ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 163/2012

Deliberând asupra recursului penal de față, constată că, prin sentința penală nr. 119 din 19 octombrie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, a fost admisă, în temeiul art. 132 din Legea nr. 302/2004, republicată, cererea de recunoaștere a hotărârii penale străine formulată de autoritatea competentă a Republicii Germania și, în consecință, s-a dispus recunoașterea sentinței penale a Judecătoriei Halle - Germania, din data de 24 iunie 2009, definitivă la 18 martie 2010, pronunțată în dosarul nr. 322 Ds 820 Js 22745/09 „b”, prin care s-a dispus condamnarea inculpatului S.M., cetățean român, la pedeapsa de 8 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat.

Totodată, în temeiul art. 132 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, republicată, instanța a substituit pedepsei aplicate de către instanța germană o pedeapsă de 8 luni închisoare și a interzis condamnatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza II și lit. b) C. pen., în condițiile și pe durata art. 71 C. pen., cu deducerea din pedeapsă a perioadei de 36 de zile închisoare, executată în arest preventiv. S-a dispus, de asemenea, emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii și rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare, conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen. Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel Bacău a constatat că, prin hotărârea Judecătoriei Halle, Germania, din data de 24 iunie 2009, definitivă pe 18 martie 2010, pronunțată în cauza penală nr. 322 Ds 820 Js 22745/09 „b”, s-a aplicat condamnatului S.M., cetățean român, pedeapsa de 8 luni închisoare, conform art. 242 C. pen.

german, care reglementează infracțiunea de furt, și art. 625 din același cod, privind agravanta săvârșirii faptei de mai multe persoane împreună, reținându-se, în fapt, că, la data de 20 iulie 2009, împreună cu o altă persoană, acesta a sustras din magazinul G.M. de flacoane de parfum, fiind surprins de către angajații magazinului. Din pedeapsa de 8 luni închisoare aplicată de instanța germană, condamnatul a executat în arest preventiv 36 de zile de închisoare, după care, fiind eliberat, a plecat din Germania. Analizând actele însoțitoare ale hotărârii a cărei recunoaștere s-a solicitat, instanța a considerat ca fiind îndeplinite prevederile art. 132 din Legea nr. 302/2004, hotărârea de condamnare fiind definitivă și privind un cetățean român, judecat cu respectarea drepturilor sale.

Ca urmare, în temeiul art. 132 din Legea nr. 302/2004, a admis cererea formulată de Ministerul Justiției din Germania privind recunoașterea Hotărârii Judecătoriei Halle din data de 16 ianuarie 2009, pronunțată în cauza penală nr. 322 Ds 820 Js 22745/09 „b” privind pe condamnatul S.M. și a substituit pedeapsa de 8 luni închisoare cu aceeași pedeapsă, potrivit art. 208 – art. 209 C. pen. român, făcând aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) teza II și lit. b) C. pen. și deducând din pedeapsă perioada de 36 de zile închisoare, executată în arest preventiv.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, condamnatul S.M., criticând-o pentru netemeinicie și solicitând, atât în cuprinsul motivelor scrise, cât și cu ocazia dezbaterilor, când a fost reprezentat de un avocat desemnat din oficiu, admiterea căii de atac promovate, casarea parțială a hotărârii primei instanțe și, pe fond, suspendarea condiționată sau sub supraveghere a executării pedepsei aplicate de instanța germană, având în vedere că a avut o poziție procesuală de recunoaștere și regret a faptelor comise. Verificând cauza atât sub aspectul motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt și de drept, Înalta Curte apreciază recursul declarat de condamnatul S.M.

ca fiind nefondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente: Reglementând procedura de recunoaștere a unei hotărâri penale străine sau a unui act judiciar străin la cererea autorității competente a statului străin solicitant, art. 132 din Legea nr. 302/2004, republicată, stabilește în alin. (4) că instanța competentă, dacă constată că sunt întrunite condițiile legale, recunoaște hotărârea penală străină sau actele judiciare străine, iar, în cazul în care pedeapsa pronunțată prin acea hotărâre nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, substituie pedepsei neexecutate sau restului de pedeapsă neexecutat o pedeapsă corespunzătoare potrivit legii penale române.

Chiar dacă legea privind cooperarea judiciară internațională în materie penală nu definește noțiunea de „substituire”, trebuie avut în vedere sensul comun al termenului, respectiv acela de schimbare ca necorespunzătoare (punând în loc altceva), de înlocuire a pedepsei neexecutate sau a restului de pedeapsă neexecutat în străinătate cu o pedeapsă corespunzătoare potrivit legii penale române, ținând seama în acest sens și de finalitatea și efectele recunoașterii în România a unei hotărâri penale străine, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 137 alin. (2) și (6) din aceeași lege, respectiv dobândirea de către statul român a dreptului la executarea sancțiunii penale pe teritoriul național.

Ca urmare, în cadrul procedurii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 302/2004, republicată, instanța trebuie să analizeze, în primul rând, dacă pedeapsa (neexecutată în tot sau în parte) aplicată în statul solicitant este compatibilă, ca natură și durată, cu legea română, iar, în situația în care constată că nu este îndeplinită această cerință, pentru a asigura posibilitatea executării sancțiunii penale pe teritoriul statului român, va substitui, va înlocui pedeapsa neexecutată sau restul de pedeapsă rămas neexecutat cu o pedeapsă corespunzătoare potrivit legii penale române, fără să agraveze situația penală a condamnatului.

În ipoteza în care, însă, constată că pedeapsa stabilită prin hotărârea penală străină este compatibilă cu legea română, instanța, în opinia Înaltei Curți, nu va putea înlocui sancțiunea penală aplicată în statul solicitant cu o altă pedeapsă și nici să modifice modalitatea de executare a acesteia stabilită prin hotărârea de condamnare, individualizarea judiciară a sancțiunii penale, atât sub aspectul cuantumului, cât și al modalității de executare, fiind atributul exclusiv al instanțelor străine ce au soluționat în mod definitiv cauza în care s-a pronunțat hotărârea penală a cărei recunoaștere se solicită.

Așa fiind, instanța învestită cu soluționarea cererii de recunoaștere a unei hotărâri penale străine în temeiul art. 132 din Legea nr. 302/2004, republicată, nu are latitudinea de a dispune reducerea pedepsei cu închisoarea ce a fost fixată prin hotărârea de condamnare, dacă aceasta este compatibilă cu legea penală română, și nici de a modifica modalitatea de executare a respectivei sancțiuni penale, în sensul aplicării dispozițiilor art. 81 sau art. 86 1 C. pen. român, căci, a considera altfel, ar însemna să se încalce principiul deplinei suveranități a judecătorilor care au soluționat definitiv cauza și a însuși principiul autorității de lucru judecat, ceea ce ar fi inadmisibil.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că, în mod legal și temeinic, instanța de fond, soluționând cererea formulată de autoritatea competentă a Republicii Germania în temeiul art. 132 din Legea nr. 302/2004, republicată, a menținut pedeapsa de 8 luni închisoare aplicată condamnatului S.M.

prin sentința penală a Judecătoriei Halle din data de 24 iunie 2009, pronunțată în dosarul nr. 322 Ds 820 Js 22745/09b, precum și modalitatea de executare a acesteia, sancțiunea penală stabilită în statul solicitant fiind pe deplin compatibilă, ca natură și durată, cu legea penală română, respectiv art. 208 - art. 209 alin. (1) lit. a) și e) și art. 53 pct. 1 lit. b) C. pen., împrejurarea invocată de recurentul condamnat, respectiv atitudinea procesuală sinceră și cooperantă, a fost avută în vedere de instanțele de judecată germane în procesul de individualizare judiciară a pedepsei ce i-a fost aplicată, instanța națională neavând posibilitatea, pentru motivele anterior expuse, să reevalueze același aspect în procedura de recunoaștere a sentinței penale de condamnare, cu consecința unei eventuale reduceri a pedepsei sau a schimbării modalității de executare a acesteia, întrucât ar aduce atingere principiului puterii de lucru judecat de care se bucură orice hotărâre penală rămasă definitivă.

În consecință, apreciind soluția pronunțată de instanța de fond ca fiind legală și temeinică, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul S.M. și, având în vedere că acesta este cel care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul S.M. împotriva sentinței penale nr. 119 din 19 octombrie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie. Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 520 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi, 23 ianuarie 2012.