ÎCCJ, decizie (scj.ro #83720)

Grup infracțional organizat. Sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracțiuni prevăzute în legi speciale. Infracțiuni privind criminalitatea organizată Indice alfabetic: Drept penal - grup infracțional organizat Legea nr. 39/2003, art. 7 alin. (1) și (2) În conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, pedeapsa pentru inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup nu poate fi mai mare decât sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat.

În cazul în care, în scopul grupului infracțional organizat, intră infracțiunea de falsificare a instrumentelor de plată electronică prevăzută în art. 24 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, infracțiunea de deținere de echipamente în vederea falsificării instrumentelor de plată electronică prevăzută în art. 25 din Legea nr. 365/2002 și infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos prevăzută în art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat, în sensul art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, este sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea de falsificare a instrumentelor de plată electronică (închisoarea de la 3 la 12 ani), chiar dacă inculpații sunt condamnați numai pentru infracțiunea de deținere de echipamente în vederea falsificării instrumentelor de plată electronică, săvârșirea infracțiunii de falsificare a instrumentelor de plată electronică și săvârșirea infracțiunii de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos fiind împiedicate de intervenția organelor de urmărire penală.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 2325 din 2 iulie 2013 Prin sentința nr. 197 din 11 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Dolj, Secția penală, s-a dispus, în baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, condamnarea inculpatului M.I. la pedeapsa de 5 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 3 ani ca pedeapsă complementară. În baza art. 25 din Legea nr. 365/2002, a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare. În baza dispozițiilor art. 33 lit. a) și art. 34 C. pen., s-a dispus ca inculpatul M.I. să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 5 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

pe o durată de 3 ani, ca pedeapsă complementară. S-au aplicat dispozițiile art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. În baza dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul B.M. la pedeapsa de 2 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani, ca pedeapsă complementară. În baza dispozițiilor art. 26 C. pen. raportat la art. 25 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 3 luni închisoare. În baza dispozițiilor art. 33 lit. a) și art. 34 C. pen., s-a dispus ca inculpatul B.M.

să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., ca pedeapsă complementară pe o durată de 2 ani. În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani. În baza art. 71 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat următoarele: Pe rolul Tribunalului Dolj a fost înregistrată cauza având ca obiect acțiunea penală pornită împotriva inculpaților P.M., C.T., Ș.M., Z.L., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 7 din Legea nr. 39/2003 și art. 25 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., precum și a inculpaților B.M., O.R. și B.F., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 7 din Legea nr. 39/2003 și art. 26 C. pen. raportat la art. 25 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Totodată, acțiunea penală a fost pornită și împotriva inculpatului M.I., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 7 din Legea nr. 39/2003 și art. 25 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Cauza a fost soluționată prin sentința penală nr. 355 din 13 iulie 2011 de către Tribunalul Dolj, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 269/2011 a Curții de Apel Craiova și irevocabilă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, inculpații C.T., P.M., Z.L., Ș.M., B.F. și O.R. fiind condamnați la pedeapsa închisorii în condițiile aplicării art. 86 1 C. pen. De asemenea, s-a constatat că pe parcursul soluționării cauzei de mai sus, instanța de fond a dispus disjungerea acțiunii penale pornită împotriva inculpaților M.I. și B.M. În faza de cercetare judecătorească a fost audiat în instanță inculpatul B.M., care nu a recunoscut săvârșirea faptelor deduse judecății.

Inculpatul M.I., deși a fost legal citat la ultimul domiciliu cunoscut, precum și prin afișare, nu s-a prezentat în instanță în vederea audierii, iar tatăl acestuia prezent la unele termene de judecată a învederat că fiul său locuiește în Statele Unite ale Americii, dar nu îi cunoaște adresa, că au vorbit la telefon, înștiințându-l despre acest dosar și i-a spus că nu este vinovat. În raport cu materialul probator administrat în faza de urmărire penală și probele din faza de cercetare judecătorească, prima instanță a arătat că, deși atât inculpatul B.M., cât și inculpatul M.I.

au solicitat achitarea pentru ambele infracțiuni, deoarece nu există dovezi că s-au constituit într-un grup infracțional organizat, cu roluri prestabilite în vederea desfășurării unor operațiuni având drept scop deplasarea în străinătate a unor persoane și a unor echipamente de skimming în vederea derulării unor tranzacții frauduloase cu carduri contrafăcute ori că ar fi sprijinit activitatea unui astfel de grup (în ceea ce-l privește pe inculpatul B.M.), susținerile și apărările lor sunt contrazise de probatoriul administrat, inclusiv de declarațiile celorlalți inculpați care au făcut parte din acest grup infracțional organizat și care au fost deja condamnați pe baza recunoașterii vinovăției.

Astfel, a fost indubitabil dovedit că inculpatul M.I., care avea numeroase legături în mediul infracțional specializat în astfel de tranzacții frauduloase cu carduri, a fost cel care a inițiat și pregătit o operațiune ce a avut drept scop deplasarea unor echipamente de skimming și a unor persoane în Statele Unite ale Americii, în această activitate implicându-i și pe ceilalți inculpați, inclusiv pe inculpatul B.M., rolul inculpatului M.I. - de lider al grupului fiind reliefat de conținutul convorbirilor telefonice redate în procesele-verbale anexate la dosar, celelalte probe materiale, concluziile rapoartelor de constatare tehnico-științifică întocmite în cauză și declarațiile celorlalți inculpați care au acționat în cadrul grupului și care și-au recunoscut vinovăția cu prilejul audierii in instanță.

Prin urmare, în ceea ce-l privește pe inculpatul M.I., s-a constatat că activitatea infracțională întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 7 din Legea nr. 39/2003 și respectiv ale infracțiunii prevăzute în art. 25 din Legea nr. 365/2002. De asemenea, faptele inculpatului B.M., care i-a sprijinit pe ceilalți inculpați, cunoscând că aceștia dețin și încearcă să pună în funcțiune echipamente de skimming ce urmau să fie expediate inculpatului M.I. aflat în Statele Unite ale Americii, de unde coordona activitatea grupului infracțional și unde intenționa de altfel să ajungă și inculpatul B.M, care primise o propunere în acest sens de la M.I., întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de aderare la un grup infracțional organizat prevăzută în art. 7 din Legea nr. 39/2003 și respectiv complicitate la deținerea de echipamente necesare copierii datelor de pe instrumentele de plată electronică, prevăzută în art. 26 C. pen.

raportat la art. 25 din Legea nr. 365/2002, fapte aflate în concurs. Prin decizia nr. 30 din 29 ianuarie 2013, Curtea de Apel Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Craiova și inculpatul M.I. împotriva sentinței nr. 197 din 11 mai 2012, pronunțată de Tribunalul Dolj, Secția penală. A respins apelul inculpatului B.M., ca nefondat. A desființat, în parte, sentința apelată, pe latură penală. A descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului M.I. În baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 320 1 alin. (1) și (7) C. proc.

pen., a condamnat pe acest inculpat la pedeapsa de 3 ani și 4 luni închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani. În baza art. 25 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 320 1 alin. (1) și (7) C. proc. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de un an și 6 luni închisoare. În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 C. pen., a recontopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul M.I. să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani și 4 luni închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. A înlăturat aplicarea art. 81 - art. 82 C. pen.

pentru inculpatul B.M. În baza art. 86 1 C. pen. și art. 86 2 C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante principale de 2 ani închisoare, pe durata termenului de încercare de 5 ani. A făcut aplicarea art. 86 3 alin. (1) lit. a) - d) C. pen. A menținut aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen. A menținut aplicarea celorlalte dispoziții ale sentinței apelate. Curtea de apel a reținut că starea de fapt, astfel cum a fost reținută de prima instanță, identică cu starea de fapt descrisă în actul de sesizare a instanței, a fost judicios apreciată și lămurită pe baza probelor administrate pe parcursul procesului penal, răspunzând exigențelor art. 62 și urm. C. proc. pen.

S-a constatat că starea de fapt reținută de prima instanță este rezultatul interpretării raționale și judicioase a probelor administrate în cauză, corect fiind aplicate și dispozițiile legale ce vizează încadrarea în drept a faptelor săvârșite de cei doi inculpați. Arătând cele de mai sus cu privire la încadrarea în drept și în fapt a activităților infracționale desfășurate ce cei doi inculpați, mai departe s-a analizat dacă în cazul inculpatului M.I. sunt aplicabile dispozițiile legale ce au vizat procedura simplificată prevăzută în art. 320 1 C. proc. pen., cerere formulată de inculpat cu prilejul soluționării apelului. În condițiile în care s-a recunoscut ca admisibilă, din punct de vedere legal, aplicarea procedurii simplificate după admiterea rejudecării cauzei în condițiile art. 522 1 C. proc.

pen., inculpatul M.I. a arătat că pentru aceleași rațiuni s-a putut recurge la procedura simplificată și în cauza de față, în condițiile în care judecata și condamnarea sa de către prima instanță a survenit în lipsă, iar inculpatul s-a prezentat pentru prima dată cu prilejul soluționării apelului, în instanță. În raport cu susținerea inculpatului, s-a menționat, cu titlu prealabil, că deși art. 522 1 C. proc. pen.

nu condiționează în mod expres rejudecarea cauzei de poziția procesuală a celui judecat și condamnat în lipsă - persoană ce se sustrage sau persoană care efectiv nu are cunoștință de procesul penal pornit împotriva sa -, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 624/2012, a stabilit că cererea de rejudecare formulată de persoana judecată și condamnată în lipsă, care a avut cunoștință de existența procedurilor penale împotriva sa, a avut posibilitatea de a-și exercita dreptul la apărare și a fost reprezentată de un apărător în tot cursul procesului penal, însă nu s-a prezentat în fața instanțelor judecătorești, este inadmisibilă. S-a observat, astfel, că rejudecarea după extrădare nu este admisibilă în orice condiții, cum greșit susține apelantul.

S-a constatat că și în situația de față se pune practic aceeași problemă: dacă inculpatul a avut cunoștință de existența procedurilor penale pornite împotriva sa, a avut posibilitatea de a-și exercita dreptul la apărare, însă de această dată, prin prisma dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., ce a vizat termenul de judecată anterior începerii cercetării judecătorești, termen la care inculpatul a fost legal citat, iar procedura de citare a fost legal îndeplinită. Observând cerințele impuse de aplicarea art. 320 1 C. proc. pen., s-a constatat că legea condiționează aplicarea procedurii simplificate de momentul anterior începerii cercetării judecătorești, moment descris, de asemenea, de lege, prin art. 291 C. proc.

pen., ca termen la care părțile au fost legal citate și procedura de citare a fost legal îndeplinită. Or, în cauza de față, s-a observat că inculpatul nu a fost prezent nici în faza de urmărire penală și nici în faza de cercetare judecătorească. Citat la domiciliul cunoscut, pe parcursul urmăririi penale, în condițiile art. 179 C. proc. pen., instanța de judecată a dispus și citarea acestuia prin mandat de aducere, potrivit dispozițiilor art. 183 C. proc. pen., pentru ca la termenul de judecată, pe fond, să se realizeze procedura de citare prin publicitate. Așa cum a rezultat din referatul întocmit de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Dolj, precum și din încheierile de ședință ale primei instanțe, inculpatul M.I., în cele două faze procesuale, nu s-a aflat în România, acesta fiind plecat în Statele Unite ale Americii, fără a putea fi precizată reședința.

În referatul întocmit a fost menționat și domiciliul din Italia, unde inculpatul este căsătorit, dar fără ca autoritățile române sau familia acestuia să aibă cunoștință de locul unde domiciliază, în realitate, inculpatul. Totodată, s-a constatat că familia inculpatului i-a angajat acestuia apărător ales, atât cu prilejul soluționării fondului cauzei, cât și în apel. Observând dispozițiile art. 291 C. proc. pen., potrivit cărora judecata poate avea loc numai dacă părțile sunt legal citate și procedura este îndeplinită, iar înfățișarea părții în instanță, în persoană sau prin reprezentant ori avocat ales sau avocat din oficiu, dacă acesta din urmă a luat legătura cu partea reprezentată, acoperă orice nelegalitate survenită în procedura de citare, s-a constatat că în prezenta cauză nu a fost îndeplinită condiția pozitivă în ceea ce privește luarea legăturii avocatului ales cu inculpatul.

Existența delegației avocațiale, ce face dovada contractului de mandat, prin care sunt angajate serviciile apărătorului ales, în condițiile în care actul doveditor, delegația avocațială, nu poartă semnătura inculpatului și nici a vreunei persoane mandatate de inculpat în scopul angajării unui apărător, în absența oricăror alte dovezi contrare, nu a dus la concluzia luării legăturii apărătorului ales cu inculpatul, atâta timp cât nu există acordul inculpatului în încheierea contractului de mandat. Au fost avute în vedere inclusiv concluziile apărătorului ales depuse la instanța de fond în ceea ce privește inexistența legăturii cu inculpatul, concluzie ce s-a desprins și din actele de procedură efectuate în cauză, descrise mai sus.

De aceea, s-a apreciat că în prezenta cauză își pot găsi aplicare dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen., termenul la care inculpatul M.I. a recunoscut săvârșirea faptei și a solicitat ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală - și față de caracterul devolutiv, integral al căii de atac formulate - având caracterele juridice ale termenului prevăzut în art. 320 1 C. proc. pen. Împotriva hotărârilor au declarat recurs, între alții, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Craiova și inculpatul M.I. Parchetul a criticat hotărârile pentru nelegalitate și netemeinicie, respectiv pentru greșita reținere a dispozițiilor art. 320 1 C. proc.

pen. cu privire la inculpatul M.I. și greșita individualizare a pedepselor aplicate inculpatului B.M. Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 14 și 17 2 C. proc. pen. Inculpatul M.I. a solicitat aplicarea unor pedepse într-un cuantum mai mic, cu aplicarea suspendării executării pedepsei rezultante. Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 14 și 17 2 C. proc. pen. Analizând recursurile declarate, prin prisma motivelor invocate și a celor ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele: Referitor la motivul de nelegalitate invocat în recursul parchetului privind greșita reținere a dispozițiilor art. 320 1 C. proc.

pen. cu privire la inculpatul M.I., Înalta Curte de Casație și Justiție îl apreciază ca fiind întemeiat. Astfel, instanța de apel a constatat admisibilitatea aplicării procedurii simplificate prevăzute în art. 320 1 C. proc. pen., făcând o paralelă cu instituția rejudecării în caz de extrădare sau predare pe baza unui mandat european de arestare prevăzută în art. 522 1 C. proc. pen. Pornind de la ipoteza, greșită în opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție, că inculpatul M.I. nu a avut cunoștință de existența procedurilor pornite împotriva sa, neexistând dovada că apărătorul ales a luat legătura cu acesta, iar termenul limită la care se putea solicita aplicarea procedurii simplificate presupune îndeplinirea procedurii de citare (fapt ce nu s-a realizat în opinia curții de apel) și raportat la caracterul devolutiv al căii de atac, instanța de apel a apreciat că pot fi aplicate, direct în apel, dispozițiile art. 320 1 C. proc.

pen. Înalta Curte de Casație și Justiție consideră, însă, că aprecierile instanței de apel exced dispozițiilor legale incidente în speță. În primul rând, nu se poate face o paralelă între instituția rejudecării prevăzută în art. 522 1 C. proc. pen. - care presupune reluarea procesului penal din faza judecății în fața instanței de fond și situația din prezenta cauză, care se afla în faza procesuală a apelului, nefiind vorba de situații juridice identice, ci de faze diferite ale procesului penal. De asemenea, este inexactă și aprecierea instanței de apel privitoare la încălcarea dispozițiilor art. 291 C. proc. pen., în condițiile în care procedura de citare cu inculpatul a fost legal îndeplinită în fața instanței de fond.

Inculpatul M.I. a fost citat la domiciliul cunoscut și prin afișare la Consiliul local în a cărui rază teritorială s-au săvârșit infracțiunile deduse judecății. Totodată, din mențiunile procesului-verbal de executare a mandatului de aducere a rezultat că inculpatul a părăsit teritoriul țării, aflându-se în Canada la o adresă necunoscută. Din concluziile raportului întocmit de consilierul de probațiune din cadrul Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Dolj a rezultat că inculpatul avea cunoștință de procesul penal care se derula în România, aspect ce a reieșit din discuțiile purtate cu tatăl inculpatului. Din mențiunile din încheierea de ședință de la termenul din data de 12 iulie 2011, având în vedere susținerile apărătorul ales al inculpatului, rezultă că inculpatul avea cunoștință de procesul din România.

Mai mult, interesele inculpatului au fost susținute de un apărător ales, motiv pentru care, în conformitate cu dispozițiile art. 291 C. proc. pen., s-a considerat, în mod corect, că procedura de citare cu inculpatul a fost legal îndeplinită. Cerința luării legăturii cu partea reprezentată îl vizează doar pe apărătorul din oficiu, nu și pe cel ales, aserțiunea instanței de apel pe acest aspect fiind în contradicție cu dispozițiile art. 291 alin. (1) teza finală C. proc. pen. Or, faptul că inculpatul M.I. s-a sustras procesului penal, fiind prezentat instanței de apel, ca urmare a executării mandatului de arestare preventivă emis în lipsă pe numele său, moment la care a solicitat aplicarea procedurii simplificate, nu justifică prelungirea termenului prevăzut de lege pentru a beneficia de dispozițiile favorabile, sub aspectul limitelor de pedeapsă, prevăzute în art. 320 1 alin. (7) C. proc.

pen. Revenirea la o etapă procesuală anterioară este posibilă doar în cazul în care legea prevede expres acest lucru, fapt ce nu este realizat în speță. În concluzie, fiind depășit momentul procesual la care inculpatul M.I. putea solicita aplicarea procedurii simplificate, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a casa decizia penală pe acest aspect, iar critica parchetului vizând greșita reținere a dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., circumscrisă cazului de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., este întemeiată. În ceea ce privește individualizarea pedepselor, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Referitor la pedepsele aplicate inculpaților pentru infracțiunea prevăzută în art. 7 din Legea nr. 39/2003, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au stabilit că minimul special al pedepsei este de 5 ani închisoare.

În acest sens, este de constatat că limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor pentru infracțiunea prevăzută în art. 7 din Legea nr. 39/2003 sunt cuprinse între 5 și 20 de ani închisoare. Însă, aplicarea prevederilor statuate în alin. (1) al art. 7 nu poate fi independentă, ci în strânsă corelație cu cele prevăzute în alin. (2), care limitează pedeapsa aplicată în concret pentru infracțiunea prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 prin raportare la regimul sancționator prevăzut de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat. Acest tratament sancționator vizează ambele limite ale textului de lege incriminator al infracțiunii scop și nu numai limita maximă a pedepsei, în condițiile în care legiuitorul folosește termenul de „sancțiune prevăzută de lege”, ceea ce implică atât limita maximă, dar și limita minimă prevăzută de lege pentru infracțiunea care intră în scopul grupului infracțional organizat.

Dacă legiuitorul ar fi intenționat să limiteze doar maximul pedepsei ce poate fi aplicată pentru infracțiunea prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, ar fi precizat în mod expres acest lucru. În lipsa unei dispoziții exprese a legii, o interpretare contrară ar excede dispozițiilor legale menționate. Or, „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” ( unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem ). Având în vedere că scopul grupului infracțional al cărui lider era inculpatul M.I.

era de a deplasa echipamente de skimming în străinătate pentru a fi montate la terminalele bancare, pentru ca apoi să se procedeze la clonarea de carduri și la efectuarea de retrageri frauduloase, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat este închisoarea de la 3 ani la 12 ani (art. 24 din Legea nr. 365/2002), Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că limita minimă de pedeapsă pentru infracțiunea prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 este 3 ani închisoare și nu 5 ani închisoare, cum au stabilit instanțele de fond și de apel.

Chiar dacă inculpații au fost condamnați doar pentru infracțiunea de deținere de echipamente în vederea falsificării instrumentelor de plată electronică prevăzută în art. 25 din Legea nr. 365/2002, consumarea celeilalte infracțiuni pentru care s-a constituit grupul infracțional (falsificarea instrumentelor de plată electronică prevăzută în art. 24 din Legea nr. 365/2002 și efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos prevăzută în art. 27 din aceeași lege) fiind împiedicată de intervenția organelor de urmărire penală, acest aspect nu are relevanță cu privire la limitele de pedeapsă ce trebuie aplicate în cauză pentru infracțiunea prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003. Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că se impune reindividualizarea pedepselor ce urmează a fi aplicate în ceea ce-l privește pe inculpatul M.I.

Având în vedere, pe de o parte, rolul avut de inculpatul M.I. în activitatea infracțională, de coordonator și lider al grupului infracțional organizat, modalitatea concretă de comitere a faptelor, urmările ce se puteau produce, dar și persoana inculpatului, care nu este cunoscut cu antecedente penale și a avut o poziție sinceră de recunoaștere a faptelor la momentul la care a fost audiat, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că se impune aplicarea unor pedepse egale sau orientate spre minimul special prevăzut de lege. Atitudinea procesuală a inculpatului, deși nu poate conduce la reținerea prevederilor favorabile sub aspectul limitelor de pedeapsă prevăzute în art. 320 1 alin. (7) C. proc.

pen., pot fi valorificate în cadrul operațiunii de individualizare a pedepselor prin stabilirea unui cuantum just și echitabil, apt să asigure realizarea scopului pedepsei prevăzut în art. 52 C. pen. Solicitarea recurentului de aplicarea unui tratament juridic egal cu al inculpatului B.M. sub aspectul modalității de executare a pedepsei rezultante nu poate fi primită de instanță, în condițiile în care există diferențe evidente între cei doi inculpați, atât sub aspectul contribuției și rolului avut în cadrul activității infracționale, dar și al comportamentului procesual al celor doi, inculpatul M.I. sustrăgându-se urmăririi penale și judecății în fața instanței de fond, prezența sa la judecarea apelului datorându-se punerii în executare a mandatului de arestare emis pe numele său.

Față de cele arătate, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Craiova și recurentul intimat inculpat M.I. împotriva deciziei nr. 30 din 29 ianuarie 2013 a Curții de Apel Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori, a casat, în parte, decizia penală atacată și sentința nr. 197 din 11 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Dolj, Secția penală și, rejudecând: A descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului M.I. în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor.

În baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani. În baza art. 25 din Legea nr. 365/2002, a condamnat același inculpat la pedeapsa de un an și 6 luni închisoare. În baza art. 33, art. 34 și art. 35 alin. (1) C. pen., a contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul M.I. să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani. În baza dispozițiilor art. 71 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului exercițiul drepturilor civile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței nr. 197 din 11 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Dolj, Secția penală și ale deciziei nr. 30 din 29 ianuarie 2013 a Curții de Apel Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori.