ÎCCJ, decizie (scj.ro #87083)

Acțiune având ca obiect contravaloarea lipsei de folosință a unui imobil revendicat. Condiții de admisibilitate din perspectiva dispozițiilor art. 998 - art. 999 din Codul civil de la 1864

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte. Răspunderea

Index alfabetic: acțiune în pretenții

- contravaloare lipsă folosință

- acțiune în revendicare

- compararea titlurilor

- buna-credință

Codul civil de la 1864, art. 998, art. 999

În cazul în care pârâții dintr-o acțiune prin care se solicită contravaloarea lipsei de folosință a unui imobil se află în situația atipică a posesorilor care s-au întemeiat, fără excepție, pe titluri, care au opus reclamantei aceste titluri, anterior, în cadrul acțiunii în revendicare și care, urmare a comparării titlurilor exhibate, au pierdut pentru că instanțele au considerat titlul reclamantei mai bine caracterizat, nu se poate aprecia că momentul de la care aceștia datorează despăgubiri este momentul introducerii acțiunii în revendicare, întrucât la acel moment titlul statului nu fusese încă desființat, iar a admite altfel și a considera că pârâții sunt de rea-credință, așadar în culpă, încă de la data chemării în judecată echivalează cu golirea de conținut a procedeului comparării de titluri.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1114 din 20 martie 2014

Prin cererea înregistrată sub numărul unic xx31/3/2011 la 18 ianuarie 2011 pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a comercială, reclamanta SC B.O. SA i-a chemat în judecată pe pârâții Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 2 București, Consiliul local Sector 2 București și Ministerul Finanțelor Publice - ca reprezentant al Statului român și a solicitat ca pârâții să fie obligați la plata sumei de 1.059.203 euro, în echivalent în lei la cursul de schimb euro/ron al Băncii T. de la data plății, din care: suma de 909.630 euro reprezentând daune-interese compensatorii, constând în beneficiul nerealizat în perioada ianuarie 2008 - martie 2010 pentru lipsa de folosință a imobilului situat în București, Șos. C. nr. 6A, sector 2, compus din clădire cu subsol, parter și două etaje, cu 300 mp suprafață construită și 925 mp suprafață desfășurată utilă, plus teren aferent de 131 mp, în afara celui de sub clădire; suma de 149.573 euro reprezentând dobânzi legale calculate pentru perioada ianuarie 2008 - decembrie 2010, plus dobânzile legale până la data plății efective a daunelor-interese. A solicitat cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului descris în petit  în baza Legii nr. 15/1990, evocând în acest sens dispozițiile art. 16-20 din actul normativ  precitat.

A arătat că, în aplicarea dispozițiilor art. 19 și 20 din Legea nr. 15/1990, s-a emis H.G. nr. 1040/1990, prin care a fost înființată societatea reclamantă și că în art. 4 alin. (2) din această hotărâre de guvern s-a prevăzut că activul și pasivul întreprinderilor de stat care își încetează activitatea se preiau de societățile comerciale pe acțiuni înființate.

A arătat și că, tot în aplicarea Legii nr. 15/1990, s-a adoptat H.G. nr. 834/1991, care în art. 1 a prevăzut că terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la înființarea acestora, necesare desfășurărilor activității conform obiectului lor de activitate, se determină de organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar reclamanta, societate cu capital integral de stat, a dobândit în proprietate toate bunurile mobile și imobile care aparțineau în 1990 ICS B.O., inclusiv clădirile și terenul aferent acestora din București, Șos. C. nr. 2, Șos. C. nr. 6A, sector 2 și Șos. M.B. nr. 2, sector 2, dreptul de proprietate fiind dobândit la înființarea societății în 1990, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 15/1990, ale H.G. nr. 1040/1990 și ale H.G. nr. 834/1990.

Reclamanta a arătat, totodată, că pentru terenul situat în București, Șos. C. nr. 6A, sector 2 titlul de proprietate îl reprezintă certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M08 nr. 0094 și anexele acestuia și că din suprafața de 431 mp care formează  obiectul acestui titlu, pârâții au ocupat 388 mp.

În prezentarea situației de fapt, reclamanta a arătat și că, în calitate de titular al dreptului de proprietate, a încheiat cu pârâta (SIC) contractul de închiriere din 26 noiembrie 1992, valabil șapte ani (până în 31 decembrie 1999) și că, în ciuda faptului că pârâta i-a recunoscut dreptul de proprietate și a încheiat contractul de închiriere, ulterior a refuzat să mai plătească chiria și i-a obstrucționat exercitarea dreptului de proprietate, invocând faptul că imobilul se află în proprietatea statului și în administrarea Ministerului Muncii și Protecției Sociale și întemeindu-se pe dispozițiile H.G. nr. 339/1999, emisă de guvern pe baza unei note de fundamentare nedatată.

Sub acest aspect, reclamanta a susținut că nota de fundamentare încalcă în mod flagrant dreptul său de proprietate, ca și dispozițiile art. 481 C. civ.

A mai arătat reclamanta că, împiedicată fiind să își exercite dreptul de proprietate, în anul 2004 a promovat o acțiune în revendicare, soluționată în mod irevocabil prin decizia nr. 1310R din 15 octombrie 2010, pronunțată în dosarul nr. xx1/2/2010 al Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, prin care reclamantei i s-a recunoscut în mod retroactiv dreptul de proprietate și care a fost adusă la îndeplinire prin predarea silită a bunului imobil la 26 martie 2010, conform procesului-verbal încheiat de executorul judecătoresc.

Ca urmare, pentru perioada în care pârâții i-au încălcat dreptul de proprietate reclamanta a înțeles să solicite daune-interese, calculate în raport de chiria medie practicată de reclamantă pentru spații cu aceeași utilitate, chirie situată între 10 și 40 de euro pe m.p., perioada de calcul fiind de 27 de luni înainte de data la care pârâții au fost obligați la predarea  bunului: ianuarie 2008 – martie 2010.

Reclamanta a prezentat modul de calcul al daunelor solicitate.

Și-a întemeiat pretențiile în drept pe dispozițiile art. 998 – 999 C. civ., pe care le-a evocat, a subliniat că, începând cu anul 2004, posesia a fost exercitată de pârâți cu rea-credință, că pârâții au dat dovadă de atitudine abuzivă și că în speță sunt incidente și prevederile art. 1084 C. civ., care consacră cele două componente ale prejudiciului:

damnum emergens și lucrum cessans.

Cât privește dobânda legală, reclamanta a invocat prevederile art. 43 C. com., precum și prevederile art. 2 și 3 din O.G. nr. 9/2000, modificată și aprobată prin Legea nr. 356/2002.

A susținut că, în considerarea dispozițiilor art. 4, 7 și 56 C. com., a îndeplinit cerințele procedurii prealabile a concilierii directe și că invocă și prevederile art. 274 – 275 C. proc. civ. în ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate.

Cererea este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 – 481, ale art. 998 – 999 și ale art.1084 C. civ., pe dispozițiile art. 112 și ale art. 720

1

C. proc. civ., pe dispozițiile art. 4, 7, 43 și 56 C. com., ca și pe dispozițiile art. 2 - 3 din O.G. nr. 9/2000, aprobată și modificată prin Legea nr. 356/2002.

Prin sentința civilă nr. 7988/2012 din 6 iunie 2012, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a admis în parte cererea reclamantei.

I-a obligat de pârâți să plătească reclamantei în solidar, în echivalent în lei la cursul BNR din data plății, suma de 749.520 euro reprezentând contravaloare lipsă folosință, suma de 78.649 euro reprezentând dobândă legală calculată pe perioada ianuarie 2008 – decembrie 2010, plus dobânda legală calculată asupra sumei de 749.520 euro începând cu 1 ianuarie 2011 și până la data plății debitului principal și suma de 58.488,8 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu de avocat redus).

Prin încheierea camerei de consiliu de la 16 iulie 2012, tribunalul a îndreptat din oficiu eroarea materială strecurată în dispozitivul sentinței civile nr. 7988/2012 din 6 iunie 2012, în sensul că i-a  obligat pe pârâți să plătească dobândă legală în continuare de la 1 aprilie 2010 și până la plata debitului principal, nu de la 1 ianuarie 2011 și până la plata debitului principal.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, că acțiunea în revendicare promovată de reclamantă împotriva pârâților în anul 2004 s-a soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 1301/R din 15 octombrie 2010 a Curții de Apel București și că dispozițiile din decizia nr. 918A/2009 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă au fost aduse la îndeplinire la 26 martie 2010, când pârâții Consiliul Local al Sectorului 2 București și Direcția  Generală a Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 2 București au predat reclamantei bunul imobil în cursul procesului de executare silită.

A reținut că prin hotărârile pronunțate în acțiunea în revendicare s-a stabilit în mod irevocabil că reclamanta este proprietara imobilului și că pârâții, fiind obligați să respecte acest drept, cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru lipsa de folosință a bunului, evaluat la chiria pe care reclamanta ar fi perceput-o pentru acest bun, este întemeiată, fiind incidente prevederile art. 998- 999 C. civ.

Tribunalul a înlăturat apărarea pârâților bazată pe inexistența unor raporturi comerciale între părțile litigante, reținând că temeiul cererii de chemare în judecată îl constituie răspunderea delictuală, nu cea contractuală.

A înlăturat și apărarea pârâtului Statul român despre faptul că imobilul nu s-a aflat niciodată în posesia sa, reținând, în esență, că această susținere este infirmată de hotărârile judecătorești pronunțate în acțiunea în revendicare, hotărâri evocate în precedent și în care s-a reținut contrariul .

De asemenea, tribunalul a înlăturat apărarea pârâtului Consiliul Local Sector 2 București, întemeiată pe susținerea că, în prezent, imobilul în litigiu figurează pe lipsa bunurilor  care fac parte din domeniul public al Municipiului București, conform HCGMB nr. 186/2008, reținând, în sinteză, că  prin decizia nr. 2463 din 22 noiembrie 2010 Curtea de Apel București a reținut o situație contrară celei afirmate de pârât.

Au fost înlăturate apărările formulate de pârâții Consiliul Local al Sectorului 2 București și Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 2 București, apărări în care s-a invocat buna-credință, ca și apărarea pârâtului Consiliul Local Sector 2 București despre lipsa de temeinicie a cererii pentru perioada anterioară pronunțării deciziei nr. 1310R din 15 octombrie 2010, tribunalul reținând că intentarea acțiunii în revendicare pune capăt bunei-credințe și că gradul vinovăției nu influențează cuantumul despăgubirilor datorate, autorii delictului civil fiind ținuți a răspunde și pentru

culpa levissima

.

Cât privește cuantumul despăgubirilor pentru lipsa de folosință, tribunalul s-a  raportat la chiria practicată de reclamantă pentru spațiile închiriate terților, spații situate la parterul și etajul Complexului comercial B.O. (reținând că spațiul în litigiu face parte din acest complex), chiria fiind  precizată în contractele de închiriere depuse la dosar de reclamantă.

Cuantumul total al despăgubirilor a fost stabilit prin însumarea despăgubirilor calculate lunar, pe toată perioada de referință indicată în cererea introductivă de instanță.

În ceea ce privește despăgubirile pentru lipsa de folosință a spațiului de la subsol, în suprafață de 231 mp și a terenului de 131 mp, tribunalul a apreciat cererea ca nefondată,  reținând că nicio probă nu confirmă suma pretinsă de reclamantă cu acest titlu.

La stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată, tribunalul a  procedat la reducerea onorariului avocațial de la suma de 496.000 lei la suma de 15.000 lei, făcând aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. cu motivarea că suma de 496.000 lei este nepotrivit de mare în raport de munca îndeplinită de avocat. A acordat în totalitate cheltuielile cu taxele judiciare de timbru.

Împotriva acestei sentințe toate părțile au declarat  apel.

Prin decizia civilă nr. 87 din 25 februarie 2013, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a respins ca nefondate apelurile pârâților. A admis apelul reclamantei și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că i-a obligat pe pârâți și la plata sumei de 481.000 lei, diferență între cheltuielile de judecată efectuate și cele acordate, în ce privește onorariul avocațial.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și i-a obligat pe pârâți la plata sumei de 191.694 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Apelul declarat de reclamantă a fost apreciat ca întemeiat în parte. Instanța de apel a găsit nefondată critica privind neacordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință a spațiului de la subsol și a terenului aferent, apreciind că reclamanta nu a făcut dovada susținerilor sale și că nu poate fi considerată suficientă dovedirea cuantumului chiriilor practicate cu privire la spații comerciale în general, pentru ca acestea să fie considerate aplicabile și subsolului degradat al imobilului.

A apreciat întemeiată critica împotriva măsurii de reducere a cuantumului onorariului avocațial, reținând, în esență, că prima instanță a interpretat greșit și restrictiv dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și că a aplicat greșit dispozițiile alin. (3) al acestui text legal, care impun ca măsura  reducerii să fie motivată.

Raportat la specificul speței, instanța de apel a reținut cu titlu general că art. 274 C. proc. civ. a fost edictat în scop de sancționare a abuzului de drept procesual și că, față de munca depusă de avocat, de durata procesului, de soluția favorabilă obținută, onorariul de 496.000 lei nu poate fi apreciat ca nepotrivit de mare.

Apelul declarat de pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 2 București a fost apreciat ca neîntemeiat.

Instanța de apel a apreciat ca neîntemeiată critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., considerând că litigiul are natură comercială prin raportare la calitatea de comerciant a reclamantei, despăgubirile pretinse fiind în strânsă legătură cu activitatea comercială curentă a acesteia.

A apreciat nefondată critica legată de calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice din perspectiva interesului propriu al apelantei-pârâte, interes care nu este legitim, personal și direct.

Critica referitoare la momentul la care a încetat buna-credință (momentul intentării acțiunii în revendicare) a fost găsită nefondată, întrucât momentul intentării acțiunii în revendicare creează incertitudine cu privire la calitatea de proprietar, ca și la calitatea de detentor precar și consacră calitatea pârâților de  posesori de rea-credință, constituind fundament pentru antrenarea răspunderii lor solidare.

Următoarea critică, în conexiune directă cu cea precedentă, a fost apreciată, de asemenea, ca nefondată,  instanța de apel reținând că folosința imobilului revendicat în oricare formă (nud proprietar, titular al unui drept de administrare, posesor efectiv) a fost solidară, neputând fi scindată și este imputabilă tuturor pârâților.

Cu raportare la apelanta-pârâtă, instanța de apel a constatat că fapta ilicită pe care aceasta a săvârșit-o constă în folosirea fără just titlu a imobilului revendicat  de reclamantă, folosința efectivă a bunului antrenându-i răspunderea pârâtei și în cazul arătării de către aceasta a titularului dreptului.

Critica privitoare la modul de stabilire a prejudiciului a fost apreciată ca nefondată, în considerarea faptului că activitatea comercială a reclamantei presupune închirierea de spații comerciale în scopul obținerii de profit, instanța de apel reținând că elementele în raport de care s-au stabilit  despăgubirile pentru lipsa de folosință are atât o componentă obiectivă (chiriile practicate în zona situării imobilului), cât și o componentă subiectivă (activitatea desfășurată în concret de reclamantă).

Critica referitoare la stabilirea dobânzii a fost considerată ca nefondată, în considerarea naturii comerciale a litigiului, cât și a dispozițiilor art. 3 alin. 2 din O.G. nr. 9/2000 și ale art. 7 C. com.

Apelul declarat de pârâtul Consiliul Local al Sectorului 2 București a fost apreciat ca nefondat.

Instanța de apel a înlăturat ca neîntemeiată critica privind ignorarea în totalitate a probelor administrate, reținând că, dimpotrivă, hotărârea primei instanțe are la bază analiza coroborată a probelor.

În acest sens, instanța de prim control judiciar a reținut, contrar susținerilor apelantului, că unul dintre efectele acțiunii în revendicare este cel declarativ, reclamantei recunoscându-i-se cu efect retroactiv calitatea de proprietar al bunului.

Critica privind neclarificarea de către instanță a naturii civile sau comerciale a litigiului a fost apreciată ca neîntemeiată pentru considerentele expuse în cadrul analizei apelului declarat de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 2 București.

De asemenea, pentru argumentele expuse în cadrul apelului declarat de copârâtă, instanța de apel a respins și critica referitoare la modul de stabilire a despăgubirilor pentru lipsa de folosință.

Apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost apreciat ca nefondat.

Instanța de prim control judiciar a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât a fost corect soluționată, pe de o parte întrucât Ministerul Finanțelor Publice este cel care gestionează bugetul statului, iar, pe de altă parte, pentru că Ministerul stă în  proces în calitatea sa specială de reprezentant al statului, care rezultă din dispozițiile art. 25 alin. 2 din Decretul  nr. 31/1954.

A înlăturat apărarea pârâtului întemeiată pe susținerea că această parte nu a deținut niciodată posesia asupra imobilului, întrucât Statul român a avut calitatea de nud proprietar, exercitând

animus

și având cunoștință și îngăduință pentru exercitarea

corpus

de către ceilalți doi pârâți. Sub acest aspect, a subliniat instanța de apel că acțiunea ilicită a Statului român a constat în emiterea unor acte de administrare, folosință în favoarea celorlalți doi pârâți.

În cadrul aceleiași critici, a mai reținut instanța de apel că este lipsită de relevanță invocarea dispozițiilor art. 37 alin. 1  din Decretul nr. 31/1954, câtă vreme acțiunea de față vine în succesiunea acțiunii în revendicare și prin promovarea acesteia se tinde la recuperarea fructelor bunului revendicat, iar răspunderea Ministerului Finanțelor Publice a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin hotărârile pronunțate în acțiunea în revendicare.

A reținut și că distincția Statul român – Ministerul Finanțelor Publice, propusă de apelantul-pârât, este neconvingătoare și contrară dispozițiilor art. 25 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954.

În aceeași ordine de idei instanța de apel a respins și critica relativă la încălcarea principiului disponibilității, reiterând argumentele conform cărora este vorba despre o reprezentare legală a Statului de către Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul art. 25 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 și arătând că soluția de obligare a Ministerului Finanțelor Publice la plată este legală și în considerarea faptului că executarea unei obligații de plată nu poate fi realizată împotriva unei entități cum  este Statul.

Critica privitoare la fondul cauzei a fost înlăturată ca neîntemeiată, instanța de apel evocând puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în acțiunea în revendicare, care înlătură orice susținere despre inexistența faptei ilicite și despre lipsa culpei.

În ce privește prejudiciul, instanța de apel a reținut că acesta există și constă în pierderea efectivă a folosinței bunului și în beneficiul nerealizat de societatea comercială, iar în ceea ce privește dobânda a reținut că aceasta are caracter de accesoriu al creanței principale și că abrogarea O.G. nr. 9/2000 prin O.G. nr. 13/2011 nu prezintă relevanță, deoarece raportul juridic în temeiul căruia s-a născut obligația s-a derulat sub imperiul legii în vigoare.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recursuri motivate toate părțile litigante, recursurile fiind înregistrate sub același număr unic la 21 iunie 2013 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

În motivarea recursului, reclamanta SC B.O. SA

a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut, în esență, că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 998, 999 și 1084 C. civ., întrucât din certificatul de atestare a dreptului de proprietate și din procesul verbal de predare-primire aflate la dosar reiese că recurenta-reclamantă este proprietara terenului și a construcției situate în București, șos. C. nr.6A, sector 2 București, iar prin faptele lor pârâții au lipsit-o de folosința întregului imobil.

A arătat recurenta-reclamantă că spațiile aflate în subsolul imobilului sunt amenajate în aceleași condiții ca și cele de la parter și etaj, având o înălțime de 2,5 m și fiind folosite de pârâți ca un tot unitar.

A arătat și că spațiile de la subsol nu sunt cele ale unui subsol tehnic, cu conducte și înălțime mică, iar în acest context raționamentul instanței de apel, preluat din hotărârea primei instanțe, potrivit cu care nu se datorează despăgubiri pentru subsol și teren, este unul greșit, pretențiile recurentei-reclamante având acest obiect fiind întemeiate.

Recursul este întemeiat în drept și pe dispozițiile art. 299 și urm., ca și pe dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

În motivarea recursului, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice – ca reprezentant al Statului Român

a criticat decizia instanței de apel prin prisma prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Primul motiv de recurs

privește respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice – ca reprezentant al Statului Român, recurentul-pârât susținând că instanța de apel a făcut o confuzie și că nu a realizat diferența dintre cele două persoane juridice atunci când a obligat Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu, după cum nu a realizat că nici persoanei reprezentate nu i se pot imputa obligațiile personale ale reprezentantului.

Recurentul-pârât a făcut considerații de ordin teoretic cu privire la calitatea procesuală și, raportat la actul juridic indicat în cererea de chemare în judecată ca stând la baza pretențiilor formulate, respectiv contractul de închiriere din 26 noiembrie 1992, încheiat între reclamantă și Centrul de Primire a Minorilor G., a susținut că nu este titularul nici unei obligații față de recurenta-reclamantă, întrucât nu este semnatar al contractului invocat.

A criticat hotărârea instanței de apel prin care a fost legitimat procesual pasiv cu neobservarea dispozițiilor art. 35-36 din Decretul nr. 31/1954. Sub acest aspect, recurentul-pârât a susținut în esență că Statul nu este responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi care primesc o delegație de suveranitate și că nu îi poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală câtă vreme nu a exercitat niciodată posesia asupra imobilului în litigiu, lipsa calității procesuale pasive fiind dovedită și prin raportare la dispozițiile art. 998-999 C. civ., dar și prin raportare la dispozițiile art. 25 alin. 2 și la dispozițiile art. 35 și 37 din Decretul nr. 31/1954.

A subliniat incidența specială a art. 25 alin. 2 și a art. 37 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 și, reiterând faptul că nu a deținut niciodată posesia bunului în litigiu, a susținut că Statul nu poate răspunde pentru fapta ce aparține instituțiilor administrației publice locale.

Al doilea motiv de recurs

vizează respingerea motivului de apel din apelul Ministerului Finanțelor Publice referitor la încălcarea principiului disponibilității.

În acest sens, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel, persistând în confuzia dintre persoana chemată în judecată și reprezentantul ei, a menținut obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plată în condițiile în care ministerul nu a fost parte în proces, fiind încălcat principiul disponibilității reglementat de art. 129 alin. 6 C. proc. civ.

Al treilea motiv de recurs

vizează soluția de respingere a apelului declarat de Ministerul Finanțelor Publice, apel în care se invocă neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

În cadrul acestei critici, recurentul-pârât a invocat prevederile H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, a evocat condițiile cumulative ce se cer îndeplinite pentru antrenarea răspunderii conform dispozițiilor art. 998-999 C. civ. și a susținut că, în ceea ce privește ministerul, nici una dintre condiții nu este îndeplinită în cauză.

În ceea ce privește fapta ilicită, recurentul-pârât a arătat că nu este proprietarul și nici deținătorul imobilului în litigiu, că nu a emis nici un act care ar putea aduce atingere dreptului de folosință al reclamantei și că fapta ilicită a fost săvârșită de Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului, care a deținut imobilul prin Centrul Local de Primire a Minorilor G.

În ceea ce privește întinderea prejudiciului, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel, înlăturând critica din apel având acest obiect, a procedat în mod arbitrar la stabilirea prejudiciului, întemeindu-se pe probele depuse la dosar de reclamantă și fără a administra o probă cu expertiză tehnică în construcții.

Subsumat aceleiași critici privind întinderea prejudiciului, recurentul-pârât a criticat și măsura acordării dobânzii legale, susținând că temeiul juridic nu mai există, O.G. nr. 9/2000 fiind abrogată prin O.G. nr. 13/2011.

Al patrulea motiv de recurs vizează

încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 274 alin. 3 C. proc. civ., recurentul-pârât susținând că acordarea unor cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat în echivalent a 161.680 Euro este exagerată, onorariul fiind vădit disproporționat față de activitatea prestată în instanța de fond și în cea de apel.

În sprijinul acestei critici au fost evocate practica CEDO (cauza

Costin împotriva României

), în care s-a reținut că reclamanta nu poate obține rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor, precum și decizia nr. 401/2005 și nr. 493/2007 ale Curții Constituționale, în care s-a stabilit că acordarea cheltuielilor de judecată este prerogativa instanței, care însă trebuie să aibă în vedere proporția dintre onorariu și amplitudinea și complexitatea activității depuse.

În motivarea recursului pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 2 București

a realizat un istoric al acțiunii în revendicare și al prezenței acțiunii în pretenții și a criticat decizia instanței de apel prin prisma prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că aceasta a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Primul motiv de recurs

se întemeiază pe încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 292 alin. 2 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susținând că în mod greșit instanța de apel a respins prin încheierea de ședință de la 21 ianuarie 2013 proba cu expertiza tehnică în specialitatea construcții și proba cu expertiza contabilă, în condițiile în care recurenta-pârâtă a solicitat proba cu înscrisuri ori orice altă probă a cărei necesitate va rezulta din dezbateri prin întâmpinarea la apelul reclamantei, cu respectarea dispozițiilor art. 292 alin. 1 C. proc. civ., iar pe de altă parte administrarea celor două expertize de specialitate se impunea pentru soluționarea legală și temeinică a cauzei.

Al doilea motiv de recurs

vizează greșita soluționare de către instanța de apel a problemei relei-credințe și greșita determinare de către aceeași instanță a momentului de la care recurenta-pârâtă poate fi considerată un posesor de rea-credință, respectiv data intentării acțiunii în revendicare.

Recurenta-pârâtă a evocat prevederile art. 1899 alin. 2 C. civ., care instituie prezumția de bună-credință și prevăd obligația probei contrare în sarcina celui ce contestă prezumția, subliniind faptul că, la momentul promovării acțiunii în revendicare, titlul statului nu fusese desființat.

În susținerea aceleiași critici a mai arătat recurenta-pârâtă și că acțiunea în revendicare însăși a fost soluționată prin compararea titlurilor, că instanța a dat câștig de cauză reclamantei, apreciind că are un titlu mai bine caracterizat și că, în acest context, în mod greșit instanța de fond și cea de prim control judiciar au stabilit că pârâții din prezenta cauză se fac vinovați de a se fi apărat în acțiunea în revendicare.

Recurenta-pârâtă a subliniat și faptul că, promovând acțiunea în revendicare, reclamanta SC B.O. SA nu a dovedit reaua-credință a recurentei-pârâte în cauza de față. În argumentarea acestei susțineri, recurenta-pârâtă a arătat că Centrul Social „G.” de Integrare Familială pentru Copii a fost transferat din subordinea Ministerului Muncii și Solidarității Sociale în subordinea Consiliului Local al Sectorului 2 București prin O.U.G. nr. 64/2003.

A arătat, totodată, că instanța de apel, ignorând acest act normativ, a validat în mod greșit hotărârea primei instanțe în care s-a reținut că buna-credință a recurentei-pârâte a încetat la momentul promovării acțiunii în revendicare, fără a lua în seamă că la acel moment titlul statului nu fusese încă desființat și fără a reține că acțiunea în revendicare s-a soluționat prin compararea titlurilor, ceea ce infirmă ideea de faptă culpabilă.

Recurenta-pârâtă a invocat decizia nr. 59/2003 a Curții Constituționale, în care s-a reținut că exercitarea de către o persoană a unui drept recunoscut prin lege nu poate să justifice, prin ea însăși, o prezumție a relei-credințe și a afirmat că, dacă s-ar accepta motivarea instanței de apel, pârâții într-o acțiune în revendicare care își exercită dreptul constituțional la apărare sunt considerați

ab initio

persoane de rea-credință.

A susținut recurenta-pârâtă în aceeași ordine de idei că H.G. nr. 339/1999 a fost dată în temeiul Legii nr. 213/1998 (art. 12 alin. 1 și 2), imobilul făcând parte, la acel moment, din proprietatea publică a statului și a pus în evidență faptul că reclamanta nu a atacat în justiție nici O.U.G. nr. 64/2003 și nici hotărârea de consiliu prin care imobilul i s-a dat în folosință, aceste elemente fiind de natură a conduce la concluzia că recurenta-pârâtă nu a fost în culpă atunci când a apreciat titlul statului ca fiind valabil.

În cadrul aceluiași motiv de recurs, recurenta-pârâtă a criticat considerentele în care instanța de apel a reținut că, prin folosirea imobilului, a obținut un beneficiu nejustificat, câtă vreme recurenta-pârâtă nu este societate comercială și nu obține beneficii din activitatea desfășurată.

A criticat și considerentele în care instanța de apel a calificat-o pe recurenta-pârâtă drept un posesor de rea-credință în sens larg, care a exercitat o folosință specială asupra imobilului ce-i revenea drept sediu, arătând că Direcția nu a avut niciodată sediul social în imobilul în litigiu și că activitatea se desfășoară în interesul comunității, mai precis în interesul unei categorii speciale de copii.

Al treilea motiv de recurs

vizează modalitatea în care instanțele anterioare au determinat întinderea prejudiciului, recurenta-pârâtă arătând în esență că în acest demers au fost luate în calcul doar contractele de închiriere încheiate de reclamantă, fără să se întocmească o expertiză contabilă și ignorându-se o practică curentă de evaluare a prejudiciului prin raportare la prețurile existente la data pronunțării hotărârii.

În aceeași ordine de idei, recurenta-pârâtă a subliniat că stabilirea prejudiciului s-a făcut cu ignorarea stării de degradare în care se află imobilul, ca și a amplasamentului diferit al acestuia față de imobilul la care se referă contractele de închiriere depuse de reclamantă și care au servit drept bază de calcul.

A criticat hotărârea instanței de apel și în funcție de faptul că instanța de apel nu a motivat de ce a înlăturat dovezile depuse de recurenta-pârâtă, din care reieșea că pe piața liberă, pentru imobile similare ca suprafață și ca amplasament, cu dotări și finisaje deosebite, prețurile sunt semnificativ mai mici.

Al patrulea motiv de recurs

vizează calificarea naturii juridice a litigiului ca fiind comercială, recurenta-pârâtă arătând că litigiul reclamantei este întemeiat pe dispozițiile art.998-999 Cod civil și că instanța de apel însăși recunoaște că între părți nu au existat raporturi juridice contractuale.

Al cincilea motiv de recurs

vizează calculul dobânzii datorate în funcție de dispozițiile art. 3 alin. 2 din O.G. nr. 9/2000, raportat la art. 7 C. com.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a susținut că în literatura de specialitate s-a subliniat că în astfel de cazuri dobânda se calculează de la data la care hotărârea de condamnare a rămas definitivă, întrucât doar la acea dată se poate vorbi despre o creanță certă, lichidă și exigibilă.

A susținut și că, pricina neavând natura comercială, devin aplicabile dispozițiile art. 3 alin. 3 din O.G. nr. 9/2000, nu dispozițiile O.G. nr. 9/2000 reținute de instanță.

Al șaselea motiv de recurs

vizează încălcarea dispozițiilor art. 274 alin. 4 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a susținut că munca depusă de avocat în fața instanței de fond, unde s-a administrat doar proba cu înscrisuri, precum și soluționarea pricinii după trei termene de judecată nu justifică acordarea unui onorariu de aproximativ 5 miliarde de lei vechi.

Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel, deși menține soluția primei instanțe de admitere în parte a cererii, acordă onorariul de avocat în întregime, nu în parte, așa cum este uzual în practica instanțelor.

Sub un al treilea aspect, recurenta-pârâtă a evocat decizia nr. 405/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția comercială, în care s-a reținut că partea care câștigă procesul poate obține rambursarea unor cheltuieli de judecată în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al acestora.

În fine, sub un ultim aspect recurenta-pârâtă critică pentru aceleași considerente expuse în procent, în cadrul aceluiași motiv de recurs și acordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

În motivarea recursului, pârâtul Consiliul Local al Sectorului 2 București

a apreciat decizia instanței de apel ca vădit nelegală și netemeinică, a invocat interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente, existența în cuprinsul hotărârii a unor erori materiale evidente făcute cu privire la natura juridică a unor înscrisuri, ca și restricționarea dreptului la apărare prin respingerea unor probe absolut pertinente.

În mod global, recurentul-pârât a invocat în cadrul

primului motiv de recurs

că instanța de apel a stabilit că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

În acest sens, recurentul-pârât a arătat că imobilul în litigiu a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 și că foștii proprietari nu au formulat cerere de retrocedare, că activitatea comercială a reclamantei SC B.O. SA nu are nicio legătură cu activitatea socială desfășurată în acest imobil și că, pentru aceste argumente, existau puține indicii că acțiunea în revendicare promovată de reclamantă va fi admisă.

A subliniat faptul că toate acțiunile promovate de reclamantă au fost respinse pentru lipsa calității procesuale active a SC B.O. SA, care nu și-a dovedit calitatea de proprietar al imobilului.

Recurentul-pârât a considerat hotărârea pronunțată de instanța de apel ca esențial nelegală, întrucât nu s-a făcut dovada faptei culpabile a recurentului și nici a prejudiciului, întrucât H.G. nr. 339/1999 nu a fost atacată, iar prin O.U.G. nr. 64/2004 imobilul în litigiu a fost transmis spre administrare Consiliului Local al Sectorului 2 București.

A subliniat faptul că, deși reclamanta SC B.O. SA a solicitat anularea H.G. nr. 339/1999, cererea i-a fost respinsă în mod irevocabil pentru lipsa titlului de proprietate asupra imobilului.

A subliniat, de asemenea, că atât Consiliul Local al Sectorului 2 București, cât și Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 2 București au exercitat un act de administrare a imobilului, care nu este un drept de sine stătător, ci se exercită în puterea titularului dreptului de proprietate și în interesul acestuia. Ca urmare, a susținut recurentul-pârât, administrarea imobilului nu s-a făcut abuziv și nici fără titlu, iar refuzul de eliberare a spațiului nu s-a făcut în absența unui titlu, ambele instituții menționate în precedent acționând cu credință rezonabilă că administrează imobilul în virtutea unor posesii legitime, ceea ce exclude atât fapta ilicită, cât și vinovăția.

În consolidarea susținerilor precedente, recurentul-pârât a invocat și prevederile O.U.G. nr. 26/1997, ca și prevederile art. 31 și 46 din H.G. nr. 117/1999.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, recurentul-pârât a arătat și faptul că în cauză nu este îndeplinită condiția existenței unui prejudiciu cert, aducând în sprijinul acestei afirmații argumentele detaliate în recursul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 2 București.

Al doilea motiv de recurs

vizează acordarea de către instanța de apel a diferențelor de cheltuieli de judecată în fond, deși instanța de apel a respins principalul motiv de apel din apelul reclamantei, ca și a cheltuielilor de judecată din apel, recurentul-pârât aducând argumente similare celor expuse în recursul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 2 București.

Recursul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

La 10 martie 2014, reclamanta SC B.O. SA a depus întâmpinare față de recursurile depuse de pârâți, formulând apărări în fapt și în drept față de toate criticile dezvoltate și solicitând respingerea recursurilor ca neîntemeiate.

La 28 februarie 2014, respectiv la 4 martie 2014 au depus întâmpinări la recursul declarat de reclamanta SC B.O. SA pârâții Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 2 București și Consiliul Local Sector 2 București, ambii pârâți solicitând respingerea acestui recurs ca nefondat.

Pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 2 București a formulat întâmpinări și la recursurile declarate de copârâții Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Local al Sectorului 2 București, solicitând admiterea în parte a recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, anume în ceea ce privește motivele de recurs ce vizează prejudiciul (lipsa de folosință și dobânda) și cheltuielile de judecată, respectiv admiterea în totalitate a recursului declarat de pârâtul Consiliul Local Sector 2 București, cu consecința casării deciziei de apel și, în fond, a respingerii cererii de chemare în judecată.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu a depus întâmpinări la recursurile declarate de reclamantă și de copârâți.

La termenul din 14 martie 2014, Înalta Curte a invocat din oficiu și a pus în discuția părților excepția tardivității declarării recursului formulat de pârâtul Consiliul Local Sector 2 București.

Excepția este întemeiată. Așa cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare aflată la fila 189 a dosarului Curții de Apel București, Secția a V-a civilă, decizia atacată a fost comunicată recurentului-pârât Consiliul Local Sector 2 București la 27 mai 2013, comunicarea făcându-se sub semnătura funcționarului însărcinat cu primirea corespondenței și prin aplicarea ștampilei instituției.

Sub acest aspect, Înalta Curte a înlăturat apărarea recurentului-pârât, întemeiată pe confirmarea de primire depusă la dosar chiar la termenul din 14 martie 2014, având în vedere că respectiva confirmare, deși conține mențiune și despre dosarul de față, este adresată și primită de Curtea de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, nu de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă și este datată 14 iunie 2013, așadar după împlinirea termenului legal.

Înalta Curte nu a primit nici apărarea întemeiată pe borderoul depus la 18 martie 2014, întrucât acest borderou a fost depus după închiderea dezbaterilor și nu a fost pus în discuția contradictorie a părților, recurentul-pârât nesolicitând la termenul din 14 martie 2014 amânarea judecății pentru administrarea de probe în apărare pe excepția invocată din oficiu.

A constatat Înalta Curte, în plus, și că, deși recurentul-pârât se prevalează de documente care pot conduce la concluzia că recursul a fost expediat prin poștă, această modalitate de expediere nu este confirmată, întrucât la dosarul cauzei nu există nici un plic de corespondență.

În acest context, Înalta Curte apreciază că data declarării recursului este data certă de înregistrare a recursului la registratura Curții de Apel București, Secția a V-a civilă, care se coroborează cu data confirmării de primire depusă de recurentul-pârât la 14 martie 2014 în instanță, respectiv 14 iunie 2013.

Termenul de 15 zile pentru declararea recursului, prevăzut de art. 301 C. proc. civ. și calculat pe zile libere conform art. 101 C. proc. civ., s-a împlinit la 12 iunie 2013, iar în această situație formularea recursului la 14 iunie 2013 s-a făcut cu depășirea termenului legal,

recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Local Sector 2 București fiind respins ca tardiv declarat

, în conformitate cu dispozițiile art. 103 C. proc. civ.

În ceea ce privește celelalte recursuri, Înalta Curte a apreciat cu titlu preliminar că se impune tratarea lor într-o ordine diferită de cea din prezentarea ce precede, pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de reclamanta SC B.O. SA vizează în esență soluția de neacordare a unei părți din despăgubirile solicitate, în condițiile în care instanțele anterioare au reținut ca fiind îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Recursurile declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 2 București conțin critici legate, în esență, de neîndeplinirea condițiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale, ca urmare se impun analizate cu prioritate, recursul declarat de reclamanta SC B.O. SA urmând a fi luat în analiză doar în situația în care instanța de recurs, apreciind incidente dispozițiile art. 998-999 C. civ., a respins recursurile celor doi pârâți.

În plus, constatând că recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice conține și o critică legată de calitatea sa procesuală pasivă, cu potențială influență asupra cadrului procesual, Înalta Curte a acordat prioritate analizei acestui recurs.

Examinând actele și lucrările dosarului, probele administrate în cauză, motivele de recurs și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a constatat și a reținut:

Recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice

este întemeiat și a fost admis în limitele și pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs

este nefondat. Plecând de la limitele învestirii, potrivit dispozițiilor art. 129 alin. 6 C. proc. civ., instanța supremă constată că reclamanta a dedus judecății o acțiune în pretenții civile cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a unui imobil și pentru dobânda legală aferentă, despăgubiri solicitate pentru perioada ianuarie 2008-martie 2010, astfel cum rezultă din cererea introductivă de instanță.

Constată și că în intervalul de referință părțile au fost implicate într-o acțiune în revendicare pornită de reclamanta din cauza de față în anul 2004 și soluționată irevocabil la 15 octombrie 2010 în contradictoriu cu pârâții din cauza de față.

Constată, totodată, că reclamanta s-a prevalat de hotărârile pronunțate în acțiunea în revendicare și că tot în cererea de chemare în judecată a pus la temelia pretențiilor sale hotărârile favorabile pronunțate în acțiunea în revendicare, susținând că efectul admiterii acțiunii în revendicare este acela al recunoașterii retroactive a dreptului său de proprietate asupra imobilului și că pârâții i-au cauzat un prejudiciu prin încălcarea dreptului de proprietate.

În acest context, Înalta Curte apreciază că, atâta vreme cât prejudiciul a cărui raportare se solicită în cauza de față este intim și indisolubil legat de delictul civil constatat prin decizia civilă nr. 918/A din 14 iulie 2009 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă și prin decizia civilă nr. 1301 R din 15 octombrie 2010 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, ambele pronunțate în dosarul nr. xx1/2/2010, recurentul-pârât nu mai poate repune în discuție o chestiune dezlegată cu putere de lucru judecat, respectiv calitatea sa procesuală pasivă. Aceasta întrucât prin hotărârile sus-evocate instanțele au obligat Statul Român – prin Ministerul Finanțelor Publice (calitate deținută de recurentul-pârât și în cauza de față) să lase reclamantei, alături de copârâți, în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, Șos. C. nr. 6A, sector 2, același pentru a cărui lipsă de folosință se solicită despăgubirile în speță.

Recurentul-pârât nu poate înfrânge puterea de lucru judecat a primelor hotărâri doar în considerarea faptului că acțiunea în pretenții este exercitată separat de acțiunea în revendicare, câtă vreme reclamanta putea la fel de bine să exercite această acțiune împreună cu acțiunea în revendicare, cât și separat, elementul de legătură dintre cele două fiind delictul civil cauzator de prejudicii.

Ca urmare, Înalta Curte, răspunzând prin acest considerent comun legat de puterea de lucru judecat tuturor argumentelor dezvoltate în cadrul primului motiv de recurs, a apreciat această critică drept nefondată și a înlăturat-o.

Al doilea motiv de recurs

este nefondat. Așa cum se poate observa din examinarea cererii introductive de instanță, recurenta-reclamantă a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român, iar instanța de apel a subliniat în mod special și detaliat în considerentele hotărârii atacate calitatea specială a Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului, calitate decurgând

ex lege

, ceea ce face ca susținerea recurentului-pârât despre încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. 6 C. proc. civ. și a principiului disponibilității să fie una total nefondată.

Instanța supremă apreciază ca pertinente considerentele în care instanța de apel a reținut că executarea bănească nu poate fi realizată direct împotriva unei entități cum este Statul, având în vedere caracterul abstract al acestei entități, caracter care a impus cerința reprezentării legale printr-o instituție anume determinată - Ministerul Finanțelor Publice, reprezentarea neputând fi concepută a opera doar cu titlu abstract, în litigii, respectiv în raporturile juridice, ci impunându-se a avea eficiență și sub aspectul executării efective a obligațiilor decurgând din hotărârile judecătorești sau din raporturile juridice delictuale ori contractuale.

Al treilea motiv de recurs

este întemeiat.

Constată instanța supremă că recurentul-pârât a evocat cele patru condiții care trebuie îndeplinite cumulativ pentru antrenarea răspunderii civile delictuale: prejudiciul, fapta ilicită, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și vinovăția.

În esență, recurentul-pârât contestă că ar fi autorul unei fapte ilicite, contestă vinovăția, iar în ceea ce privește prejudiciul contestă modalitatea în care instanța de fond și cea de apel au determinat întinderea acestuia.

Constată instanța supremă că și recurenta-pârâtă Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 2 București, a criticat decizia pronunțată în apel sub aspectul stabilirii întinderii prejudiciului (în lipsa unor expertize de specialitate, prin încălcarea nemotivată a probelor proprii și prin acordarea dobânzii legale cu încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. 3 din O.G. nr. 9/2000), ca și sub aspectul stabilirii vinovăției, mai precis a determinării momentului la care poate fi considerată posesor de rea-credință.

Având în vedere că aceste critici vizează în esență elementele răspunderii civile delictuale, Înalta Curte le-a grupat și le-a răspuns prin următoarele considerente comune:

În acord cu o doctrină și cu o jurisprudență constante, instanța supremă reamintește că patru sunt elementele care trebuie să existe cumulativ pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, precum și vinovăția.

Constată că existența prejudiciului nu este contestată de pârâți, care în esență critică doar modul în care instanța de fond, confirmată de instanța de apel, a determinat întinderea prejudiciului. De asemenea, constată că pârâții nu au contestat nici legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

În fond, problema de a cărei justă dezlegare depinde soluționarea prezentei cauze este legată de iliceitatea faptei/faptelor și de vinovăția celor trei pârâți în săvârșirea lor.

Reafirmă Înalta Curte că săvârșirea de către cei trei pârâți, fiecare în modalitatea proprie, a delictului civil constând în împiedicarea reclamantei de a uza de toate atributele dreptului de proprietate s-a stabilit prin decizia civilă nr. 918A din 14 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, ambele pronunțate în dosarul cu număr unic xx1/2/2010, iar aceste hotărâri, prin care cei trei pârâți din cauza de față au fost obligați să lase reclamantei în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în București, Șos. C. nr. 6A, sector 2, se impun cu putere de lucru judecat.

În acest context, existența faptei, astfel cum a fost reț