ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1626/2018

Ședința publică din data de 9 mai 2018

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța, la data de 22 aprilie 2015, sub numărul x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 50 pe zi de întârziere începând cu data de 27.02.2013 până în prezent reprezentând daune-interese acordate de instanța de judecată prin sentința civilă nr. 9390/30.05.2008, pronunțată de Judecătoria Constanța, în dosarul nr. x/2007.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1430 și art. 1536 C. civ.

Pârâții B. și C. au formulat întâmpinare prin care au a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive întrucât nu au fost parte în dosarele menționate de reclamant iar pe fond au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată, arătând, în esență, că obligațiile stabilite prin hotărâri judecătorești în favoarea reclamantului au fost îndeplinite.

Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a arătat că nu înțelege să se judece cu pârâții persoane fizice ci cu Comisia Locală de Fond Funciar, aceasta fiind citată în cauză.

Pentru termenul de judecată din data de 16.12.2015, pârâta Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată Asupra Terenurilor a Orașului Ovidiu a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Pârâta Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor a Orașului Ovidiu a formulat și cerere reconvențională îndreptată împotriva reclamantului și Comisiei Județene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra D. prin care a solicitat ca instanța să constate că obligația stabilită de instanță în sarcina acesteia și a pârâtei Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Constanța prin decizia nr. 703/02.08.2007, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2006 a fost realizată prin emiterea titlului de proprietate nr. x/10.02.1994 emis de pârâta Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra D., modificat prin Decizia nr. 58/14.01.2014, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2012 în ceea ce privește terenul de 9,8847 ha, de pe urma defunctei E., cu cheltuieli de judecată.

A fost citată în cauză Comisia județeană de fond funciar Constanța, în calitate de pârâtă în cererea reconvențională a Comisiei Locale de Fond Funciar Ovidiu.

Prin sentința civilă nr. 12707 din 02 noiembrie 2016, pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul civil nr. x/2015 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul-pârât A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Județeană Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra D. și pârâta Comisia Locala pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Ovidiu, a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor a Orașului Ovidiu, ca neîntemeiată; s-a dispus compensarea cheltuielilor de judecată până la concurența sumei de 2000 RON și a fost obligată pârâta-reclamantă Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor a Orașului Ovidiu la plata către reclamantul-pârât a sumei de 1284 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantul A. și pârâta-reconvenientă Comisia Locală Ovidiu.

Tribunalul Constanța, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 1369/2017 din 14 noiembrie 2017 a respins apelul formulat de reclamant A. și de apelanta pârâtă Comisia Locala pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Ovidiu, împotriva sentinței civile nr. 12707/2.11.2016 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul civil nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatul pârât Comisia Județeană Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra D., ca neîntemeiat. A respins apelul formulat de Comisia Locală de fond funciar Ovidiu, ca neîntemeiat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. și pârâta Comisia Locala pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Ovidiu.

Prin adresa emisă de Tribunalul Constanța, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 17 ianuarie 2018.

Prin rezoluția completului din data de 19 ianuarie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 9 mai 2018.

Recurentul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului pârâtei.

De asemenea, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamant, ca nefondat.

La 4 mai 2018, recurenta-pârâtă a depus la dosar concluzii scrise prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, solicitând declinarea competenței de soluționare a recursurilor în favoarea Curții de Apel Constanța.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale invocată de recurenta- pârâtă, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

În soluționarea excepției de necompetență materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Constanța în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursurilor în favoarea Curții de Apel Constanța căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă COMISIA LOCALĂ STABILIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ ASUPRA TERENURILOR OVIDIU împotriva deciziei civile nr. 1369/2017 din 14 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Constanța.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2018.