ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2086/2018

Ședința publică din data de 22 mai 2018 Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Călărași la 23 iunie 2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și E., a solicitat: 1. obligarea pârâților B., C. și D. la desființarea lacătelor personale puse pe ușa dependinței comune din anul 2012 și, pe cale de consecință, să i se permită reclamantei accesul la această dependință; 2. obligarea pârâților la ridicarea bunurilor depozitate în dependința de la etajul patru; 3. obligarea pârâților la eliberarea dependinței comune de la etajul patru; 4. obligarea pârâților la redarea destinației inițiale a dependinței comune de la etajul patru; 5. obligarea pârâtului E. la desființarea lacătului cu care a blocat accesul în dependința comună de la subsolul blocului și să i se permită reclamantei, cât și celorlalți locatari din bloc accesul neîngrădit la această dependință; 6. să fie obligat pârâtul E. la deschiderea ușii blocate și sudate de la parterul din spatele blocului; 7. obligarea pârâților la îndeplinirea sarcinilor ce le revin proporțional cu cota-parte pe care o au asupra terasei blocului, respectiv la repararea hidroizolației și a acoperișului terasei, printr-o firmă autorizată;

8. obligarea pârâților la plata contravalorii reparațiilor apartamentului deteriorat din vina acestora și evaluate la suma de 5.000 RON, urmând ca dauna să fie majorată. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 35, art. 43, art. 61, art. 62, art. 69, art. 72, art. 73, art. 555, art. 634, art. 635, art. 636, art. 648, art. 649, art. 998 și art. 999 C. civ. și art. 3, art. 192, art. 193, art. 194, art. 196, art. 197 și art. 453 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 752/2017 din 13 aprilie 2017, Judecătoria Călărași a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și E.; a obligat reclamanta la plata către pârâții E., C. și D. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 RON.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. Prin decizia civilă nr. 819/2017 din 6 octombrie 2017, Tribunalul Călărași, secția Civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 752/2017 din 13 aprilie 2017, pronunțată de Judecătoria Călărași. Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea deciziei recurate. În drept, recurenta-reclamantă nu a indicat motivele de casare pe care își întemeiază recursul. Prin decizia civilă nr. 30 din 26 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 19 februarie 2018. Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele: Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate într-un proces în care competența în primă instanță aparține judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. c) C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege". Așadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători. Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată". Acest text de lege trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc.

civ. Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același act normativ impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel. Or, în materia litigiilor având ca obiect administrarea clărilor cu mai multe apartamente aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte: Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc.

civ.. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante. Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Călărași, secția Civilă, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 819/2017 din 6 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Călărași, secția Civilă în favoarea Curții de Apel București. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 mai 2018.