ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 773/2018

Decizia nr. 773/2018

Asupra recursului civil de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă având ca obiect

revendicare și obligație de a face, înregistrată la

Judecătoria Târgu Cărbunești sub nr. x/317/2016, la data de 24

iunie 2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., C.

și D., pentru ca în urma probelor ce le va administra și în baza

sentinței ce se va pronunța, să se dispună:

a) în temeiul art. 563 din

actualul C. civ. (art. 480 din V.C.C.), obligarea pârâților să-i lase

în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața

de 0,9073 ha teren arabil situat în extravilan, în Tarla 34, parcela 23,

suprafață înscrisă în titlul de proprietate din 08 august 2005,

teren pe care pârâții și autorul acestora a construit o casă în

anul 1996;

b) obligarea pârâților

să-și ridice construcțiile amplasate pe terenul său,

edificate după revoluție tară autorizație de construire,

respectiv casa de locuit și anexele gospodărești, precum și

gardul împrejmuitor care îngrădește proprietatea sa, iar în caz de

refuz, solicită autorizarea sa să demoleze toate construcțiile

aflate pe proprietatea sa, însă pe cheltuiala pârâților;

c) în temeiul art. 451 C. proc.

civ., obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 1529 din 23 iunie 2017 pronunțată de Judecătoria Tg. Cărbunești

în Dosarul nr. x/317/2016, a fost respinsă excepția prescripției

achizitive invocată de pârâți.

A fost admisă în parte

acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu

pârâții B., C. și D.

Au fost obligați

pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și

posesie suprafața de 2103 m.p. de teren situat în tarla 34, parcela 23,

dintre care 84 mp construcții, așa cum este individualizat în anexa

nr. 11 la raportul de expertiză, determinat de pct. 17, 16, 5, 7, 8, 6. Au

fost obligați pârâții să ridice construcțiile în

suprafață de 84 m.p. amplasate pe terenul proprietatea reclamantului,

precum și gardul din piatră de râu și fier existent la frontul

stradal, așa cum sunt individualizate în anexa nr. 11 la raportul de

expertiză, iar în caz de refuz, a fost autorizat reclamantul să

ridice aceste construcții, pe cheltuiala pârâților.

Pârâții au fost

obligați la plata sumei de 1.056 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată către reclamant

Împotriva sentinței

judecătoriei pârâții au declarat apel.

Dezbaterile asupra apelului au

avut loc la termenul din 23 noiembrie 2017, Tribunalul Gorj, secția I civilă,

amânând pronunțarea la 28 noiembrie 2017, conform încheierii

pronunțate la acea dată.

Prin Decizia nr. 1951 din 28

noiembrie 2017, Tribunalul Gorj, secția I civilă, a respins apelul

declarat de pârâții B., C. și D., împotriva sentinței civile nr.

1529 din 23 iunie 2017 pronunțată de Judecătoria Târgu

Cărbunești în Dosarul nr. x/317/2016, ca nefondat.

Au fost obligații apelanții-pârâți

la 500 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Decizia a fost dată cu

drept de recurs în termen de 30 zile de la comunicare.

Împotriva acestei decizii precum

și a încheierii din 23 noiembrie 2017, au declarat recurs pârâții B.,

D. și C., recursul fiind înaintat, spre soluționare, Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

S-a fixat termen de

judecată la 14 martie 2018 în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte

a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale

materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile

art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C.

proc. civ.

Analizând excepția, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că este

întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor

art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție

judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților

de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de

lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea

pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor

probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența

sa".

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri

declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de

apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C.

proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva

altor hotărâri.

Astfel formulată, norma

în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei

Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care

a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma

de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe.

O asemenea formulare de

principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum

s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul

competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței

în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1

din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun

pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este

prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea

nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care

legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți ia cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit

cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se

impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede

că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de

Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Nici această normă

nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de

Casație și Justiție soluționează toate recursurile

care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe,

formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat

consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru

soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei

rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică

titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin

lege competența de soluționare a recursului. De altfel, aceiași

scop îl urmărește și recursul soluționat de alte

instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483

alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3)

se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta

Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a

legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă

acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea

recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în

acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că

acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și

Justiție „potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse

anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o

concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ.,

anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apei și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când

aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această

premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu

este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de

Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul Cod de procedură

civilă păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel

încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C.

proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze

recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând

ia examinarea, în condițiile legii, a conformității

hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483

alin. (3) C. proc. civ.

Cum în speță,

judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea

fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul,

rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc.

civ., care reglementează competența în materia recursului a

instanței supreme.

O altfel de interpretare care

să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în

materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar

însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme

noi de competență, în contradicție cu dispozițiile

constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție

„competența instanțelor judecătorești și procedura de

judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art.

122 C. proc. civ. („reguli noi de competență pot fi stabilite numai

prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme,

competența de soluționare în cauză a recursului declarat

împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Gorj

revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Craiova,

instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina

competența de soluționare a recursului, văzând și

dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția

necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Declină în favoarea

Curții de Apel Craiova competența de soluționare a recursului

declarat de pârâții B., D. și C. împotriva încheierii din 23

noiembrie 2017 și Deciziei nr. 1951 din 28 noiembrie 2017 pronunțate

de Tribunalul Gorj, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 14 martie 2018.