ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 895/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Tg. Cărbunești ia data de 24 noiembrie 2015, sub nr. x/317/2015, reclamanții A., prin procurator B., C., D., E., F., G., în contradictoriu cu pârâții H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q.,R., S., T., U., V., W.,X., Y., Z., AA., BB., CC. și DD., au solicitat obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul extravilan ce însumează o suprafață de cea 20,00 ha, ce face parte integrantă din terenul proprietatea reclamanților, în suprafață totală de 50,00 ha, situat pe raza satului Cojani, oraș Tg. Cărbunești, județul Gorj, în tarlaua x, parcela x, reconstituit potrivit titlului de proprietate nr. x din 27 august 2004, înregistrat în C. pen., UAT Tg. Cărbunești.

Sub aspectul timbrajului, au evaluat terenul revendicat la suma de 2.000 RON Prin sentința civilă nr. 892 din 6 aprilie 2017, pronunțată de Judecătoria Tg. Cărbunești în Dosar nr. x/317/2015, s-a luat act de renunțarea reclamanților la judecată față de pârâta EE. A fost admisă în parte acțiunea în revendicare, astfel cum a fost modificată, fiind obligați pârâții să lase m deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților părți individualizate din terenul indicat prin cererea introductivă de instanță. Soluția primei instanțe a fost menținută prin Decizia civilă nr. 1595 din data de 09 octombrie 2017 a Tribunalului Gorj, secția I civilă, prin care au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta-pârâta FF. și apelanții AA. și BB. împotriva sentinței civile nr. 892 din 6 aprilie 2017, pronunțată de Judecătoria Tg. Cărbunești.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâta FF., înregistrat la Tribunalul Gorj, secția I civilă, la data de 28 noiembrie 2017.

Prin adresa din data de 11 ianuarie 2018, Tribunalul Gorj a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 19 ianuarie 2018.

Prin rezoluția din 7 februarie 2018, s-a fixat termen Ia 20 martie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

La acest termen, Înaltei Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de necompetența, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, tu apel, într-un litigiu având ca obiect pretenții cu valoare mai mică de 200.000 RON.

Potrivit primei teze din art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (...), precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv".

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial Ia data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în hani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

În ceea ce privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale, distinct de chestiunea aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit dacă din considerentele sale se desprinde concluzia că Înaltei Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv [litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ.].

Obiectul controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția legală constatată ca fiind contrară Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentala a fost evaluată în contextul absenței accesului la. recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de pană Ia 1.000.000 RON inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea Constituționala a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei menționate nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, include imperativ accesul la un recurs soluționat de către Înaltei Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii și nu prin accesul la o anumita instanță.

În absența unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mat mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare ia rolul Înaltei Curți în unificarea jur imprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie). Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului ta calea de atac a recursului și nu a accesului la Înaltei Curte, ca instanță de recurs, De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție'’ ceea ce înseamnă, că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această, competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017.

Competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

În acest context, se va constata că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanța competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de 200.000 lei.

Astfel, în ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înaltei Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

3, cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înaltei Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de ape! și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înaltei Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înaltei Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea conținutului expres al normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se Ia crearea unei reguli noi de competență, prin adăugare Ia lege. Or, potrivii art. 122 din C. proc. civ.:

"Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Nici dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. nu pot conduce la o altă interpretare, a unei ateria de drept comun în ateria recursului, care ar aparține instanței supreme.

Astfel, potrivit textului menționat, "recursul urmărește sa supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Rezultă că norma art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. are ca obiect de reglementare natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină și circumscrie conform normei de competență stabilite de art. 97 pct. 1 din C. proc. civ.,

Ca atare, potrivit dispoziției procedurale arătate, pentru a fi competentă instanța supremă în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în privința altor hotărâri.

În speță însă, nu se regăsește niciuna dintre aceste ipoteze, fiind vorba despre o decizie pronunțată de tribunal în apel, în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea instanței supreme.

În acest context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curți de Casație și Justiție, judecata cauzei va fi declinată către Curtea de Apel Craiova, căreia îi aparține competența, ca instanță ierarhie superioară cefei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâta FF. împotriva Deciziei civile nr. 1595 din data de 09 octombrie 2017 a Tribunalului Gorj, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Craiova.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2018.