construcțiile au fost edificate de către aceasta, ca titular al autorizației de construire nr. x/2004, mențiuni asupra acestor forme de dobândire fiind înscrise în extrasul de carte funciară pentru informare.

În același timp, instanța fondului constată că la dosar se află copia autorizației de construire la fila x. Așadar, s-a verificat și existența titlurilor, nu doar a înscrierilor din Cartea Funduară."

Astfel, aceste susțineri ale recurentelor nu au corespondent în considerentele deciziei atacate, instanțele de fond nefundamentându-și concluzia privind titlul de proprietate al reclamantei asupra imobilului în cauză doar pe extrasul de carte funciară.

Faptul că instanța de apel a avut în vedere, în esență, aceleași probe administrate în fața primei instanțe de fond la care s-a raportat și aceasta, nu reprezintă un motiv de nelegalitate, atâta timp cât a motivat de ce probele la care au făcut referire pârâtele în apel nu sunt de natură a dovedi situația de fapt învederată de acestea.

De asemenea, faptul că în urma comparării titlurilor de proprietate pretinse s-a dat câștig de cauză reclamantei deși nu s-ar fi cerut constatarea nevalabilității titlurilor invocate de către pârâte mu reprezintă o interpretare și aplicare greșită a legii de către instanța de apel, atâta timp cât premisa de la care se pleacă în cazul operațiunii juridice a comparării titlurilor de proprietate pentru a se determina cel preferabil este tocmai faptul că ambele sunt valabile.

Susținerile recurentelor pârâte prin care se critică modalitatea de interpretare coroborată a probelor administrate în cauză de către instanța de apel referitoare la dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză, inclusiv cele privind aprecierea apărărilor reclamantei, nu pot face obiectul analizei în recurs, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât țin de temeinicia hotărârii iar nu de legalitatea acesteia.

În recurs s-a mai arătat că ar fi un indiciu al lipsei de imparțialitate al instanței de apel faptul că aceasta ar fi reținut că pârâtele și-ar fi dovedit dreptul de proprietate al imobilului,dar ar fi respins apelul, și că aceasta ar reieși din faptul că instanța arată că la dosarul cauzei ar fi fost depusă copia unui înscris din care rezultă că între societatea A. S.R.L. și C. a intervenit înscrisul încheiat la data de 11.09.2009 privind transferul dreptului de proprietate, dar și că societatea a vândut potrivit facturii și chitanței întocmite la 11.09.2009 imobilul casă de locuit către C., ceea ce s-ar fi dovedit a fi adevărat.

Contrar susținerilor recurentelor pârâte aceste afirmații nu se regăsesc în considerentele propriu-zise ale deciziei atacate, care încep după fraza "Curtea, examinând sentința prin prisma criticilor aduse, constată apelul ca nefondat", ci în cadrul prezentării motivelor de apel formulate de către pârâte.

Recurentele pârâte au mai arătat că prin respingerea excepției inadmisibilității și analiza pe fond a cererii de chemare în judecată s-a încălcat principiul procesului echitabil.

Instanța de apel a reținut că această excepție a inadmisibilității a fost întemeiată pe existența autorității de lucru judecat și că nu ar exista în realitate două excepții separate, ci una singură.

Atâta timp cât instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se reține excepția autorității de lucru judecat față de litigiul anterior, care a avut ca obiect acțiunea în evacuare a ajuns la concluzia că sunt nefondate și motivele de apel ce vizau inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de față.

Cu privire la excepția autorității de lucru judecat recurentele pârâte nu au formulat critici raportat la considerentele instanței de apel, apreciind că au explicat în fața primei instanțe în detaliu argumentele lor, ca atare instanța de recurs nu este învestită cu analiza legalității deciziei atacate sub acest aspect.

În schimb, legat de excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare au invocat încălcarea dreptului câștigat prin hotărârea anterioară, argument care nu poate fi reținut, atâta timp cât instanțele de fond au constatat că între cele două litigii nu a existat identitate de obiect și cauză. Mai mult, nici nu s-a rezolvat o chestiune litigioasă comună, atâta timp cât acțiunea în evacuare nu a fost respinsă ca urmare a constatării inexistenței dreptului de proprietate al reclamantei, ci a faptului că pârâtele au pretins că sunt proprietare ale imobilului, instanța apreciind că această problemă de drept nu poate fi soluționată în cadrul unei acțiuni în evacuare, ci al unei acțiuni în revendicare, întrucât presupune compararea de titluri.

Nu se poate reține lipsa de imparțialitate a instanței de apel și încălcarea art. 22 C. proc. civ. prin aceea că instanța de apel ar fi reținut că hotărârea anterioară ar "trimite imperativ" la formularea unei acțiuni în revendicare. Utilizarea acestei sintagme a fost făcută în contextul în care s-a apreciat că acțiunea în evacuare a fost respinsă tocmai pentru motivul că ambele părți au invocat că au titluri de proprietate asupra imobilului în cauză, chestiune litigioasă care nu putea fi rezolvată în cadrul unei cereri în evacuare ci doar al unei acțiuni în revendicare.

Recurentele pârâte au mai invocat că instanța de apel ar fi încălcat principiul legalității dar tot prin raportare la modul de interpretare a probelor administrate în cauză de către instanța de apel, nearătându-se ce dispoziții legale au fost încălcate de către instanța de apel, ca atare, motivarea în fapt a acestei susțineri nu poate fi încadrată în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește motivele de recurs legate de calitatea de reprezentant al societății specializate în insolvență în calitate de administrator judiciar sunt de reținut următoarele.

În cadru recursului s-a susținut pe de o parte că instanța de apel din oficiu a solicitat să se comunice la dosar actul de numire, respectiv de confirmare a reprezentantului societății aflate în procedura insolventei, acte care nu le-ar fi fost comunicate.

Or, din dosarul de apel rezultă că la data de 4 decembrie 2018 a fost depusă din partea pârâtelor cerere de efectuare de copii din dosar, inclusiv cu privire la actele depuse la solicitarea instanței privind reconfirmarea mandatului lichidatorului, cerere care a fost adusă la îndeplinire. Ca atare, nu există vreo vătămare a recurentelor pârâte sub aspectul invocat, conform art. 177 C. proc. civ.

Referitor la motivele de apel prin care se contesta calitatea de reprezentant al societății specializate în insolvență în calitate de administrator judiciar, instanța de apel le-a constatat nefondate, având în vedere că, potrivit înscrisurilor administrate în apel s-a dovedit că mandatul acestui este confirmat de către majoritatea creditorilor societății .

În recurs nu s-au formulat motive de nelegalitate care să vizeze aceste considerente ale instanței de apel, ci s-au reluat susținerile de fapt legate de faptul că la dosarul de insolvență nu ar exista dovada potrivit căreia acesta este confirmat din administrator provizoriu și administrator cu drepturi depline, aprecieri care impun reevaluarea probelor administrate în cauză sub acest aspect, analiză care nu poate avea loc în recurs conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele B. și C. împotriva deciziei nr. 4260 din 14 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 iunie 2020.