ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2480/2018

Ședința publică din data de 6 iunie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Cărbunești la data de 21.03.2014, sub nr. x/2014, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. și D., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța:

1) să fie obligați pârâții să-și ridice de pe terenul proprietatea lor situat în Bustuchin, de 3798 mp din care 3123 mp arabil extravilan, T 172, P 19 și 675 mp intravilan, T 6, P19/1 următoarele construcții:

- o platformă betonată cu 2 țevi de fier;

- o parte dintr-o construcție cu destinație bar (discotecă) edificată din cărămidă și acoperită cu țiglă pe structură de țeavă;

- un WC din cărămidă acoperit cu plăci de azbociment;

2) să fie obligați pârâții să le plătească suma de 500 RON (sumă estimată doar în vederea timbrării inițiale a acțiunii), reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului intravilan de 675 mp situat în T 6, P 19/1 din comuna Bustuchin pe anii 2011, 2012, 2013 și contravaloarea gardului făcut de ei și demolat de pârâți.

3) să fie obligați pârâții să redea terenul destinației sale inițiale, acela de teren arabil, iar în caz de refuz să fie autorizați să facă aceste lucrări pe cheltuiala pârâților.

Prin sentința civilă nr. 1532 din 11 mai 2016, pronunțată de Judecătoria Târgu-Cărbunești în dosar nr. x/2014 a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și D., cu precizarea ulterioară.

Au fost obligați pârâții să ridice de pe terenul proprietatea reclamanților un WC din cărămidă, acoperit cu plăci de azbociment.

Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 522 RON, reprezentând contravaloarea gardului demolat și la plata sumei de 579 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului de 675 mp, pe anii 2011, 2012 și 2013, către reclamanți.

A fost respinsă cererea privind ridicarea platformei betonate și a construcției cu destinația discotecă și cererea privind redarea terenului destinației sale inițiale.

A fost respinsă cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul E..

Prin decizia nr. 1841/2017 din 13 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă a fost respins apelul formulat de apelanții- reclamanți B. și F., împotriva sentinței civile nr. 1532 din 11 mai 2016.

A fost admis apelul formulat de apelanții-pârâți C. și D., împotriva aceleiași sentințe.

A fost schimbată sentința apelată, în sensul că a fost respins în totalitate capătul de cerere având ca obiect ridicarea construcțiilor.

A fost menținut restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții-reclamanți B., G., F. și A., acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 19 ianuarie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din același cod, reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate într-un proces în care competența în primă instanță aparține judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. h) din C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Așadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text de lege trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același act normativ impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor având ca obiect obligația de a face, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Gorj, secția I civilă, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Craiova, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenții-reclamanți B., G., F. și A. împotriva deciziei nr. 1841/2017 din 13 noiembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Gorj, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Craiova.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2018.