ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 163/2012

Deliberând

asupra recursului penal de față, constată că, prin sentința penală nr. 119 din

19 octombrie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie,

a fost admisă, în temeiul art. 132 din Legea nr. 302/2004, republicată, cererea

de recunoaștere a hotărârii penale străine formulată de autoritatea competentă

a Republicii Germania și, în consecință, s-a dispus recunoașterea sentinței

penale a Judecătoriei Halle - Germania, din data de 24 iunie 2009, definitivă

la 18 martie 2010, pronunțată în dosarul nr. 322 Ds 820 Js 22745/09 „b”, prin

care s-a dispus condamnarea inculpatului S.M., cetățean român, la pedeapsa de 8

luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat.

Totodată, în

temeiul art. 132 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, republicată, instanța a

substituit pedepsei aplicate de către instanța germană o pedeapsă de 8 luni

închisoare și a interzis condamnatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a)

teza

II

și lit. b) C. pen., în condițiile și pe durata art.

71 C. pen., cu deducerea din pedeapsă a perioadei de 36 de zile închisoare,

executată în arest preventiv.

S-a dispus, de

asemenea, emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii și rămânerea

în sarcina statului a cheltuielilor judiciare, conform art. 192 alin. (3) C.

proc. pen.

Pentru a

pronunța această sentință, Curtea de Apel Bacău a constatat că, prin hotărârea

Judecătoriei Halle, Germania, din data de 24 iunie 2009, definitivă pe 18

martie 2010, pronunțată în cauza penală nr. 322 Ds 820 Js 22745/09 „b”, s-a

aplicat condamnatului S.M., cetățean român, pedeapsa de 8 luni închisoare,

conform art. 242 C. pen. german, care reglementează infracțiunea de furt, și art.

625 din același cod, privind agravanta săvârșirii faptei de mai multe persoane

împreună, reținându-se, în fapt, că, la data de 20 iulie 2009, împreună cu o

altă persoană, acesta a sustras din magazinul G.M. de flacoane de parfum, fiind

surprins de către angajații magazinului. Din pedeapsa de 8 luni închisoare

aplicată de instanța germană, condamnatul a executat în arest preventiv 36 de

zile de închisoare, după care, fiind eliberat, a plecat din Germania.

Analizând

actele însoțitoare ale hotărârii a cărei recunoaștere s-a solicitat, instanța a

considerat ca fiind îndeplinite prevederile art. 132 din Legea nr. 302/2004,

hotărârea de condamnare fiind definitivă și privind un cetățean român, judecat

cu respectarea drepturilor sale. Ca urmare, în temeiul art. 132 din Legea nr. 302/2004,

a admis cererea formulată de Ministerul Justiției din Germania privind

recunoașterea Hotărârii Judecătoriei Halle din data de 16 ianuarie 2009,

pronunțată în cauza penală nr. 322 Ds 820 Js 22745/09 „b” privind pe

condamnatul S.M. și a substituit pedeapsa de 8 luni închisoare cu aceeași

pedeapsă, potrivit art. 208 – art. 209 C. pen. român, făcând aplicarea art. 71,

art. 64 lit. a) teza

II

și lit. b) C. pen. și deducând

din pedeapsă perioada de 36 de zile închisoare, executată în arest preventiv.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, condamnatul S.M.,

criticând-o pentru netemeinicie și solicitând, atât în cuprinsul motivelor

scrise, cât și cu ocazia dezbaterilor, când a fost reprezentat de un avocat

desemnat din oficiu, admiterea căii de atac promovate, casarea parțială a

hotărârii primei instanțe și, pe fond, suspendarea condiționată sau sub

supraveghere a executării pedepsei aplicate de instanța germană, având în

vedere că a avut o poziție procesuală de recunoaștere și regret a faptelor

comise.

Verificând

cauza atât sub aspectul motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu,

conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., sub toate aspectele de

fapt și de drept, Înalta Curte apreciază recursul declarat de condamnatul S.M.

ca fiind nefondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente:

Reglementând

procedura de recunoaștere a unei hotărâri penale străine sau a unui act

judiciar străin la cererea autorității competente a statului străin solicitant,

art. 132 din Legea nr. 302/2004, republicată, stabilește în alin. (4) că

instanța competentă, dacă constată că sunt întrunite condițiile legale,

recunoaște hotărârea penală străină sau actele judiciare străine, iar, în cazul

în care pedeapsa pronunțată prin acea hotărâre nu a fost executată sau a fost

executată numai în parte, substituie pedepsei neexecutate sau restului de

pedeapsă neexecutat o pedeapsă corespunzătoare potrivit legii penale române.

Chiar dacă

legea privind cooperarea judiciară internațională în materie penală nu

definește noțiunea de

„substituire”,

trebuie avut în vedere sensul comun

al termenului, respectiv acela de schimbare ca necorespunzătoare (punând în loc

altceva), de înlocuire a pedepsei neexecutate sau a restului de pedeapsă

neexecutat în străinătate cu o pedeapsă corespunzătoare potrivit legii penale

române, ținând seama în acest sens și de finalitatea și efectele recunoașterii

în România a unei hotărâri penale străine, astfel cum acestea sunt reglementate

de art. 137 alin. (2) și (6) din aceeași lege, respectiv dobândirea de către

statul român a dreptului la executarea sancțiunii penale pe teritoriul

național.

Ca urmare, în

cadrul procedurii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 302/2004, republicată,

instanța trebuie să analizeze, în primul rând, dacă pedeapsa (neexecutată în

tot sau în parte) aplicată în statul solicitant este compatibilă, ca natură și

durată, cu legea română, iar, în situația în care constată că nu este îndeplinită

această cerință, pentru a asigura posibilitatea executării sancțiunii penale pe

teritoriul statului român, va substitui, va înlocui pedeapsa neexecutată sau

restul de pedeapsă rămas neexecutat cu o pedeapsă corespunzătoare potrivit

legii penale române, fără să agraveze situația penală a condamnatului.

În ipoteza în

care, însă, constată că pedeapsa stabilită prin hotărârea penală străină este

compatibilă cu legea română, instanța, în opinia Înaltei Curți, nu va putea

înlocui sancțiunea penală aplicată în statul solicitant cu o altă pedeapsă și

nici să modifice modalitatea de executare a acesteia stabilită prin hotărârea

de condamnare, individualizarea judiciară a sancțiunii penale, atât sub

aspectul cuantumului, cât și al modalității de executare, fiind atributul

exclusiv al instanțelor străine ce au soluționat în mod definitiv cauza în care

s-a pronunțat hotărârea penală a cărei recunoaștere se solicită.

Așa fiind,

instanța învestită cu soluționarea cererii de recunoaștere a unei hotărâri

penale străine în temeiul art. 132 din Legea nr. 302/2004, republicată, nu are

latitudinea de a dispune reducerea pedepsei cu închisoarea ce a fost fixată

prin hotărârea de condamnare, dacă aceasta este compatibilă cu legea penală

română, și nici de a modifica modalitatea de executare a respectivei sancțiuni

penale, în sensul aplicării dispozițiilor art. 81 sau art. 86

1

C.

pen. român, căci, a considera altfel, ar însemna să se încalce principiul deplinei

suveranități a judecătorilor care au soluționat definitiv cauza și a însuși

principiul autorității de lucru judecat, ceea ce ar fi inadmisibil.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată că, în mod legal și temeinic,

instanța de fond, soluționând cererea formulată de autoritatea competentă a

Republicii Germania în temeiul art. 132 din Legea nr. 302/2004, republicată, a

menținut pedeapsa de 8 luni închisoare aplicată condamnatului S.M. prin sentința

penală a Judecătoriei Halle din data de 24 iunie 2009, pronunțată în dosarul

nr. 322 Ds 820 Js 22745/09b, precum și modalitatea de executare a acesteia,

sancțiunea penală stabilită în statul solicitant fiind pe deplin compatibilă, ca

natură și durată, cu legea penală română, respectiv art. 208 - art. 209 alin. (1)

lit. a) și e) și art. 53 pct. 1 lit. b) C. pen., împrejurarea invocată de

recurentul condamnat, respectiv atitudinea procesuală sinceră și cooperantă, a fost

avută în vedere de instanțele de judecată germane în procesul de

individualizare judiciară a pedepsei ce i-a fost aplicată, instanța națională

neavând posibilitatea, pentru motivele anterior expuse, să reevalueze același aspect

în procedura de recunoaștere a sentinței penale de condamnare, cu consecința

unei eventuale reduceri a pedepsei sau a schimbării modalității de executare a

acesteia, întrucât ar aduce atingere principiului puterii de lucru judecat de care

se bucură orice hotărâre penală rămasă definitivă.

În consecință,

apreciind soluția pronunțată de instanța de fond ca fiind legală și temeinică,

Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul S.M. și, având în

vedere că acesta este cel care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192

alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de condamnatul S.M. împotriva sentinței penale nr. 119

din 19 octombrie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie.

Obligă

recurentul condamnat la plata sumei de 520 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi, 23 ianuarie 2012.