ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1227/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1227/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând

asupra recursurilor de față, constată că, prin sentința penală nr. 253 din 2

martie 2011, Tribunalul București - Secția I penală a dispus, în baza art. 334 C.

proc. pen., schimbarea încadrării juridice dată faptelor comise de inculpații K.R.P.

și D.G. din infracțiunea prev. de art. 254 alin. (1), (2) C. pen. raportat la art.

6 și art. 7 din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea prev. de art. 254 alin. (1),

(2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., raportat la art. 6 și art.

7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, texte de lege în baza cărora s-a dispus

condamnarea inculpaților K.R.P. și D.G. la pedepse de câte 4 ani închisoare

fiecare, cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a Il-a, lit. b) și c) C. pen.

În

baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpaților pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), c) C.

pen. pe o perioadă de 10 ani după executarea pedepsei principale.

Conform

art. 88 C. pen., s-a constatat că inculpații au fost reținuți și arestați

preventiv în perioada 9 iunie 2010-16 iunie 2010.

În baza art. 255 alin. (3), (5) C. pen., s-a dispus

restituirea către numiții L.M. și W.D. a sumei de 13.000 lei și a două cutii de

ceai chinezesc, iar, conform art. 357 lit. c) C. proc. pen., s-a menținut

sechestrul asigurător asupra sumei de 9300 lei, aflată în contul deschis la CEC

Bank SA - Agenția Știrbei Vodă, pe numele inculpatului D.G., precum și asupra

celor două apartamente proprietatea inculpaților și a soțiilor acestora.

În

baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., inculpații au fost obligați la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru

a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în fapt, că, la data

de 18 martie 2010, comisari ai Gărzii Financiare - Secția Constanța au încheiat

un proces-verbal ce atesta că au sigilat containerul, transportat din Constanța

spre București de un autovehicul aparținând SC R.S.L. SRL, proprietar al

mărfurilor fiind SC W.L.A.D.D. SRL, motivul constituindu-l faptul că această

din urmă societate nu funcționa la sediul declarat, respectiv în București,

existând suspiciuni cu privire la înregistrarea mărfurilor în contabilitate.

La

data de 19 martie 2010, inculpații K.R.P. și D.G., comisari superiori în cadrul

Gărzii Financiare - Comisariatul General, s-au deplasat pe str. Valea

Cascadelor, unde desfășura în fapt activități SC W.L.A.D.D. SRL, pentru a verifica

mărfurile aflate în containerul sigilat de către comisarii Gărzii Financiare -

Secția Constanța și, constatându-se că sigiliul este intact, s-a procedat la

desigilarea containerului și la transportarea mărfurilor în depozit. Ulterior,

cei doi comisari au sigilat ușile de acces în depozit cu motivarea că urmează

să se verifice documentele justificative și modul de înregistrare, au încheiat

nota de constatare și au adresat numitei L.M. invitația de a se prezenta în

ziua de 22 martie 2010 la sediul Gărzii Financiare - Comisariatul General, cu

diferite documente, afirmând că adresa sediului firmei nu corespunde cu locul

în care își desfășoară în fapt activitatea, iar pentru aceasta pot aplica o

amendă cuprinsă între 30.000 și 100.000 lei. Numita L.M. le-a spus că are

asupra ei suma de 4000 lei, bani pe care inculpatul K.R.P. i-a pretins și

primit, în prezența colegului său D.G., pentru a aplica o amendă în cuantum mai

redus.

S-a

mai reținut că, la data de 22 martie 2010, s-au efectuat de către cei doi

inculpați, în calitatea lor de comisari ai Gărzii Financiare, alte verificări

la punctul de lucru al firmei, constatându-se că, dintre ușile aflate în

depozit, un număr de 200 fuseseră vândute, dar erau neridicate de clienți. În

timpul controlului, inculpatul D.G. a afirmat că, întrucât nu au mai găsit alte

încălcări ale legii, vor mai reveni în control peste trei luni și au întrebat-o

pe L.M. câți bani are asupra ei, aceasta răspunzând „5000 lei". Inculpatul

K.R.P., în prezența colegului său D.G., a pretins și primit acești bani de la

denunțătoare pentru a aplica firmei o amendă mai redusă, jumătate din cuantumul

acesteia putând fi plătit în termen de 48 ore. În plus, numitul W.D. le-a dat

comisarilor câte o cutie cu ceai chinezesc, în valoare de 100 dolari S.U.A.

fiecare. înainte de a pleca, inculpații i-au cerut numitei L.M. să remedieze

neregulile constatate, iar, după primirea mitei, nu au mai făcut referiri la

efectuarea unui control după o perioadă de 3 luni. Din cuprinsul procesului

verbal, încheiat în aceeași zi, rezultă că cei doi inculpați au aplicat SC W.L.A.D.D.

SRL o amendă în cuantum de 27.000 lei conform art. 219 alin. (1) lit. a) din O.G.

nr. 92/2003 (nedepunerea la termen a declarațiilor de înregistrare fiscală) și

o amendă de 5000 lei conform art. 219 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 92/2003

(nepunerea la dispoziția organelor de control a evidenței financiar contabile;

societatea comercială nu a desfășurat activități la sediul social declarat),

făcându-se mențiunea că, în termen de 48 ore, se poate achita jumătate din

minimul amenzilor.

După

plata amenzilor și remedierea deficiențelor constatate de inculpați,

reprezentantul societății i-a contactat telefonic pe comisari, la data de 10

mai 2010, stabilind ca a doua zi să fie examinate o serie de documente privind

vânzările efectuate de firmă. Inculpații s-au deplasat la magazinul din str.

Valea Cascadelor, unde se aflau L.M., W.D. și C.P., angajat al societății, cu

ocazia verificărilor stabilindu-se că, în decurs de câteva zile, au fost

vândute 180 de uși aceluiași client, operațiuni pentru care a fost întocmită o

singură factură, iar, într-un alt caz, SC W.L.A.D.D. SRL a comercializat 20 de

uși, fără să întocmească factură și aviz de însoțire a mărfii, K.R.P. și D.G.

afirmând că pentru neregulile constatate vor sigila depozitul și vor aplica

amendă. Ei au acceptat oferta lui W.D., asociat al firmei, și au primit suma de

4000 lei, aflată pe o masă din magazin, pentru a nu mai lua măsurile

menționate.

Instanța

a considerat că există probe concordante care dovedesc vinovăția inculpaților,

declarațiile denunțătorilor coroborându-se cu depozițiile martorilor, date atât

la urmărire penală cât și la instanță, cu procesele-verbale de cercetare la

fața locului, planșele fotografice și transcrierile unor convorbiri telefonice.

Au fost înlăturate apărările inculpaților, care nu au recunoscut comiterea

faptelor, încercând să acrediteze ideea că denunțătorii nu sunt credibili

datorită neregulilor existente la firma acestora.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpaților, prima

instanță a avut în vedere dispozițiile art. 72 C. pen., ținând seama de gradul

de pericol social concret ridicat al faptelor comise, de forma continuată a

acestora, de împrejurările săvârșirii infracțiunii, precum și de conduita

procesuală a inculpaților, care nu au recunoscut comiterea faptelor, existând indicii

de implicare a lor și în alte fapte de corupție, pentru care au fost trimiși în

judecată într-un dosar separat.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație

și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, sub aspectul netemeiniciei

pedepselor aplicate inculpaților, considerate prea blânde în raport cu

gravitatea faptelor și datele ce caracterizează persoana acestora, și

inculpații D.G. și K.R.P., care, în principal, au solicitat achitarea, în

temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar,

în subsidiar, reindividualizarea sancțiunilor penale, atât sub aspectul

cuantumului, cât și al modalității de executare.

Prin

decizia penală nr. 225/A din 22 iunie 2011, Curtea de Apel București - Secția a

Ii-a penală a admis apelurile declarate de inculpații D.G. și K.R.P., a

desființat, în parte, sentința penală apelată și, în fond, rejudecând, a redus

cuantumul cheltuielilor judiciare către stat la care a fost obligat fiecare

inculpat de la 9 000 lei la câte 4 500 lei, menținând celelalte dispoziții ale

sentinței.

Prin

aceeași hotărâre, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de

pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție

și s-a dispus rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate

de acesta.

Pentru

a pronunța această decizie, Curtea a reținut că instanța de fond a făcut o

analiză corectă și completă a materialului probator al cauzei, stăruind în

aflarea adevărului și stabilind o situație de fapt în concordanță cu ansamblul

dovezilor.

S-a

arătat, astfel, că denunțătorii chinezi și-au menținut declarațiile date la

urmărirea penală, relatând și în instanță, cu numeroase detalii, împrejurările

comiterii faptelor de către inculpați (desfășurarea discuțiilor, modul de

acțiune, succesiunea evenimentelor), împrejurarea că în activitatea firmei

existau o serie de nereguli nefiind de natură să facă aceste declarații mai

puțin credibile ori neverosimile, cu atât mai mult cu cât ele se coroborează cu

declarațiile tuturor martorilor, care au relatat în aceeași manieră acțiunile

inculpaților, desfășurarea discuțiilor și cuantumul sumelor primite de aceștia,

cea mai relevantă în acest sens fiind declarația martorului C.P.C.

Totodată,

Curtea a constatat că instanța de fond a reținut în mod corect că vinovăția

inculpaților este dovedită și prin procesul verbal de cercetare la fața

locului, rezultând fără echivoc că din poziția în care se aflau, martorii

puteau vedea și auzi ceea ce s-a discutat și întâmplat în încăperile

respective.

De

asemenea, s-a mai menționat că relatările denunțătorilor și ale martorilor se

coroborează și cu rezultatele percheziției domiciliare, la locuința

inculpatului D.G. găsindu-se cele două cutii de ceai chinezesc date de

denunțători, alături de sumele de bani, ca mită.

În

concluzie, instanța de prim control judiciar a reținut că sentința atacată este

temeinică, în acord cu probatoriile administrate, iar încadrarea juridică dată

activității infracționale a inculpaților este cea legală.

În

ceea ce privește individualizarea pedepselor aplicate, Curtea de apel a

constatat că au fost respectate criteriile instituite prin art. 72 C. pen.,

adecvate în raport de ansamblul circumstanțelor reale și personale incidente în

cauză. Astfel, s-a arătat că faptele comise prezintă, nu numai generic, ci și

în concret, față de împrejurările în care au fost săvârșite, un grad de pericol

social apreciabil, care justifică un tratament sancționator adecvat, iar datele

pozitive ce caracterizează persoana inculpaților, comportamentul anterior,

situațiile familiale, conduc la concluzia că pedepsele de 4 ani închisoare

aplicate sunt corect individualizate și echilibrate, neexistând temeiuri pentru

a fi reapreciate nici în sensul agravării și nici al atenuării răspunderii

penale.

Instanța

de prim control judiciar a mai reținut că singurul temei pentru care apelul

declarat de inculpați este întemeiat se referă la cuantumul exagerat al

cheltuielilor judiciare stabilite de instanța de fond în sarcina fiecărui

inculpat, impunându-se reducerea lui de la 9000 lei la câte 4500 lei.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă

înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și

inculpații D.G. și K.R.P., reiterând criticile formulate în apel.

Astfel,

invocând cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C.

proc. pen., Ministerul Public a susținut că pedepsele aplicate inculpaților nu

au fost corect individualizate, solicitând majorarea cuantumului acestora în

raport cu gravitatea faptelor comise și persoana inculpaților, care și-au

exercitat abuziv, conform propriilor interese, funcțiile deținute, iar, pe

parcursul cercetărilor au adoptat o atitudine nesinceră, negând în mod constant

săvârșirea infracțiunilor pentru care au fost cercetați.

În

ceea ce îl privește pe inculpatul D.G., acesta, atât în cuprinsul memoriului

depus la dosar pentru termenul de judecată din data de 2 aprilie 2012, cât și

cu ocazia dezbaterilor, a criticat hotărârile pronunțate în cauză sub aspectul

greșitei sale condamnări pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită,

solicitând achitarea pentru comiterea respectivei infracțiuni, în temeiul art. 11

pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., cu consecința

revocării măsurii sechestrului asigurător și restituirii sumei ridicate cu

ocazia percheziției domiciliare. S-a arătat, în esență, că, în cauză, nu a fost

răsturnată prezumția de nevinovăție a inculpatului, că, în mod greșit, s-a

reținut calitatea de denunțător a martorului W.D. și că au fost încălcate

dispozițiile art. 78 și art. 83 C. proc. pen., ignorându-se incompatibilitatea

existentă între calitatea de martor și cea de denunțător, lipsa de

obiectivitate a denunțătoarei L.M., precum și împrejurarea că nu există niciun

martor direct care să fi asistat la comiterea presupuselor fapte penale, toți preluând

informațiile oferite de denunțătoare. In drept, a fost invocat cazul de casare prevăzut

de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.

În

subsidiar, în cadrul cazului de casare reglementat de art. 385 alin. (1) pct. 14

C. proc. pen., inculpatul recurent a solicitat reindividualizarea pedepsei

aplicate, atât sub aspectul cuantumului, prin reținerea dispozițiilor art. 74 lit.

a) și c) C. pen., cât și al modalității de executare, prin aplicarea art. 81

sau art. 86 C. pen., ținându-se seama de conduita bună avută înainte și după

comiterea faptei.

Greșita

sa condamnare de către instanța de fond, soluție menținută de Curtea de Apel

București, a fost criticată și de inculpatul K.R.P. care, invocând cazul de

casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., a

solicitat achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit.

a) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de

art. 254 alin. (1), (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.,

raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Deși

în cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar pe data de 18 aprilie 2012,

recurentul inculpat K.R.P. a făcut trimitere și la prevederile art. 385 alin. (1)

pct. 10 C. proc. pen., înalta Curte, față de dispozițiile imperative ale art. 385

alin. (2) și (2

1

) C. proc. pen., nu va lua în examinare acest caz de

casare, fiind invocat după acordarea cuvântului la dezbateri și nefiind pus în

discuția contradictorie a procurorului și a părților.

În

ceea ce privește critica recurentului inculpat D.G. referitoare la greșita sa

condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, având în vedere

aspectele concrete invocate în susținerea acesteia, rezumate la stabilirea

eronată de către instanța de fond a situației de fapt, prin neluarea în

considerare a unor probe și valorificarea în mod greșit a altora, înalta Curte

o va examina și prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct.

18 C. proc. pen., care se referă la grava eroare de fapt.

Examinând

hotărârile atacate în conformitate cu dispozițiile art. 385

9

alin. (1)

pct. 17, 18 și 14 C. proc. pen., înalta Curte apreciază recursul declarat de

Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională

Anticorupție ca fiind nefondat, iar recursurile promovate de inculpații D.G. și

K.R.P. ca fiind întemeiate, însă în limitele ce se vor arăta și pentru

următoarele considerente:

1.

Astfel, este de menționat că eroarea gravă de fapt, caz de casare prevăzut de art.

385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., poate exista numai dacă se constată că

situația de fapt reținută de instanțele inferioare este în contradicție

evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui caz de

casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absența cărora nu

poate fi socotită gravă, și anume să fie evidentă, adică starea de fapt

reținută să fie vădit și necontroversat contrară probelor existente la dosar,

și să fie esențială, adică să aibă o influență bine precizată asupra soluției.

Existența erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere

a probelor administrate, ci, așa cum s-a arătat anterior, numai dintr-o

discordanță evidentă dintre situația de fapt reținută și conținutul real al

probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept consecință

pronunțarea unei alte soluții decât cea pe care materialul probator o susținea.

În

speță, însă, înalta Curte, contrar susținerilor recurenților, nu a identificat

în cadrul situației de fapt reținute niciun aspect esențial stabilit de

instanțele inferioare care să vină în contradicție evidentă și necontroversată

cu ceea ce indică dosarul prin probele sale, nefiind întemeiată susținerea

inculpaților în sensul că nu există faptele pentru care au fost cercetați și

că, în consecință, se impune achitarea lor în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Astfel,

din situația de fapt, corect stabilită de Tribunal și însușită de instanța de

prim control judiciar, pe baza analizei probelor administrate, rezultă fără

echivoc că inculpații D.G. și K.R.P., în calitate de comisari superiori în

cadrul Gărzii Financiare - Comisariatul general, în baza unei înțelegeri

prealabile și a unei rezoluții infracționale unice, în mod repetat, în perioada

19 martie 2010 - 11 mai 2010, au pretins și primit de la reprezentanții SC W.L.A.D.D.

SRL suma totală de 13.000 lei, acceptând să primească și câte o cutie cu ceai

chinezesc în valoare de 100 dolari S.U.A., pentru a nu își îndeplini

atribuțiile de serviciu constând în luarea măsurilor legale ce se impuneau față

de neregulile constatate cu ocazia verificării evidenței contabile a

societății.

Chiar

dacă inculpații au avut pe tot parcursul cercetărilor o atitudine nesinceră, de

negare a faptelor reținute în sarcina lor, încercând să acrediteze ideea falsă

că, atât în data de 19 martie 2010, cât și, ulterior, în 22 martie 2010 și 11

mai 2010, și-au îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile de serviciu, fără

să pretindă sau să primească de la reprezentanții SC W.L.A.D.D. SRL vreo sumă

de bani cu titlu de mită, înalta Curte apreciază, în acord cu instanțele

inferioare, că vinovăția acestora este pe deplin dovedită, concludente în acest

sens fiind declarațiile denunțătorilor L.M. și W.D. (care au prezentat pe larg

desfășurarea discuțiilor cu inculpații și modul în care aceștia au acționat),

depozițiile date atât în cursul urmăririi penale, cât și pe parcursul

cercetării judecătorești, de martorii C.P.C. (care, personal, a auzit când

inculpații au pretins în datele de 19 martie 2010, 22 martie 2010 și 11 mai

2010 sume de bani pentru a nu-și îndeplini atribuțiile de serviciu și a văzut

când denunțătoarea L.M. le-a remis acestora respectivele sume de bani), I.F.A.,

M.M.D., K.B.F. și M.O., procesul verbal de cercetare la fața locului și

planșele foto anexate (din care rezultă că declarațiile martorului C.P.C. sunt

sincere, acesta, din poziția în care se afla, având posibilitatea să vadă ce se

întâmpla și să audă ce se discuta în încăperile în care se aflau inculpații și

denunțătoarea L.M.), procesele verbale de recunoaștere a inculpaților de pe

planșele foto de către denunțători și martorii C.P.C. și I.F.A. ca fiind

persoanele care, în intervalul 19 martie 2010 - 11 mai 2010, au desfășurat

activități de verificare și control la firma denunțătorilor, ocazii cu care au

pretins și primit în total suma de 13.000 lei și bunuri în valoare de 200 dolari

S.U.A. pentru a nu-și îndeplini atribuțiile de serviciu, precum și procesul

verbal de percheziție domiciliară efectuată la locuința inculpatului D.G., de

unde a fost ridicată suma de 9300 lei și o cutie cu ceai chinezesc care

prezenta caracteristicile celui primit ca mită de la denunțători.

Cu

privire la criticile de nelegalitate invocate de inculpatul D.G., acestea nu

pot fi reținute, instanța de recurs constatând că, în cauză, au fost pe deplin

respectate atât de organele de urmărire penală, cât și de către Tribunal, cu

ocazia cercetării judecătorești, dispozițiile art. 78 și art. 83 C. proc. pen.

referitoare la persoana ce poate avea calitatea de martor și la obligația

acesteia de a se prezenta în fața organelor judiciare și de a declara tot ce

știe referitor la faptele cauzei.

Nu

poate fi primită susținerea inculpatului recurent în sensul că există o incompatibilitate

între calitatea de denunțător și cea de martor, având în vedere în acest sens

atât dispozițiile art. 78 C. proc. pen., care definesc martorul ca fiind

persoana ce are cunoștință despre vreo faptă sau împrejurare de natură să

servească la aflarea adevărului în procesul penal, cât și prevederile art. 223

din același cod care, reglementând unul din modurile de sesizare a organelor judiciare,

stabilesc că denunțătorul este persoana care a luat cunoștință de săvârșirea

unei fapte prevăzute de legea penală și care încunoștințează despre aceasta

organele de urmărire penală. Așadar, denunțătorul, având cunoștință despre

comiterea unei fapte penale și despre împrejurările în care aceasta a fost săvârșită,

poate fi audiat în calitate de martor în cursul procesului penal, lucru care s-a

întâmplat și în cauză când, după ce s-a dispus prin rechizitoriu neînceperea

urmăririi penale față de denunțătorii L.M. și W.D. sub aspectul infracțiunii de

dare de mită, aceștia au fost audiați de Tribunal în calitate de martori,

conform art. 78 și urm. C. proc. pen. Sub același aspect, este de menționat și

împrejurarea că, în mod corect, s-a reținut, în speță, calitatea de denunțător

a martorului W.D., acesta fiind cel care, împreună cu denunțătoarea L.M., la

data de 18 mai 2010, a adus la cunoștința organelor de anchetă săvârșirea

faptelor penale de către cei doi inculpați, sesizarea făcută de denunțător și

declarațiile date în această calitate fiind consemnate la filele 68-77 și 83-91

vol. I dosar urmărire penală.

Referitor

la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 83 C. proc. pen., pe motiv că

declarațiile denunțătoarei L.M. sunt subiective și că ceilalți martori audiați

în cauză nu au asistat la comiterea presupuselor fapte penale, toți preluând

informațiile oferite de denunțătoare, se constată că, de fapt, ceea ce se

contestă de inculpat nu este nerespectarea prevederilor legale menționate, ci

evaluarea și interpretarea eronată a materialului probator administrat în

cauză, aspect ce nu poate fi cenzurat de instanța de recurs nici prin prisma

dispozițiilor art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. și nici în cadrul

cazului de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 17 din același cod,

invocat de recurent.

Ca

urmare, având în vedere că materialul probator pe care s-a întemeiat soluția de

condamnare a inculpaților D.G. și K.R.P. a fost administrat cu stricta

respectare a dispozițiilor legale, iar situația de fapt reținută de instanțele

inferioare este în deplină concordanță cu ceea ce rezultă din probele

administrate în cauză atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza

cercetării judecătorești, înalta Curte constată că, sub acest aspect, nu sunt

incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385 alin. (1) pct. 17 și 18 C.

proc. pen., în mod legal și temeinic dispunându-se condamnarea recurenților

pentru săvârșirea, în formă continuată, a infracțiunii de luare de mită, în

forma agravată prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

2.

Potrivit art. 163 C. proc. pen., măsurile asigurătorii constau în

indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile și

imobile ale învinuitului/inculpatului și, după caz, ale părții responsabile

civilmente, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin

infracțiune, precum și pentru garantarea executării pedepsei amenzii.

De

asemenea, dispozițiile art. 255 alin. (3) și (5) C. pen. stabilesc că, atunci

când mituitorul a denunțat autorității fapta de dare de mită, mai înainte ca

organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu acea infracțiune, banii,

valorile sau orice alte bunuri ce au făcut obiectul infracțiunii nu sunt supuse

confiscării, ci se restituie persoanei care le-a dat. Aplicând întocmai aceste

prevederi legale, instanța de fond, în mod legal, a dispus restituirea către

denunțătorii L.M. și W.D. a sumei de 13.000 lei și a două cutii de ceai

chinezesc și, pentru a asigura executarea respectivei obligații, în conformitate

cu dispozițiile art. 357 lit. c) C. proc. pen., a menținut sechestrul

asigurător asupra sumei de 9300 lei, aflată în contul deschis la CEC Bank SA -

Agenția Știrbei Vodă, pe numele inculpatului D.G.

Având

în vedere că, potrivit art. 20 din Legea nr. 78/2000, luarea măsurilor

asigurătorii este obligatorie în cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție

prevăzute de legea specială, precum și faptul că suma de 13.000 lei primită de

inculpați cu titlu de mită nu a fost restituită de aceștia denunțătorilor, conform

art. 255 alin. (3) și (5) C. pen., înalta Curte constată că, în mod corect, s-a

dispus de către judecătorul fondului menținerea sechestrului asigurător asupra

sumei de 9300, ridicată de la inculpatul D.G. cu ocazia percheziției

domiciliare, nefiind îndeplinite condițiile art. 109 alin. (4) C. proc. pen.

pentru a se dispune restituirea acesteia către recurent, astfel cum s-a

solicitat în cadrul motivelor de recurs.

Pentru aceleași considerente, înalta Curte constată că, în

mod legal, s-a dispus în cauză și menținerea sechestrului asigurător instituit

asupra celor două apartamente proprietatea inculpaților, însă, având în vedere

că măsura asiguratorie este menită să garanteze restituirea către denunțători a

sumei de bani dată cu titlu de mită, aceasta nu poate depăși limitele impuse

obligației de restituire, pentru că, în caz contrar, s-ar aduce atingere

dreptului de proprietate al inculpaților, garantat atât de art. 44 din

Constituție, cât și de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Așa

fiind, constatând, sub acest aspect, incidența cazului de casare prevăzut de art.

385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., înalta Curte, admițând recursurile

inculpaților, va reforma hotărârile atacate în sensul menținerii sechestrului

asigurător asupra imobilelor proprietatea inculpaților D.G. și K.R.P. până la

concurența sumei de 13.000 lei.

3.

Sub aspectul proporționalizării pedepselor cu închisoarea aplicate

recurenților, înalta Curte constată că s-a făcut o corectă evaluare a

criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., ținându-se seama de

circumstanțele reale ale comiterii faptelor și circumstanțele personale ale

inculpaților, în raport cu care au fost stabilite sancțiuni penale judicios

individualizate, apte să asigure realizarea scopului preventiv - educativ al

pedepsei.

În

mod justificat, la alegerea tratamentului sancționator aplicat inculpaților, au

fost avute în vedere importanța deosebită a valorilor sociale lezate prin

comiterea infracțiunilor de luare de mită, forma continuată a desfășurării

activității infracționale, modalitatea în care au acționat inculpații, precum

și comportamentul procesual al acestora, recurenții încercând permanent să

denatureze adevărul și să inducă în eroare organele judiciare, susținând că

și-au îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile de serviciu, fără să pretindă

sau să primească de la reprezentanții SC W.L.A.D.D. SRL vreo sumă de bani cu

titlu de mită.

De

asemenea, în mod corect a fost valorificată în procesul de cuantificare a

sancțiunilor penale principale aplicate inculpaților D.G. și K.R.P.

împrejurarea că aceștia au mai săvârșit fapte penale de același gen, fiind

condamnați prin sentința penală nr. 437 din 25 mai 2011 a Tribunalului

București, nedefinitivă, tot pentru comiterea infracțiunii de luare de mită,

implicarea acestora în alte fapte de corupție în legătură cu efectuarea unor

controale la agenți economici rezultând și din transcrierea convorbirilor

telefonice aflată la dosarul de urmărire penală (voi. II).

Ca

urmare, având în vedere datele ce caracterizează persoana inculpatului D.G.,

astfel cum au fost anterior expuse, precum și împrejurarea că acesta s-a

folosit în mod abuziv de funcția deținută în vederea obținerii pe căi ilicite

de importante sume de bani, înalta Curte apreciază că nu se impune reducerea

pedepsei cu închisoarea ce i-a fost aplicată, prin reținerea dispozițiilor art.

74 lit. a) și c) C. pen., și nici schimbarea modalității de executare a

acesteia, prin aplicarea art. 81 sau art. 86 C. pen., scopul preventiv -

educativ al pedepsei, prevăzut de art. 52 C. pen., neputând fi atins fără

executarea acesteia. De asemenea, pentru aceleași considerente anterior expuse,

înalta Curte apreciază că nu se impune nici majorarea cuantumului pedepselor

principale aplicate inculpaților, astfel cum a solicitat Parchetul în cadrul

cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen., sancțiunile cu închisoarea stabilite de către instanța de fond și

menținute de instanța de prim control judiciar fiind corect individualizate, cu

luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C.

pen.

Instanța

de recurs apreciază, însă, că durata pedepselor complementare stabilită de

judecătorul fondului și confirmată de Curtea de apel este excesivă în raport cu

gravitatea faptelor și persoana inculpaților, fiind disproporționată atât față

cuantumul pedepselor principale, cât și față de scopul limitării drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Ii-a, b) și c) C. pen., motiv pentru care,

constatând, sub acest aspect, incidența cazului de casare prevăzut de art. 385 alin.

(1) pct. 14 C. proc. pen., înalta Curte, ca efect al admiterii recursurilor

promovate de inculpați, în rejudecare, va reduce durata pedepsei complementare

de la 10 ani la 3 ani după executarea pedepselor principale.

În

consecință, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse și reținând

incidența cazurilor de casare prevăzute de art. 385 alin. (1) pct. 17 și 14 C.

proc. pen., înalta Curte, în temeiul art. 385 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va

admite recursurile declarate de inculpații D.G. și K.R.P., va casa, în parte,

decizia penală atacată și sentința penală pronunțată de Tribunalul București -

Secția I Penală, numai cu privire la durata pedepsei complementare și limitele

măsurii asigurătorii a sechestrului și, rejudecând, va reduce durata pedepsei

complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a

Ii-a, b) și c) C. pen. de la 10 ani la 3 ani după executarea pedepsei

principale, pentru fiecare inculpat, și va menține sechestrul asigurător asupra

imobilelor proprietatea inculpaților până la concurența sumei de 13.000 lei.

Va

menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.

Totodată,

în temeiul art. 385

13

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și

Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Față de soluția

pronunțată, în temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., se va dispune rămânerea

în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile declarate de inculpații D.G. și K.R.P. împotriva deciziei penale nr.

225/A din 22 iunie 2011 a Curții de Apel București - Secția a Ii-a Penală.

Casează,

în parte, decizia penală atacată și sentința penală nr. 253 din 2 martie 2011 a

Tribunalului București - Secția I Penală, numai cu privire la

durata pedepsei complementare și limitele măsurii

asigurătorii a sechestrului și,

rejudecând;

Reduce durata pedepsei complementare a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C.

pen. de la 10 ani la 3 ani după executarea

pedepsei principale, pentru

fiecare inculpat.

Menține sechestrul

asigurător asupra imobilelor proprietatea inculpaților D.G. și K.R.P. până la

concurența sumei de 13.000 lei.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor

atacate.

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă înalta

Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională

Anticorupție împotriva aceleiași

hotărâri.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariile

apărătorilor desemnați din oficiu pentru inculpații D.G. și K.R.P. până la

prezentarea apărătorilor aleși, în sumă de câte 75 lei, se vor plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 19 aprilie

2012.