ÎCCJ, decizie (scj.ro #83720)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83720) (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Grup

infracțional organizat. Sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea cea

mai gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat

Cuprins pe materii:

Drept

penal. Partea specială. Infracțiuni prevăzute în legi speciale. Infracțiuni

privind criminalitatea organizată

Indice alfabetic:

Drept penal

-

grup

infracțional organizat

Legea

nr. 39/2003,

art. 7

alin. (1) și (2)

În

conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, pedeapsa pentru inițierea sau constituirea unui grup

infracțional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui

astfel de grup nu poate fi mai mare decât sancțiunea prevăzută de lege

pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional

organizat.

În

cazul în care, în scopul grupului infracțional organizat, intră infracțiunea de

falsificare a instrumentelor de plată electronică prevăzută în art. 24 alin.

(1) din Legea nr. 365/2002, infracțiunea de deținere de echipamente în vederea

falsificării instrumentelor de plată electronică prevăzută în art. 25 din Legea

nr. 365/2002 și infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod

fraudulos prevăzută în art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, sancțiunea

prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul

grupului infracțional organizat, în sensul art. 7 alin. (2) din Legea nr.

39/2003, este sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea de falsificare a

instrumentelor de plată electronică (închisoarea de la 3 la 12 ani), chiar dacă

inculpații sunt condamnați numai pentru infracțiunea de deținere de echipamente

în vederea falsificării instrumentelor de plată electronică, săvârșirea

infracțiunii de falsificare a instrumentelor de plată electronică și săvârșirea

infracțiunii de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos fiind

împiedicate de intervenția organelor de urmărire penală.

I.C.C.J., Secția penală,

decizia nr. 2325 din 2 iulie 2013

Prin sentința nr. 197 din 11 mai 2012 pronunțată de Tribunalul

Dolj, Secția penală, s-a dispus, în baza art. 7 din Legea nr. 39/2003,

condamnarea inculpatului M.I. la pedeapsa de 5 ani închisoare și interzicerea

drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen., pe o durată de 3 ani ca pedeapsă complementară.

În baza art. 25 din Legea nr. 365/2002, a fost condamnat același

inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza dispozițiilor art. 33 lit. a) și art. 34 C. pen., s-a dispus ca inculpatul M.I. să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 5 ani închisoare

și interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a

și lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani, ca pedeapsă complementară.

S-au aplicat dispozițiile art. 71,

art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea

art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost

condamnat inculpatul B.M. la pedeapsa de 2 ani închisoare și interzicerea

drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen. pe o durată de 2 ani, ca pedeapsă complementară.

În baza dispozițiilor art. 26 C. pen. raportat la art.

25 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., a

fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 3 luni închisoare.

În baza dispozițiilor art. 33 lit. a) și art. 34 C. pen., s-a dispus ca inculpatul B.M. să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani închisoare

și interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a

și lit. b) C. pen., ca pedeapsă complementară pe o durată de 2 ani.

În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a

pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului

pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1)

lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen.,

s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata suspendării

executării pedepsei principale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat

următoarele:

Pe rolul Tribunalului Dolj a fost înregistrată cauza având ca

obiect acțiunea penală pornită împotriva inculpaților P.M., C.T., Ș.M., Z.L.,

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 7 din Legea nr. 39/2003 și

art. 25 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., precum și

a inculpaților B.M., O.R. și B.F., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute

în art. 7 din Legea nr. 39/2003 și art. 26 C. pen. raportat la art. 25 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Totodată, acțiunea penală a fost pornită și împotriva

inculpatului M.I., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 7 din

Legea nr. 39/2003 și art. 25 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 33 lit.

a) C. pen.

Cauza a fost soluționată prin sentința penală nr. 355 din 13

iulie 2011 de către Tribunalul Dolj, rămasă definitivă prin decizia penală nr.

269/2011 a Curții de Apel Craiova și irevocabilă prin decizia Înaltei Curți de

Casație și Justiție, inculpații C.T., P.M., Z.L., Ș.M., B.F. și O.R. fiind

condamnați la pedeapsa închisorii în condițiile aplicării art. 86

1

C. pen.

De asemenea, s-a constatat că pe parcursul soluționării cauzei

de mai sus, instanța de fond a dispus disjungerea acțiunii penale pornită

împotriva inculpaților M.I. și B.M.

În faza de cercetare judecătorească a fost audiat în instanță

inculpatul B.M., care nu a recunoscut săvârșirea faptelor deduse judecății.

Inculpatul M.I., deși a fost legal citat la ultimul domiciliu

cunoscut, precum și prin afișare, nu s-a prezentat în instanță în vederea

audierii, iar tatăl acestuia prezent la unele termene de judecată a învederat

că fiul său locuiește în Statele Unite ale Americii, dar nu îi cunoaște adresa,

că au vorbit la telefon, înștiințându-l despre acest dosar și i-a spus că nu

este vinovat.

În raport cu materialul probator administrat în faza de urmărire

penală și probele din faza de cercetare judecătorească, prima instanță a arătat

că, deși atât inculpatul B.M., cât și inculpatul M.I. au solicitat achitarea

pentru ambele infracțiuni, deoarece nu există dovezi că s-au constituit într-un

grup infracțional organizat, cu roluri prestabilite în vederea desfășurării

unor operațiuni având drept scop deplasarea în străinătate a unor persoane și a

unor echipamente de skimming în vederea derulării unor tranzacții frauduloase

cu carduri contrafăcute ori că ar fi sprijinit activitatea unui astfel de grup

(în ceea ce-l privește pe inculpatul B.M.), susținerile și apărările lor sunt

contrazise de probatoriul administrat, inclusiv de declarațiile celorlalți

inculpați care au făcut parte din acest grup infracțional organizat și care au

fost deja condamnați pe baza recunoașterii vinovăției.

Astfel, a fost indubitabil dovedit că inculpatul M.I., care avea

numeroase legături în mediul infracțional specializat în astfel de tranzacții

frauduloase cu carduri, a fost cel care a inițiat și pregătit o operațiune ce a

avut drept scop deplasarea unor echipamente de skimming și a unor persoane în

Statele Unite ale Americii, în această activitate implicându-i și pe ceilalți

inculpați, inclusiv pe inculpatul B.M., rolul inculpatului M.I. - de lider al

grupului fiind reliefat de conținutul convorbirilor telefonice redate în

procesele-verbale anexate la dosar, celelalte probe materiale, concluziile

rapoartelor de constatare tehnico-științifică întocmite în cauză și

declarațiile celorlalți inculpați care au acționat în cadrul grupului și care

și-au recunoscut vinovăția cu prilejul audierii in instanță.

Prin urmare, în ceea ce-l privește pe inculpatul M.I., s-a

constatat că activitatea infracțională întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii prevăzute în art. 7 din Legea nr. 39/2003 și respectiv ale infracțiunii

prevăzute în art. 25 din Legea nr. 365/2002.

De asemenea, faptele inculpatului B.M., care i-a sprijinit pe

ceilalți inculpați, cunoscând că aceștia dețin și încearcă să pună în funcțiune

echipamente de skimming ce urmau să fie expediate inculpatului M.I. aflat în

Statele Unite ale Americii, de unde coordona activitatea grupului infracțional

și unde intenționa de altfel să ajungă și inculpatul B.M, care primise o

propunere în acest sens de la M.I., întrunesc elementele constitutive ale

infracțiunilor de aderare la un grup infracțional organizat prevăzută în art. 7

din Legea nr. 39/2003 și respectiv complicitate la deținerea de echipamente

necesare copierii datelor de pe instrumentele de plată electronică, prevăzută

în art. 26 C. pen. raportat la art. 25 din Legea nr. 365/2002, fapte aflate în

concurs.

Prin decizia nr. 30 din 29 ianuarie 2013, Curtea de Apel

Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori, a admis apelurile declarate

de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism -

Serviciul Teritorial Craiova și inculpatul M.I. împotriva sentinței nr. 197 din

11 mai 2012, pronunțată de Tribunalul Dolj, Secția penală.

A respins apelul inculpatului B.M., ca nefondat.

A desființat, în parte, sentința apelată, pe latură penală.

A descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului M.I.

În baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 320

1

alin. (1) și (7) C. proc. pen., a condamnat pe acest inculpat la pedeapsa de 3

ani și 4 luni închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen. pe o durată de 3 ani.

În baza art. 25 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 320

1

alin. (1) și (7) C. proc. pen., a condamnat pe același inculpat la

pedeapsa de un an și 6 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 C. pen., a recontopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul M.I. să execute pedeapsa rezultantă

de 3 ani și 4 luni închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în

art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

A înlăturat aplicarea art. 81 - art. 82 C. pen. pentru inculpatul B.M.

În baza art. 86

1

C. pen. și art. 86

2

C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante

principale de 2 ani închisoare, pe durata termenului de încercare de 5 ani.

A făcut aplicarea art. 86

3

alin. (1) lit. a) - d) C.

pen.

A menținut aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen.

A menținut aplicarea celorlalte dispoziții ale sentinței

apelate.

Curtea de apel a reținut că starea de fapt, astfel cum a fost

reținută de prima instanță, identică cu starea de fapt descrisă în actul de

sesizare a instanței, a fost judicios apreciată și lămurită pe baza probelor

administrate pe parcursul procesului penal, răspunzând exigențelor art. 62 și

urm. C. proc. pen.

S-a constatat că starea de fapt reținută de prima instanță este

rezultatul interpretării raționale și judicioase a probelor administrate în

cauză, corect fiind aplicate și dispozițiile legale ce vizează încadrarea în

drept a faptelor săvârșite de cei doi inculpați.

Arătând cele de mai sus cu privire la încadrarea în drept și în

fapt a activităților infracționale desfășurate ce cei doi inculpați, mai

departe s-a analizat dacă în cazul inculpatului M.I. sunt aplicabile

dispozițiile legale ce au vizat procedura simplificată prevăzută în art. 320

1

C. proc. pen., cerere formulată de inculpat cu prilejul soluționării apelului.

În condițiile în care s-a recunoscut ca admisibilă, din punct de

vedere legal, aplicarea procedurii simplificate după admiterea rejudecării

cauzei în condițiile art. 522

1

C. proc. pen., inculpatul M.I. a

arătat că pentru aceleași rațiuni s-a putut recurge la procedura simplificată

și în cauza de față, în condițiile în care judecata și condamnarea sa de către

prima instanță a survenit în lipsă, iar inculpatul s-a prezentat pentru prima

dată cu prilejul soluționării apelului, în instanță.

În raport cu susținerea inculpatului, s-a menționat, cu titlu

prealabil, că deși art. 522

1

C. proc. pen. nu condiționează în mod

expres rejudecarea cauzei de poziția procesuală a celui judecat și condamnat în

lipsă - persoană ce se sustrage sau persoană care efectiv nu are cunoștință de

procesul penal pornit împotriva sa -, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

decizia nr. 624/2012, a stabilit că cererea de rejudecare formulată de persoana

judecată și condamnată în lipsă, care a avut cunoștință de existența

procedurilor penale împotriva sa, a avut posibilitatea de a-și exercita dreptul

la apărare și a fost reprezentată de un apărător în tot cursul procesului

penal, însă nu s-a prezentat în fața instanțelor judecătorești, este

inadmisibilă.

S-a observat, astfel, că rejudecarea după extrădare nu este

admisibilă în orice condiții, cum greșit susține apelantul.

S-a constatat că și în situația de față se pune practic aceeași

problemă: dacă inculpatul a avut cunoștință de existența procedurilor penale

pornite împotriva sa, a avut posibilitatea de a-și exercita dreptul la apărare,

însă de această dată, prin prisma dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., ce a vizat termenul de judecată anterior începerii cercetării

judecătorești, termen la care inculpatul a fost legal citat, iar procedura de

citare a fost legal îndeplinită.

Observând cerințele impuse de aplicarea art. 320

1

C. proc. pen., s-a constatat că legea condiționează aplicarea procedurii simplificate

de momentul anterior începerii cercetării judecătorești, moment descris, de

asemenea, de lege, prin art. 291 C. proc. pen., ca termen la care părțile au

fost legal citate și procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Or, în cauza de față, s-a observat că inculpatul nu a fost

prezent nici în faza de urmărire penală și nici în faza de cercetare judecătorească.

Citat la domiciliul cunoscut, pe parcursul urmăririi penale, în

condițiile art. 179 C. proc. pen., instanța de judecată a dispus și citarea

acestuia prin mandat de aducere, potrivit dispozițiilor art. 183 C. proc. pen., pentru ca la termenul de judecată, pe fond, să se realizeze procedura de citare

prin publicitate.

Așa cum a rezultat din referatul întocmit de Serviciul de

Probațiune de pe lângă Tribunalul Dolj, precum și din încheierile de ședință

ale primei instanțe, inculpatul M.I., în cele două faze procesuale, nu s-a

aflat în România, acesta fiind plecat în Statele Unite ale Americii, fără a

putea fi precizată reședința.

În referatul întocmit a fost menționat și domiciliul din Italia,

unde inculpatul este căsătorit, dar fără ca autoritățile române sau familia

acestuia să aibă cunoștință de locul unde domiciliază, în realitate,

inculpatul.

Totodată, s-a constatat că familia inculpatului i-a angajat

acestuia apărător ales, atât cu prilejul soluționării fondului cauzei, cât și

în apel.

Observând dispozițiile art. 291 C. proc. pen., potrivit cărora judecata poate avea loc numai dacă părțile sunt legal citate și

procedura este îndeplinită, iar înfățișarea părții în instanță, în persoană sau

prin reprezentant ori avocat ales sau avocat din oficiu, dacă acesta din urmă a

luat legătura cu partea reprezentată, acoperă orice nelegalitate survenită în

procedura de citare, s-a constatat că în prezenta cauză nu a fost îndeplinită

condiția pozitivă în ceea ce privește luarea legăturii avocatului ales cu inculpatul.

Existența delegației avocațiale, ce face dovada contractului de

mandat, prin care sunt angajate serviciile apărătorului ales, în condițiile în

care actul doveditor, delegația avocațială, nu poartă semnătura inculpatului și

nici a vreunei persoane mandatate de inculpat în scopul angajării unui

apărător, în absența oricăror alte dovezi contrare, nu a dus la concluzia

luării legăturii apărătorului ales cu inculpatul, atâta timp cât nu există

acordul inculpatului în încheierea contractului de mandat.

Au fost avute în vedere inclusiv concluziile apărătorului ales

depuse la instanța de fond în ceea ce privește inexistența legăturii cu

inculpatul, concluzie ce s-a desprins și din actele de procedură efectuate în

cauză, descrise mai sus.

De aceea, s-a apreciat că în prezenta cauză își pot găsi

aplicare dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen., termenul la care

inculpatul M.I. a recunoscut săvârșirea faptei și a solicitat ca judecata să se

facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală - și față de

caracterul devolutiv, integral al căii de atac formulate - având caracterele

juridice ale termenului prevăzut în art. 320

1

C. proc. pen.

Împotriva hotărârilor au declarat recurs, între alții, Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial

Craiova și inculpatul M.I.

Parchetul a criticat hotărârile pentru nelegalitate și

netemeinicie, respectiv pentru greșita reținere a dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen. cu privire la inculpatul M.I. și greșita individualizare a pedepselor

aplicate inculpatului B.M.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 14 și 17

2

C. proc. pen.

Inculpatul M.I. a solicitat aplicarea unor pedepse într-un

cuantum mai mic, cu aplicarea suspendării executării pedepsei rezultante.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 14 și 17

2

C. proc. pen.

Analizând recursurile declarate, prin prisma motivelor invocate

și a celor ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Referitor la motivul de nelegalitate invocat în recursul

parchetului privind greșita reținere a dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen. cu privire la inculpatul M.I., Înalta Curte de Casație și Justiție îl

apreciază ca fiind întemeiat.

Astfel, instanța de apel a constatat admisibilitatea aplicării

procedurii simplificate prevăzute în art. 320

1

C. proc. pen., făcând o paralelă cu instituția rejudecării în caz de extrădare sau

predare pe baza unui mandat european de arestare prevăzută în art. 522

1

C. proc. pen.

Pornind de la ipoteza, greșită în opinia Înaltei Curți de

Casație și Justiție, că inculpatul M.I. nu a avut cunoștință de existența

procedurilor pornite împotriva sa, neexistând dovada că apărătorul ales a luat

legătura cu acesta, iar termenul limită la care se putea solicita aplicarea

procedurii simplificate presupune îndeplinirea procedurii de citare (fapt ce nu

s-a realizat în opinia curții de apel) și raportat la caracterul devolutiv al

căii de atac, instanța de apel a apreciat că pot fi aplicate, direct în apel,

dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen.

Înalta Curte de Casație și Justiție consideră, însă, că

aprecierile instanței de apel exced dispozițiilor legale incidente în speță.

În primul rând, nu se poate face o paralelă între instituția

rejudecării prevăzută în art. 522

1

C. proc. pen. - care presupune

reluarea procesului penal din faza judecății în fața instanței de fond și situația

din prezenta cauză, care se afla în faza procesuală a apelului, nefiind vorba

de situații juridice identice, ci de faze diferite ale procesului penal.

De asemenea, este inexactă și aprecierea instanței de apel

privitoare la încălcarea dispozițiilor art. 291 C. proc. pen., în condițiile în care procedura de citare cu inculpatul a fost legal îndeplinită

în fața instanței de fond. Inculpatul M.I. a fost citat la domiciliul cunoscut

și prin afișare la Consiliul local în a cărui rază teritorială s-au săvârșit

infracțiunile deduse judecății.

Totodată, din mențiunile procesului-verbal de executare a

mandatului de aducere a rezultat că inculpatul a părăsit teritoriul țării,

aflându-se în Canada la o adresă necunoscută.

Din concluziile raportului întocmit de consilierul de probațiune

din cadrul Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Dolj a rezultat că

inculpatul avea cunoștință de procesul penal care se derula în România, aspect

ce a reieșit din discuțiile purtate cu tatăl inculpatului.

Din mențiunile din încheierea de ședință de la termenul din data

de 12 iulie 2011, având în vedere susținerile apărătorul ales al inculpatului,

rezultă că inculpatul avea cunoștință de procesul din România.

Mai mult, interesele inculpatului au fost susținute de un

apărător ales, motiv pentru care, în conformitate cu dispozițiile art. 291 C. proc. pen., s-a considerat, în mod corect, că procedura de citare cu inculpatul a fost legal

îndeplinită. Cerința luării legăturii cu partea reprezentată îl vizează doar pe

apărătorul din oficiu, nu și pe cel ales, aserțiunea instanței de apel pe acest

aspect fiind în contradicție cu dispozițiile art. 291 alin. (1) teza finală C.

proc. pen.

Or, faptul că inculpatul M.I. s-a sustras procesului penal,

fiind prezentat instanței de apel, ca urmare a executării mandatului de

arestare preventivă emis în lipsă pe numele său, moment la care a solicitat

aplicarea procedurii simplificate, nu justifică prelungirea termenului prevăzut

de lege pentru a beneficia de dispozițiile favorabile, sub aspectul limitelor

de pedeapsă, prevăzute în art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen.

Revenirea la o etapă procesuală anterioară este posibilă doar în

cazul în care legea prevede expres acest lucru, fapt ce nu este realizat în

speță.

În concluzie, fiind depășit momentul procesual la care

inculpatul M.I. putea solicita aplicarea procedurii simplificate, Înalta Curte

de Casație și Justiție urmează a casa decizia penală pe acest aspect, iar

critica parchetului vizând greșita reținere a dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., circumscrisă cazului de casare prevăzut în art. 385

9

alin.

(1) pct. 17

2

C. proc. pen., este întemeiată.

În ceea ce privește individualizarea pedepselor, Înalta Curte de

Casație și Justiție reține următoarele:

Referitor la pedepsele aplicate inculpaților pentru infracțiunea

prevăzută în art. 7 din Legea nr. 39/2003, Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au stabilit că

minimul special al pedepsei este de 5 ani închisoare.

În acest sens, este de constatat că limitele de pedeapsă

stabilite de legiuitor pentru infracțiunea prevăzută în art. 7 din Legea nr.

39/2003 sunt cuprinse între 5 și 20 de ani închisoare.

Însă, aplicarea prevederilor statuate în alin. (1) al art. 7 nu

poate fi independentă, ci în strânsă corelație cu cele prevăzute în alin. (2),

care limitează pedeapsa aplicată în concret pentru infracțiunea prevăzută în

art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 prin raportare la regimul sancționator

prevăzut de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul

grupului infracțional organizat.

Acest tratament sancționator vizează ambele limite ale textului

de lege incriminator al infracțiunii scop și nu numai limita maximă a pedepsei,

în condițiile în care legiuitorul folosește termenul de „sancțiune prevăzută de

lege”, ceea ce implică atât limita maximă, dar și limita minimă prevăzută de

lege pentru infracțiunea care intră în scopul grupului infracțional organizat.

Dacă legiuitorul ar fi intenționat să limiteze doar maximul

pedepsei ce poate fi aplicată pentru infracțiunea prevăzută în art. 7 alin. (1)

din Legea nr. 39/2003, ar fi precizat în mod expres acest lucru. În lipsa unei

dispoziții exprese a legii, o interpretare contrară ar excede dispozițiilor

legale menționate. Or,

„ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”

(

unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem

).

Având în vedere că scopul grupului infracțional al cărui lider

era inculpatul M.I. era de a deplasa echipamente de skimming în străinătate

pentru a fi montate la terminalele bancare, pentru ca apoi să se procedeze la

clonarea de carduri și la efectuarea de retrageri frauduloase, iar pedeapsa

prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul

grupului infracțional organizat este închisoarea de la 3 ani la 12 ani (art. 24

din Legea nr. 365/2002), Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că

limita minimă de pedeapsă pentru infracțiunea prevăzută în art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 39/2003 este 3 ani închisoare și nu 5 ani închisoare, cum au stabilit

instanțele de fond și de apel.

Chiar dacă inculpații au fost condamnați doar pentru

infracțiunea de deținere de echipamente în vederea falsificării instrumentelor

de plată electronică prevăzută în art. 25 din Legea nr. 365/2002, consumarea

celeilalte infracțiuni pentru care s-a constituit grupul infracțional

(falsificarea instrumentelor de plată electronică prevăzută în art. 24 din

Legea nr. 365/2002 și efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos

prevăzută în art. 27 din aceeași lege) fiind împiedicată de intervenția

organelor de urmărire penală, acest aspect nu are relevanță cu privire la

limitele de pedeapsă ce trebuie aplicate în cauză pentru infracțiunea prevăzută

în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că se impune

reindividualizarea pedepselor ce urmează a fi aplicate în ceea ce-l privește pe

inculpatul M.I.

Având în vedere, pe de o parte, rolul avut de inculpatul M.I. în

activitatea infracțională, de coordonator și lider al grupului infracțional

organizat, modalitatea concretă de comitere a faptelor, urmările ce se puteau

produce, dar și persoana inculpatului, care nu este cunoscut cu antecedente

penale și a avut o poziție sinceră de recunoaștere a faptelor la momentul la

care a fost audiat, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că se impune

aplicarea unor pedepse egale sau orientate spre minimul special prevăzut de

lege. Atitudinea procesuală a inculpatului, deși nu poate conduce la reținerea

prevederilor favorabile sub aspectul limitelor de pedeapsă prevăzute în art.

320

1

alin. (7) C. proc. pen., pot fi valorificate în cadrul

operațiunii de individualizare a pedepselor prin stabilirea unui cuantum just

și echitabil, apt să asigure realizarea scopului pedepsei prevăzut în art. 52 C. pen.

Solicitarea recurentului de aplicarea unui tratament juridic

egal cu al inculpatului B.M. sub aspectul modalității de executare a pedepsei

rezultante nu poate fi primită de instanță, în condițiile în care există

diferențe evidente între cei doi inculpați, atât sub aspectul contribuției și

rolului avut în cadrul activității infracționale, dar și al comportamentului

procesual al celor doi, inculpatul M.I. sustrăgându-se urmăririi penale și

judecății în fața instanței de fond, prezența sa la judecarea apelului

datorându-se punerii în executare a mandatului de arestare emis pe numele său.

Față de cele arătate, în baza art. 385

15

pct. 2 lit.

d) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat

de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism -

Serviciul Teritorial Craiova și recurentul intimat inculpat M.I. împotriva

deciziei nr. 30 din 29 ianuarie 2013 a Curții de Apel Craiova, Secția penală și

pentru cauze cu minori, a casat, în parte, decizia penală atacată și sentința

nr. 197 din 11 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Dolj, Secția penală și,

rejudecând:

A descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului M.I. în

pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor.

În baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, a condamnat pe inculpat la

pedeapsa de 3 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen. pe o durată de 2 ani.

În baza art. 25 din Legea nr. 365/2002, a condamnat același

inculpat la pedeapsa de un an și 6 luni închisoare.

În baza art. 33, art. 34 și art. 35 alin. (1) C. pen., a

contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul M.I. să execute pedeapsa cea

mai grea de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen. pe o durată de 2 ani.

În baza dispozițiilor art. 71 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului

exercițiul drepturilor civile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a

II-a și lit. b) C. pen.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței nr. 197 din 11 mai

2012 pronunțată de Tribunalul Dolj, Secția penală și ale deciziei nr. 30 din 29

ianuarie 2013 a Curții de Apel Craiova, Secția penală și pentru cauze cu

minori.