ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 576/2018

Ședința publică din data de 28 februarie 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 1977/17.05.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-contestator A. împotriva încheierii pronunțată la data de 04.12.2015 de Judecătoria Sectorului 5 București, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Justiției.

La data de 21.06.2016 petentul A. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei civile nr. 1977/17.04.2016 a Tribunalului București, secția a III-a Civilă, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2016, solicitând desființarea acestei decizii și admiterea cererii de apel.

Prin decizia civilă nr. 173/17.01.2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a anulat, ca netimbrată, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 1977A/17.05.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul Ministerul de Justiție.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin rezoluție, instanța a pus în vedere revizuentului să facă dovada achitării taxei de timbru legal datorate pentru corecta învestire a instanței, dispunând citarea părții, cu mențiunea timbrării cererii cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, conform prevederilor art. 26 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Cererea de ajutor public judiciar formulată de petent a fost respinsă prin încheierea din 14.10.2016. De asemenea, prin încheierea din 09.12.2016 a fost respinsă și cererea de reexaminare formulată împotriva încheierii din 14.10.2016.

În consecință instanța a constatat că partea nu și-a îndeplinit obligația de a achita taxa de timbru, la dosar neexistând dovada plății taxei judiciare de timbru.

Datorita existentei acestei neregularități procedurale, tribunalul raportat la prevederile art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013 a anulat cererea de revizuire, ca netimbrată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul A., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

La termenul din 14 septembrie 2017 curtea, din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității recursului în raport de obiectul dedus judecății și de dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. care enunță hotărârile supuse recursului.

Totodată, a invocat și excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București de soluționare a recursului, în raport de dispozițiile procedurale care includ prevederea că instanța supremă este instanța de drept comun în soluționarea recursului (art. 97 C. proc. civ.).

Asupra celor două excepții invocate din oficiu, Curtea de Apel București a constatat că se impune stabilirea priorității de soluționare, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (2) din Noul C. proc. civ., care prevede că în cazul în care se invoca simultan mai multe excepții, instanța determină ordinea de soluționare a acestora în funcție de efectele pe care acestea le produc.

S-a reținut că pentru a se putea pronunța asupra admisibilității căi de atac, instanța învestită cu soluționarea cauzei trebuie mai întâi să fie competentă material și, prin urmare, s-a reținut că excepția necompetenței materiale are prioritate.

Interpretând dispozițiile art. 94-97 Noul C. proc. civ., curtea a apreciat că instanța de drept comun în soluționarea recursurilor, este Înalta Curte de Casație și Justiție:

Pe de o parte, s-a reținut faptul că în stabilirea competenței materiale a judecătoriei, a tribunalului și a curții de apel (art. 94-96 noul C. proc. civ.), se face referire prin excepție la rolul acestora ca instanțe de recurs, doar în cazurile anume prevăzute de lege. Acestea soluționează de regulă, în primă instanță și ca instanțe de apel.

Pe de altă parte, s-a arătat că din competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție (art. 97 Noul C. proc. civ.) sunt excluse atribuțiile de a judeca în primă instanță sau ca instanță de apel. Specificul cauzelor soluționate de Înalta Curte de Casație și Justiție, este cu preponderență cel al recursurilor.

Observând că prezenta cale de atac a recursului nu este dată în competența materială expresă de soluționare a curții de apel, astfel cum este prevăzut în articolul 96 alin. (3) Noul C. proc. civ., Curtea de Apel București a reținut că aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție competența materială de soluționare a căii de atac dedusă judecății.

Astfel, făcând aplicarea prevederilor art. 131 alin. (1) Noul C. proc. civ. privind verificarea competenței instanței, prin decizia civilă nr. 417/2017 pronunțată la data de 14 septembrie 2017, Curtea de Apel București a declinat competența materială de soluționare a recursului în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 27 noiembrie 2017 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 6.

Prin rezoluția completului din data de 4 decembrie 2017 s-a stabilit termen de judecată la 28 februarie 2018.

La acest termen de judecată, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei, pe care urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în revizuire.

Potrivit art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Este evident că norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

Trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezența sintagmei "instanța ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziții legale reprezintă o aplicație particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanțelor de control judiciar le revine competența de a soluționa căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal într-o cerere de revizuire în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așa fiind, soluția de declinare a competenței pronunțată de Curtea de Apel București, cu referire la dispozițiile art. 97 pct. 1 și art. 96 alin. (3) C. proc. civ., nu poate învesti legal instanța supremă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurentul-revizuent A. împotriva deciziei civile nr. 173A din 17 ianuarie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în favoarea Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2018.