ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 106/2018

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2018

Prin contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la 5 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, contestatoarea S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.R.L.: constatarea nulității titlurilor executorii reprezentate de biletul la ordin WBAN3BA nr. x, emis la 4 aprilie 2014, biletul la ordin nr. x, emis la 30 mai 2014 și biletul la ordin x, emis la 20 aprilie 2014; anularea tuturor formelor de executare din dosarul execuțional nr. x/2015 al B.E.J. C.; restituirea sumelor de bani rezultate din executarea conturilor bancare prin poprire, respectiv a sumei de 125.652,19 RON.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 58/1934 și cele ale art. 632 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 2208/2016 din 21 martie 2016, Judecătoria Sectorului 5 București, secția a II-a civilă a respins ca neîntemeiată contestația la executare formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.R.L.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatoarea S.C. A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii opoziției cambiale.

Prin încheierea din 14 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civile a Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2015*.

La termenul de judecată din 19 aprilie 2017, intimata S.C. B. S.R.L. a invocat excepția netimbrării apelului declarat de contestatoarea S.C. A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1533/2017 din 19 aprilie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția netimbrării apelului declarat de apelanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2208/2016 din 21 martie 2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.R.L.; a anulat apelul ca netimbrat și a respins cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatoarea S.C. A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Prin cererea de recurs a fost invocat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 1 septembrie 2017.

Dosarul de recurs a fost înaintat către Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind înregistrat la 11 decembrie 2017.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate într-un proces în care competența în primă instanță aparține judecătoriei, conform art. 62 alin. (2) din Legea nr. 58/1934 și art. 651 alin. (1) C. proc. civ., iar hotărârea de primă instanță pronunțată asupra contestației putea fi atacată numai cu apel, conform art. 62 alin. (3) din Legea nr. 58/1934.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Așadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text de lege trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același act normativ impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor având ca obiect contestație la executare, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-contestatoare S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1533/2017 din 19 aprilie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 ianuarie 2018.