ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2171/2018

Ședința publică din data de 23 mai 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 18 august 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. (România) S.A.,: 1. să se constate că prin notificarea înregistrată sub nr. x/30.01.2015, B. și-a manifestat opțiunea de denunțare unilaterală a contractului de prestări servicii x/27.08.2012; 2. să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 EURO, conform art. 25 din contractul de prestări servicii încheiat între părți la data de 27.08.2012 și la plata dobânzii legale calculate de la data notificării nr. x/19.03.2015 până la achitarea efectivă a sumei; 3. să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2363 din 14 aprilie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect constatarea opțiunii de denunțare unilaterală și, în consecință, a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil; a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 euro ca neîntemeiat și a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2363 din 14 aprilie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în termen legal, atât reclamanta A. S.R.L., cât și pârâta B. (ROMÂNIA) S.A. au declarat apel, iar prin decizia civilă nr. 560A din 20 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au fost admise apelurile formulate, a fost anulată în tot sentința apelată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pârâta B. (ROMÂNIA) S.A. a formulat cerere de repunere în termen și cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 560A din 20 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În argumentarea cererii de repunere în termen, recurenta a susținut, în esență, că, prin raportare la decizia Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea parțială a art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, soluția care se impune este ca în toate procesele în desfășurare la data publicării sale în Monitorul Oficial, părțile să aibă posibilitatea formulării căii de atac a recursului, chiar dacă valoarea obiectului cererii este mai mică decât limita impusă de textul declarat neconstituțional 1.000.000 RON.

În opinia sa, pentru a nu se genera o situație discriminatorie, nejustificată și contrară atât art. 16 alin. (1) din Constituție, cât și art. 14 din CEDO, între persoanele pentru care, la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curții, expirase termenul pentru un eventual recurs, și cele pentru care un astfel de termen nu expirase la momentul publicării deciziei în Monitorul Oficial, este necesar a se oferi și celor dintâi posibilitatea de a beneficia de efectele deciziei Curții Constituționale.

Consideră că decizia Curții Constituționale se aplică în speța de față și, ca urmare a publicării sale în Monitorul Oficial, care va avea loc cât timp procesul este încă în desfășurare, B. (ROMÂNIA) S.A. are deschisă, potrivit legii (art. 483 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, după eliminarea din cuprinsul acesteia a sintagmei declarate neconstituționale), calea de atac a recursului împotriva deciziei civile nr. 560/20.03.2017 pronunțată de Curtea de Apei București, secția a VI-a civilă.

Așa fiind, solicită admiterea cererii de repunere în termen.

Recurenta-pârâtă se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., conform cărora hotărârea poate fi casată când, prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea motivului de recurs instituit de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., susține, în esență, că instanța de apel a apreciat în mod eronat soluția dată de instanța de fond în privința excepției inadmisibilității primului capăt al cererii de chemare în judecată.

Aceasta întrucât, consideră recurenta, instanța de fond a respins în mod judicios primul capăt al cererii introductive ca inadmisibil, în considerarea art. 35 din C. proc. civ.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel a considerat în mod greșit că tribunalul a respins al doilea capăt al cererii introductive fără să intre în cercetarea fondului, în baza caracterului accesoriu al acestuia față de primul capăt de cerere.

În acest sens, soluționând apelul reclamantei, Curtea de Apel București a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 30 alin. (4) C. proc. civ., care reglementează cererile accesorii, și a art. 480 alin. (3) din același act normativ, care stabilește situațiile în care instanța poate dispune trimiterea spre rejudecare a cauzei.

Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta susține, în esență, că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor din C. civ. cu privire la interpretarea contractului (art. 1266 și urm.).

Totodată, instanța de apel a apreciat, cu încălcarea art. 1254 alin. (1) din C. civ., referitor la efectele nulității, și a art. 1260 din același act normativ, referitor la conversiunea actului nul, că, dacă în urma verificării întreprinse de instanța de fond se constata că nu erau îndeplinite condițiile rezilierii la data notificării nr. x/30.01.2015, tribunalul trebuia să constate că manifestarea de voință a recurentei exprimată prin aceasta reprezintă o denunțare unilaterală a Contractului.

Precizează că reclamanta nu a solicitat instanței de judecată, prin niciunul dintre capetele de cerere, să analizeze dacă la momentul emiterii notificării erau îndeplinite condițiile rezilierii, aspect sesizat în mod corect și de prima instanță, în considerentele sentinței civile nr. 2363/14.44.2016 (paragraful nr. 7 de la pagina nr. 10 a acesteia). Or, în virtutea principiului disponibilității, consacrat în art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul nu poate depăși limitele învestirii.

În speță, mai arată recurenta, nu sunt întrunite condițiile conversiunii, reglementate în art. 1260 din C. civ.. Astfel, manifestarea sa de voință a fost în sensul încetării contractului din cauza neexecutării sale fără justificare de către A., iar nu al unei încetări condiționate de plata unei sume de bani.

Sub un ultim aspect, recurenta consideră că instanța de apel a calificat în mod eronat prestația prevăzută la art. 25 din Contract drept o "penalitate" (clauză penală), cu aplicarea greșită a art. 1538 alin. (1) și urm. din C. civ. și a art. 1276 alin. (3) din același act normativ.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii de repunere în termenul de recurs, solicitând, în esență, respingerea cererii de repunere în termen, în principal ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată. Pe fondul recursului, a solicitat în principal anularea acestuia, având în vedere prevederile art. 486 alin. (2) și (3) C. proc. civ., raportat la nedepunerea de către recurentă a dovezii de achitare a taxei judiciare de timbru, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Recurenta B. (ROMÂNIA) S.A. a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității cererii de repunere în termen și, în consecință, repunerea în termenul prevăzut de lege pentru formularea recursului și respingerea excepției nulității recursului, ca neîntemeiată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 14 februarie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Recurenta-pârâtă B. (ROMANIA) S.A. a depus punct de vedere la raportul întocmit în cauză.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile în primă instanță sunt supuse numai apelului.

Conform prevederilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. (forma în vigoare la data introducerii acțiunii) în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Art. 101 din C. proc. civ. prevede că:

"(1) În cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea competenței instanței se va ține seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părții din obiectul dedus judecății. (2) Aceeași valoare va fi avută în vedere și în cererile privind constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea actului juridic, chiar dacă nu se solicită și repunerea părților în situația anterioară, precum și în cererile privind constatarea existenței sau inexistenței unui drept".

Prin cererea dedusă judecății, reclamanta a solicitat să se constate că prin notificarea înregistrată sub nr. x/30.01.2015, pârâta B. și-a manifestat opțiunea de denunțare unilaterală a contractului de prestări servicii x/27.08.2012; 2. să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 EURO, conform art. 25 din contractul de prestări servicii încheiat între părți la data de 27.08.2012 și la plata dobânzii legale calculate de la data notificării nr. x/19.03.2015 până la achitarea efectivă a sumei.

Obiectul acțiunii se stabilește în raport cu momentul sesizării de instanței, acesta fiind momentul în care reclamantul are obligația de a estima valoarea obiectului litigiului.

Regula este confirmată și de prevederile art. 98 C. proc. civ., potrivit cărora, pentru stabilirea valorii nu se vor avea în vedere accesoriile pretenției principale, precum dobânzile, penalitățile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenței, nici prestațiile periodice ajunse la scadență în cursul judecății.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 99 alin. (2) din C. proc. civ., "În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt."

Raportând datele speței la dispozițiile legale evocate se constată că este vorba de o acțiune în pretenții, având caracter patrimonial, iar recursul este inadmisibil, întrucât valoarea pretențiilor contestate în prezentul litigiu (50.000 euro) se află sub plafonul prevăzut de art. XVIII din Legea nr. 2/2013 pentru exercitarea căii de atac a recursului.

Prin decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 582 din 20 iulie 2017, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de C. în Dosarul nr. x/2014 și de D. și E. în Dosarul nr. x/2013 ale Curții de Apel Brașov, secția civilă, constatându-se că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este neconstituțională.

În temeiul dispozițiilor art. 147 alin. (4) teza a II-a din Constituție, potrivit căreia:

"de la data publicării, deciziile (n.n. Curții Constituționale) sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor", decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 produce efecte "numai pentru viitor", nu și cu privire la situațiile juridice trecute sau aflate în curs de desfășurare.

Pentru procesele în curs, nesoluționate definitiv, Decizia Curții Constituționale își produce efectele numai în cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate a textului de lege respectiv, anterior pronunțării Curții Constituționale, iar excepția a fost admisă sau respinsă ca devenită inadmisibilă (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 223/2012, Decizia Curții Constituționale nr. 100/1999). Curtea Constituțională a reținut că o decizie prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate are efecte și pentru trecut în mod limitat în sensul că profită doar autorilor acesteia, adică părților din cauza în care excepția a fost admisă, cât și autorilor aceleiași excepții, invocate anterior publicării deciziei în monitorul oficial, în alte cauze, excepție respinsă ca devenită inadmisibilă, întrucât un text de lege nu poate fi declarat neconstituțional de mai multe ori (Decizia Curții Constituționale nr. 866/2015).

Se reține că în cadrul dosarului de față, anterior declarării neconstituționalității textului, nu a fost invocată nici de părți, nici de instanță, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale constatate ulterior ca fiind neconstituționale prin decizia nr. 369/2017 și, în consecință, în cauză nu a fost admisă sau respinsă ca devenită inadmisibilă respectiva excepție de neconstituționalitate.

De altfel, prin deciziile sale (Decizia nr. 838/2009) Curtea Constituțională a arătat că efectul ex nunc al actelor instanței de contencios constituțional "constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor."

Legea civilă nu retroactivează, legiuitorul optând pentru regula previziunii, potrivit căreia faza judecății, în întregul ei, este guvernată de dispozițiile legii în vigoare la momentul pornirii acesteia, respectiv la data înregistrării cererii de chemare în judecată.

Se reține aplicabilitatea dispozițiilor art. 27 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul."

Cum, în speță, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanței de judecată la data de 18 august 2015 și hotărârea atacată a fost pronunțată la 20 martie 2017, așadar, înainte de publicarea în M. Of. a Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, este aplicabilă regula potrivit căreia hotărârea recurată este supusă căilor de atac, în condițiile prevăzute de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, chiar dacă ulterior, norma care a determinat inadmisibilitatea căii de atac este înlăturată.

În contextul înregistrării cererii de chemare în judecată anterior declarării neconstituționalității sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" din cuprinsul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, condițiile de admisibilitate a căilor de atac sunt fixate la momentul formulării cererii de chemare în judecată, astfel încât modificarea dispozițiilor legale, survenită pe parcursul procesului, nu este de natură să le influențeze.

În consecință, Decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale nu este incidentă în cauza de față, astfel că decizia recurată este supusă căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în formularea de dinainte de intervenția Curții Constituționale asupra conținutului acestei norme.

Prin urmare, hotărârea ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunțare, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 129 din Constituția României și de art. 457 C. proc. civ.

Totodată, se reține prioritatea analizării excepției inadmisibilității căii de atac, întrucât, pentru a da eficiență principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților, instanța este obligată a examina căile de atac cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesuală.

Așa fiind, în condițiile în care recursul declarat în cauză nu îndeplinește condițiile de admisibilitate în principiu la care se referă art. 483 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în raport cu prevederile art. 493 alin. (5) cu trimitere la art. 499 teza a II-a C. proc. civ. va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. (ROMANIA) S.A. împotriva deciziei civile nr. 560A din 20 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Întrucât decizia civilă nr. 560A din 20 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, formularea unei cereri privind repunerea în termenul de recurs nu-și găsește justificarea legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. (ROMANIA) S.A. împotriva deciziei civile nr. 560A din 20 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai 2018.