ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 304/2018

Ședința publică din data de 13 februarie 2018

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia la 10 noiembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C. și D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Locală de Fond Funciar Constanța și Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul Constanța, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se fixeze suma definitivă datorată de intimate ca urmare a neexecutării de către debitoarea Comisia Locală de Fond Funciar Constanța a obligației de a face, stabilită prin decizia civilă nr. 522/R/2013 din 24 aprilie 2013 a Tribunalului Bihor, secția I civilă și să se dispună obligarea debitoarei la plata sumei de 1000 RON pentru fiecare zi de întârziere pentru perioada cuprinsă între 09 decembrie 2015 și până la pronunțarea încheierii, sumă cuantificată la 9 noiembrie 2016 la valoarea de 336.000 RON.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 906 alin. (4) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 176 din 15 februarie 2017, Judecătoria Mangalia a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța, secția Civilă la 9 martie 2017 sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 4865/2017 din 24 aprilie 2017, Judecătoria Constanța, secția Civilă a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul Constanța, invocată de către această pârâtă.

A respins ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat, invocată de către pârâtele Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Constanța și Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul Constanța.

A admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâtele Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor Constanța și Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul Constanța și, în consecință:

A stabilit suma definitivă în cuantum de 489.000 RON cu titlu de penalitate în sarcina pârâtei Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor Constanța pentru neexecutarea obligației stabilite prin intermediul titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 522/R/2013, pronunțată la 24 aprilie 2013 de către Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2008, pentru perioada 09 decembrie 2015 - 10 aprilie 2017 inclusiv.

A obligat-o pe pârâta Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor Constanța la plata către reclamanți a sumei de 489.000 RON cu titlu de penalitate pentru neexecutarea obligației stabilite prin intermediul titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 522/R/2013, pronunțată la 24 aprilie 2013 de către Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2008, pentru perioada 09 decembrie 2015 - 10 aprilie 2017 inclusiv. Nu a acordat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtele Comisia Locală de Fond Funciar Constanța și Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul Constanța și au solicitat admiterea căii de atac și casarea sentinței recurate, având în vedere faptul că instanța s-a pronunțat cu încălcarea prevederilor deciziei nr. 16 din 06 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 178 din 21 noiembrie 2017, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului declarat și a declinat cauza spre competentă soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă recursul a fost înregistrat la 13 decembrie 2017 sub același număr unic de dosar.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 248 și la art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei sentințe pronunțate într-un proces având ca obiect o cerere de executare silită, întemeiată pe dispozițiile art. 906 alin. (4) C. proc. civ., care prevăd:

"dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părților".

Prin urmare, în speță, competența materială în primă instanță aparține instanței de executare, respectiv judecătoriei, conform art. 651 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Așadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de o judecătorie, ca instanță de executare - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, analiza dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării sentinței recurate de către Judecătoria Constanța, secția Civilă, competența de soluționare a recursului aparține Tribunalului Constanța, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurentele -pârâte Comisia Locală de Fond Funciar Constanța și Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul Constanța împotriva sentinței civile nr. 4865/2017 din 24 aprilie 2017, pronunțată de Judecătoria Constanța, secția Civilă, în favoarea Tribunalului Constanța.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2018.