ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1227/2012

Deliberând asupra recursurilor de față, constată că, prin sentința penală nr. 253 din 2 martie 2011, Tribunalul București - Secția I penală a dispus, în baza art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice dată faptelor comise de inculpații K.R.P. și D.G. din infracțiunea prev. de art. 254 alin. (1), (2) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea prev. de art. 254 alin. (1), (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, texte de lege în baza cărora s-a dispus condamnarea inculpaților K.R.P. și D.G. la pedepse de câte 4 ani închisoare fiecare, cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a Il-a, lit. b) și c) C. pen.

În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpaților pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), c) C. pen. pe o perioadă de 10 ani după executarea pedepsei principale. Conform art. 88 C. pen., s-a constatat că inculpații au fost reținuți și arestați preventiv în perioada 9 iunie 2010-16 iunie 2010. În baza art. 255 alin. (3), (5) C. pen., s-a dispus restituirea către numiții L.M. și W.D. a sumei de 13.000 lei și a două cutii de ceai chinezesc, iar, conform art. 357 lit. c) C. proc. pen., s-a menținut sechestrul asigurător asupra sumei de 9300 lei, aflată în contul deschis la CEC Bank SA - Agenția Știrbei Vodă, pe numele inculpatului D.G., precum și asupra celor două apartamente proprietatea inculpaților și a soțiilor acestora.

În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., inculpații au fost obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în fapt, că, la data de 18 martie 2010, comisari ai Gărzii Financiare - Secția Constanța au încheiat un proces-verbal ce atesta că au sigilat containerul, transportat din Constanța spre București de un autovehicul aparținând SC R.S.L. SRL, proprietar al mărfurilor fiind SC W.L.A.D.D. SRL, motivul constituindu-l faptul că această din urmă societate nu funcționa la sediul declarat, respectiv în București, existând suspiciuni cu privire la înregistrarea mărfurilor în contabilitate. La data de 19 martie 2010, inculpații K.R.P.

și D.G., comisari superiori în cadrul Gărzii Financiare - Comisariatul General, s-au deplasat pe str. Valea Cascadelor, unde desfășura în fapt activități SC W.L.A.D.D. SRL, pentru a verifica mărfurile aflate în containerul sigilat de către comisarii Gărzii Financiare - Secția Constanța și, constatându-se că sigiliul este intact, s-a procedat la desigilarea containerului și la transportarea mărfurilor în depozit. Ulterior, cei doi comisari au sigilat ușile de acces în depozit cu motivarea că urmează să se verifice documentele justificative și modul de înregistrare, au încheiat nota de constatare și au adresat numitei L.M. invitația de a se prezenta în ziua de 22 martie 2010 la sediul Gărzii Financiare - Comisariatul General, cu diferite documente, afirmând că adresa sediului firmei nu corespunde cu locul în care își desfășoară în fapt activitatea, iar pentru aceasta pot aplica o amendă cuprinsă între 30.000 și 100.000 lei.

Numita L.M. le-a spus că are asupra ei suma de 4000 lei, bani pe care inculpatul K.R.P. i-a pretins și primit, în prezența colegului său D.G., pentru a aplica o amendă în cuantum mai redus. S-a mai reținut că, la data de 22 martie 2010, s-au efectuat de către cei doi inculpați, în calitatea lor de comisari ai Gărzii Financiare, alte verificări la punctul de lucru al firmei, constatându-se că, dintre ușile aflate în depozit, un număr de 200 fuseseră vândute, dar erau neridicate de clienți. În timpul controlului, inculpatul D.G. a afirmat că, întrucât nu au mai găsit alte încălcări ale legii, vor mai reveni în control peste trei luni și au întrebat-o pe L.M. câți bani are asupra ei, aceasta răspunzând „5000 lei". Inculpatul K.R.P., în prezența colegului său D.G., a pretins și primit acești bani de la denunțătoare pentru a aplica firmei o amendă mai redusă, jumătate din cuantumul acesteia putând fi plătit în termen de 48 ore.

În plus, numitul W.D. le-a dat comisarilor câte o cutie cu ceai chinezesc, în valoare de 100 dolari S.U.A. fiecare. înainte de a pleca, inculpații i-au cerut numitei L.M. să remedieze neregulile constatate, iar, după primirea mitei, nu au mai făcut referiri la efectuarea unui control după o perioadă de 3 luni. Din cuprinsul procesului verbal, încheiat în aceeași zi, rezultă că cei doi inculpați au aplicat SC W.L.A.D.D. SRL o amendă în cuantum de 27.000 lei conform art. 219 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 (nedepunerea la termen a declarațiilor de înregistrare fiscală) și o amendă de 5000 lei conform art. 219 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 (nepunerea la dispoziția organelor de control a evidenței financiar contabile; societatea comercială nu a desfășurat activități la sediul social declarat), făcându-se mențiunea că, în termen de 48 ore, se poate achita jumătate din minimul amenzilor.

După plata amenzilor și remedierea deficiențelor constatate de inculpați, reprezentantul societății i-a contactat telefonic pe comisari, la data de 10 mai 2010, stabilind ca a doua zi să fie examinate o serie de documente privind vânzările efectuate de firmă. Inculpații s-au deplasat la magazinul din str. Valea Cascadelor, unde se aflau L.M., W.D. și C.P., angajat al societății, cu ocazia verificărilor stabilindu-se că, în decurs de câteva zile, au fost vândute 180 de uși aceluiași client, operațiuni pentru care a fost întocmită o singură factură, iar, într-un alt caz, SC W.L.A.D.D. SRL a comercializat 20 de uși, fără să întocmească factură și aviz de însoțire a mărfii, K.R.P. și D.G. afirmând că pentru neregulile constatate vor sigila depozitul și vor aplica amendă.

Ei au acceptat oferta lui W.D., asociat al firmei, și au primit suma de 4000 lei, aflată pe o masă din magazin, pentru a nu mai lua măsurile menționate. Instanța a considerat că există probe concordante care dovedesc vinovăția inculpaților, declarațiile denunțătorilor coroborându-se cu depozițiile martorilor, date atât la urmărire penală cât și la instanță, cu procesele-verbale de cercetare la fața locului, planșele fotografice și transcrierile unor convorbiri telefonice. Au fost înlăturate apărările inculpaților, care nu au recunoscut comiterea faptelor, încercând să acrediteze ideea că denunțătorii nu sunt credibili datorită neregulilor existente la firma acestora.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpaților, prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 72 C. pen., ținând seama de gradul de pericol social concret ridicat al faptelor comise, de forma continuată a acestora, de împrejurările săvârșirii infracțiunii, precum și de conduita procesuală a inculpaților, care nu au recunoscut comiterea faptelor, existând indicii de implicare a lor și în alte fapte de corupție, pentru care au fost trimiși în judecată într-un dosar separat. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, sub aspectul netemeiniciei pedepselor aplicate inculpaților, considerate prea blânde în raport cu gravitatea faptelor și datele ce caracterizează persoana acestora, și inculpații D.G.

și K.R.P., care, în principal, au solicitat achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar, în subsidiar, reindividualizarea sancțiunilor penale, atât sub aspectul cuantumului, cât și al modalității de executare. Prin decizia penală nr. 225/A din 22 iunie 2011, Curtea de Apel București - Secția a Ii-a penală a admis apelurile declarate de inculpații D.G. și K.R.P., a desființat, în parte, sentința penală apelată și, în fond, rejudecând, a redus cuantumul cheltuielilor judiciare către stat la care a fost obligat fiecare inculpat de la 9 000 lei la câte 4 500 lei, menținând celelalte dispoziții ale sentinței. Prin aceeași hotărâre, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și s-a dispus rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că instanța de fond a făcut o analiză corectă și completă a materialului probator al cauzei, stăruind în aflarea adevărului și stabilind o situație de fapt în concordanță cu ansamblul dovezilor. S-a arătat, astfel, că denunțătorii chinezi și-au menținut declarațiile date la urmărirea penală, relatând și în instanță, cu numeroase detalii, împrejurările comiterii faptelor de către inculpați (desfășurarea discuțiilor, modul de acțiune, succesiunea evenimentelor), împrejurarea că în activitatea firmei existau o serie de nereguli nefiind de natură să facă aceste declarații mai puțin credibile ori neverosimile, cu atât mai mult cu cât ele se coroborează cu declarațiile tuturor martorilor, care au relatat în aceeași manieră acțiunile inculpaților, desfășurarea discuțiilor și cuantumul sumelor primite de aceștia, cea mai relevantă în acest sens fiind declarația martorului C.P.C.

Totodată, Curtea a constatat că instanța de fond a reținut în mod corect că vinovăția inculpaților este dovedită și prin procesul verbal de cercetare la fața locului, rezultând fără echivoc că din poziția în care se aflau, martorii puteau vedea și auzi ceea ce s-a discutat și întâmplat în încăperile respective. De asemenea, s-a mai menționat că relatările denunțătorilor și ale martorilor se coroborează și cu rezultatele percheziției domiciliare, la locuința inculpatului D.G. găsindu-se cele două cutii de ceai chinezesc date de denunțători, alături de sumele de bani, ca mită. În concluzie, instanța de prim control judiciar a reținut că sentința atacată este temeinică, în acord cu probatoriile administrate, iar încadrarea juridică dată activității infracționale a inculpaților este cea legală.

În ceea ce privește individualizarea pedepselor aplicate, Curtea de apel a constatat că au fost respectate criteriile instituite prin art. 72 C. pen., adecvate în raport de ansamblul circumstanțelor reale și personale incidente în cauză. Astfel, s-a arătat că faptele comise prezintă, nu numai generic, ci și în concret, față de împrejurările în care au fost săvârșite, un grad de pericol social apreciabil, care justifică un tratament sancționator adecvat, iar datele pozitive ce caracterizează persoana inculpaților, comportamentul anterior, situațiile familiale, conduc la concluzia că pedepsele de 4 ani închisoare aplicate sunt corect individualizate și echilibrate, neexistând temeiuri pentru a fi reapreciate nici în sensul agravării și nici al atenuării răspunderii penale.

Instanța de prim control judiciar a mai reținut că singurul temei pentru care apelul declarat de inculpați este întemeiat se referă la cuantumul exagerat al cheltuielilor judiciare stabilite de instanța de fond în sarcina fiecărui inculpat, impunându-se reducerea lui de la 9000 lei la câte 4500 lei. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpații D.G. și K.R.P., reiterând criticile formulate în apel. Astfel, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen., Ministerul Public a susținut că pedepsele aplicate inculpaților nu au fost corect individualizate, solicitând majorarea cuantumului acestora în raport cu gravitatea faptelor comise și persoana inculpaților, care și-au exercitat abuziv, conform propriilor interese, funcțiile deținute, iar, pe parcursul cercetărilor au adoptat o atitudine nesinceră, negând în mod constant săvârșirea infracțiunilor pentru care au fost cercetați. În ceea ce îl privește pe inculpatul D.G., acesta, atât în cuprinsul memoriului depus la dosar pentru termenul de judecată din data de 2 aprilie 2012, cât și cu ocazia dezbaterilor, a criticat hotărârile pronunțate în cauză sub aspectul greșitei sale condamnări pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, solicitând achitarea pentru comiterea respectivei infracțiuni, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen., cu consecința revocării măsurii sechestrului asigurător și restituirii sumei ridicate cu ocazia percheziției domiciliare. S-a arătat, în esență, că, în cauză, nu a fost răsturnată prezumția de nevinovăție a inculpatului, că, în mod greșit, s-a reținut calitatea de denunțător a martorului W.D. și că au fost încălcate dispozițiile art. 78 și art. 83 C. proc. pen., ignorându-se incompatibilitatea existentă între calitatea de martor și cea de denunțător, lipsa de obiectivitate a denunțătoarei L.M., precum și împrejurarea că nu există niciun martor direct care să fi asistat la comiterea presupuselor fapte penale, toți preluând informațiile oferite de denunțătoare. In drept, a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc.

pen. În subsidiar, în cadrul cazului de casare reglementat de art. 385 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., inculpatul recurent a solicitat reindividualizarea pedepsei aplicate, atât sub aspectul cuantumului, prin reținerea dispozițiilor art. 74 lit. a) și c) C. pen., cât și al modalității de executare, prin aplicarea art. 81 sau art. 86 C. pen., ținându-se seama de conduita bună avută înainte și după comiterea faptei. Greșita sa condamnare de către instanța de fond, soluție menținută de Curtea de Apel București, a fost criticată și de inculpatul K.R.P. care, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., a solicitat achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1), (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. Deși în cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar pe data de 18 aprilie 2012, recurentul inculpat K.R.P. a făcut trimitere și la prevederile art. 385 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., înalta Curte, față de dispozițiile imperative ale art. 385 alin. (2) și (2 1 ) C. proc. pen., nu va lua în examinare acest caz de casare, fiind invocat după acordarea cuvântului la dezbateri și nefiind pus în discuția contradictorie a procurorului și a părților. În ceea ce privește critica recurentului inculpat D.G.

referitoare la greșita sa condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, având în vedere aspectele concrete invocate în susținerea acesteia, rezumate la stabilirea eronată de către instanța de fond a situației de fapt, prin neluarea în considerare a unor probe și valorificarea în mod greșit a altora, înalta Curte o va examina și prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., care se referă la grava eroare de fapt. Examinând hotărârile atacate în conformitate cu dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 17, 18 și 14 C. proc. pen., înalta Curte apreciază recursul declarat de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție ca fiind nefondat, iar recursurile promovate de inculpații D.G.

și K.R.P. ca fiind întemeiate, însă în limitele ce se vor arăta și pentru următoarele considerente: 1. Astfel, este de menționat că eroarea gravă de fapt, caz de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., poate exista numai dacă se constată că situația de fapt reținută de instanțele inferioare este în contradicție evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absența cărora nu poate fi socotită gravă, și anume să fie evidentă, adică starea de fapt reținută să fie vădit și necontroversat contrară probelor existente la dosar, și să fie esențială, adică să aibă o influență bine precizată asupra soluției.

Existența erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci, așa cum s-a arătat anterior, numai dintr-o discordanță evidentă dintre situația de fapt reținută și conținutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept consecință pronunțarea unei alte soluții decât cea pe care materialul probator o susținea. În speță, însă, înalta Curte, contrar susținerilor recurenților, nu a identificat în cadrul situației de fapt reținute niciun aspect esențial stabilit de instanțele inferioare care să vină în contradicție evidentă și necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale, nefiind întemeiată susținerea inculpaților în sensul că nu există faptele pentru care au fost cercetați și că, în consecință, se impune achitarea lor în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen. Astfel, din situația de fapt, corect stabilită de Tribunal și însușită de instanța de prim control judiciar, pe baza analizei probelor administrate, rezultă fără echivoc că inculpații D.G. și K.R.P., în calitate de comisari superiori în cadrul Gărzii Financiare - Comisariatul general, în baza unei înțelegeri prealabile și a unei rezoluții infracționale unice, în mod repetat, în perioada 19 martie 2010 - 11 mai 2010, au pretins și primit de la reprezentanții SC W.L.A.D.D. SRL suma totală de 13.000 lei, acceptând să primească și câte o cutie cu ceai chinezesc în valoare de 100 dolari S.U.A., pentru a nu își îndeplini atribuțiile de serviciu constând în luarea măsurilor legale ce se impuneau față de neregulile constatate cu ocazia verificării evidenței contabile a societății.

Chiar dacă inculpații au avut pe tot parcursul cercetărilor o atitudine nesinceră, de negare a faptelor reținute în sarcina lor, încercând să acrediteze ideea falsă că, atât în data de 19 martie 2010, cât și, ulterior, în 22 martie 2010 și 11 mai 2010, și-au îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile de serviciu, fără să pretindă sau să primească de la reprezentanții SC W.L.A.D.D. SRL vreo sumă de bani cu titlu de mită, înalta Curte apreciază, în acord cu instanțele inferioare, că vinovăția acestora este pe deplin dovedită, concludente în acest sens fiind declarațiile denunțătorilor L.M. și W.D. (care au prezentat pe larg desfășurarea discuțiilor cu inculpații și modul în care aceștia au acționat), depozițiile date atât în cursul urmăririi penale, cât și pe parcursul cercetării judecătorești, de martorii C.P.C.

(care, personal, a auzit când inculpații au pretins în datele de 19 martie 2010, 22 martie 2010 și 11 mai 2010 sume de bani pentru a nu-și îndeplini atribuțiile de serviciu și a văzut când denunțătoarea L.M. le-a remis acestora respectivele sume de bani), I.F.A., M.M.D., K.B.F. și M.O., procesul verbal de cercetare la fața locului și planșele foto anexate (din care rezultă că declarațiile martorului C.P.C. sunt sincere, acesta, din poziția în care se afla, având posibilitatea să vadă ce se întâmpla și să audă ce se discuta în încăperile în care se aflau inculpații și denunțătoarea L.M.), procesele verbale de recunoaștere a inculpaților de pe planșele foto de către denunțători și martorii C.P.C.

și I.F.A. ca fiind persoanele care, în intervalul 19 martie 2010 - 11 mai 2010, au desfășurat activități de verificare și control la firma denunțătorilor, ocazii cu care au pretins și primit în total suma de 13.000 lei și bunuri în valoare de 200 dolari S.U.A. pentru a nu-și îndeplini atribuțiile de serviciu, precum și procesul verbal de percheziție domiciliară efectuată la locuința inculpatului D.G., de unde a fost ridicată suma de 9300 lei și o cutie cu ceai chinezesc care prezenta caracteristicile celui primit ca mită de la denunțători. Cu privire la criticile de nelegalitate invocate de inculpatul D.G., acestea nu pot fi reținute, instanța de recurs constatând că, în cauză, au fost pe deplin respectate atât de organele de urmărire penală, cât și de către Tribunal, cu ocazia cercetării judecătorești, dispozițiile art. 78 și art. 83 C. proc.

pen. referitoare la persoana ce poate avea calitatea de martor și la obligația acesteia de a se prezenta în fața organelor judiciare și de a declara tot ce știe referitor la faptele cauzei. Nu poate fi primită susținerea inculpatului recurent în sensul că există o incompatibilitate între calitatea de denunțător și cea de martor, având în vedere în acest sens atât dispozițiile art. 78 C. proc. pen., care definesc martorul ca fiind persoana ce are cunoștință despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal, cât și prevederile art. 223 din același cod care, reglementând unul din modurile de sesizare a organelor judiciare, stabilesc că denunțătorul este persoana care a luat cunoștință de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și care încunoștințează despre aceasta organele de urmărire penală.

Așadar, denunțătorul, având cunoștință despre comiterea unei fapte penale și despre împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, poate fi audiat în calitate de martor în cursul procesului penal, lucru care s-a întâmplat și în cauză când, după ce s-a dispus prin rechizitoriu neînceperea urmăririi penale față de denunțătorii L.M. și W.D. sub aspectul infracțiunii de dare de mită, aceștia au fost audiați de Tribunal în calitate de martori, conform art. 78 și urm. C. proc. pen. Sub același aspect, este de menționat și împrejurarea că, în mod corect, s-a reținut, în speță, calitatea de denunțător a martorului W.D., acesta fiind cel care, împreună cu denunțătoarea L.M., la data de 18 mai 2010, a adus la cunoștința organelor de anchetă săvârșirea faptelor penale de către cei doi inculpați, sesizarea făcută de denunțător și declarațiile date în această calitate fiind consemnate la filele 68-77 și 83-91 vol. I dosar urmărire penală.

Referitor la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 83 C. proc. pen., pe motiv că declarațiile denunțătoarei L.M. sunt subiective și că ceilalți martori audiați în cauză nu au asistat la comiterea presupuselor fapte penale, toți preluând informațiile oferite de denunțătoare, se constată că, de fapt, ceea ce se contestă de inculpat nu este nerespectarea prevederilor legale menționate, ci evaluarea și interpretarea eronată a materialului probator administrat în cauză, aspect ce nu poate fi cenzurat de instanța de recurs nici prin prisma dispozițiilor art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. și nici în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 17 din același cod, invocat de recurent.

Ca urmare, având în vedere că materialul probator pe care s-a întemeiat soluția de condamnare a inculpaților D.G. și K.R.P. a fost administrat cu stricta respectare a dispozițiilor legale, iar situația de fapt reținută de instanțele inferioare este în deplină concordanță cu ceea ce rezultă din probele administrate în cauză atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești, înalta Curte constată că, sub acest aspect, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385 alin. (1) pct. 17 și 18 C. proc. pen., în mod legal și temeinic dispunându-se condamnarea recurenților pentru săvârșirea, în formă continuată, a infracțiunii de luare de mită, în forma agravată prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

2. Potrivit art. 163 C. proc. pen., măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile și imobile ale învinuitului/inculpatului și, după caz, ale părții responsabile civilmente, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune, precum și pentru garantarea executării pedepsei amenzii. De asemenea, dispozițiile art. 255 alin. (3) și (5) C. pen. stabilesc că, atunci când mituitorul a denunțat autorității fapta de dare de mită, mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu acea infracțiune, banii, valorile sau orice alte bunuri ce au făcut obiectul infracțiunii nu sunt supuse confiscării, ci se restituie persoanei care le-a dat.

Aplicând întocmai aceste prevederi legale, instanța de fond, în mod legal, a dispus restituirea către denunțătorii L.M. și W.D. a sumei de 13.000 lei și a două cutii de ceai chinezesc și, pentru a asigura executarea respectivei obligații, în conformitate cu dispozițiile art. 357 lit. c) C. proc. pen., a menținut sechestrul asigurător asupra sumei de 9300 lei, aflată în contul deschis la CEC Bank SA - Agenția Știrbei Vodă, pe numele inculpatului D.G. Având în vedere că, potrivit art. 20 din Legea nr. 78/2000, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție prevăzute de legea specială, precum și faptul că suma de 13.000 lei primită de inculpați cu titlu de mită nu a fost restituită de aceștia denunțătorilor, conform art. 255 alin. (3) și (5) C. pen., înalta Curte constată că, în mod corect, s-a dispus de către judecătorul fondului menținerea sechestrului asigurător asupra sumei de 9300, ridicată de la inculpatul D.G.

cu ocazia percheziției domiciliare, nefiind îndeplinite condițiile art. 109 alin. (4) C. proc. pen. pentru a se dispune restituirea acesteia către recurent, astfel cum s-a solicitat în cadrul motivelor de recurs. Pentru aceleași considerente, înalta Curte constată că, în mod legal, s-a dispus în cauză și menținerea sechestrului asigurător instituit asupra celor două apartamente proprietatea inculpaților, însă, având în vedere că măsura asiguratorie este menită să garanteze restituirea către denunțători a sumei de bani dată cu titlu de mită, aceasta nu poate depăși limitele impuse obligației de restituire, pentru că, în caz contrar, s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al inculpaților, garantat atât de art. 44 din Constituție, cât și de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Așa fiind, constatând, sub acest aspect, incidența cazului de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., înalta Curte, admițând recursurile inculpaților, va reforma hotărârile atacate în sensul menținerii sechestrului asigurător asupra imobilelor proprietatea inculpaților D.G. și K.R.P. până la concurența sumei de 13.000 lei. 3. Sub aspectul proporționalizării pedepselor cu închisoarea aplicate recurenților, înalta Curte constată că s-a făcut o corectă evaluare a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., ținându-se seama de circumstanțele reale ale comiterii faptelor și circumstanțele personale ale inculpaților, în raport cu care au fost stabilite sancțiuni penale judicios individualizate, apte să asigure realizarea scopului preventiv - educativ al pedepsei.

În mod justificat, la alegerea tratamentului sancționator aplicat inculpaților, au fost avute în vedere importanța deosebită a valorilor sociale lezate prin comiterea infracțiunilor de luare de mită, forma continuată a desfășurării activității infracționale, modalitatea în care au acționat inculpații, precum și comportamentul procesual al acestora, recurenții încercând permanent să denatureze adevărul și să inducă în eroare organele judiciare, susținând că și-au îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile de serviciu, fără să pretindă sau să primească de la reprezentanții SC W.L.A.D.D. SRL vreo sumă de bani cu titlu de mită. De asemenea, în mod corect a fost valorificată în procesul de cuantificare a sancțiunilor penale principale aplicate inculpaților D.G.

și K.R.P. împrejurarea că aceștia au mai săvârșit fapte penale de același gen, fiind condamnați prin sentința penală nr. 437 din 25 mai 2011 a Tribunalului București, nedefinitivă, tot pentru comiterea infracțiunii de luare de mită, implicarea acestora în alte fapte de corupție în legătură cu efectuarea unor controale la agenți economici rezultând și din transcrierea convorbirilor telefonice aflată la dosarul de urmărire penală (voi. II).

Ca urmare, având în vedere datele ce caracterizează persoana inculpatului D.G., astfel cum au fost anterior expuse, precum și împrejurarea că acesta s-a folosit în mod abuziv de funcția deținută în vederea obținerii pe căi ilicite de importante sume de bani, înalta Curte apreciază că nu se impune reducerea pedepsei cu închisoarea ce i-a fost aplicată, prin reținerea dispozițiilor art. 74 lit. a) și c) C. pen., și nici schimbarea modalității de executare a acesteia, prin aplicarea art. 81 sau art. 86 C. pen., scopul preventiv - educativ al pedepsei, prevăzut de art. 52 C. pen., neputând fi atins fără executarea acesteia. De asemenea, pentru aceleași considerente anterior expuse, înalta Curte apreciază că nu se impune nici majorarea cuantumului pedepselor principale aplicate inculpaților, astfel cum a solicitat Parchetul în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen., sancțiunile cu închisoarea stabilite de către instanța de fond și menținute de instanța de prim control judiciar fiind corect individualizate, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen. Instanța de recurs apreciază, însă, că durata pedepselor complementare stabilită de judecătorul fondului și confirmată de Curtea de apel este excesivă în raport cu gravitatea faptelor și persoana inculpaților, fiind disproporționată atât față cuantumul pedepselor principale, cât și față de scopul limitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Ii-a, b) și c) C. pen., motiv pentru care, constatând, sub acest aspect, incidența cazului de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen., înalta Curte, ca efect al admiterii recursurilor promovate de inculpați, în rejudecare, va reduce durata pedepsei complementare de la 10 ani la 3 ani după executarea pedepselor principale. În consecință, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse și reținând incidența cazurilor de casare prevăzute de art. 385 alin. (1) pct. 17 și 14 C. proc. pen., înalta Curte, în temeiul art. 385 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursurile declarate de inculpații D.G. și K.R.P., va casa, în parte, decizia penală atacată și sentința penală pronunțată de Tribunalul București - Secția I Penală, numai cu privire la durata pedepsei complementare și limitele măsurii asigurătorii a sechestrului și, rejudecând, va reduce durata pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Ii-a, b) și c) C. pen.

de la 10 ani la 3 ani după executarea pedepsei principale, pentru fiecare inculpat, și va menține sechestrul asigurător asupra imobilelor proprietatea inculpaților până la concurența sumei de 13.000 lei. Va menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate. Totodată, în temeiul art. 385 13 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție. Față de soluția pronunțată, în temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., se va dispune rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de inculpații D.G. și K.R.P. împotriva deciziei penale nr. 225/A din 22 iunie 2011 a Curții de Apel București - Secția a Ii-a Penală. Casează, în parte, decizia penală atacată și sentința penală nr. 253 din 2 martie 2011 a Tribunalului București - Secția I Penală, numai cu privire la durata pedepsei complementare și limitele măsurii asigurătorii a sechestrului și, rejudecând; Reduce durata pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. de la 10 ani la 3 ani după executarea pedepsei principale, pentru fiecare inculpat. Menține sechestrul asigurător asupra imobilelor proprietatea inculpaților D.G.

și K.R.P. până la concurența sumei de 13.000 lei. Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva aceleiași hotărâri. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Onorariile apărătorilor desemnați din oficiu pentru inculpații D.G. și K.R.P. până la prezentarea apărătorilor aleși, în sumă de câte 75 lei, se vor plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 19 aprilie 2012.