ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2135/2019

Ședința publică din data de 20 noiembrie 2019

Asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2011, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții PRIMĂRIA ORAȘULUI VOLUNTARI, AUTORITATEA AERONAUTICĂ CIVILĂ ROMÂNĂ, B. și C., solicitând instanței să dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 1.890.000 Euro, reprezentând daune cauzate reclamantei, ca urmare a imposibilității de folosire a imobilului construit de aceasta pe terenul situat în comuna Voluntari, sat Pipera, județul Ilfov, tarla x, parcela x; obligarea pârâților, în solidar, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 23 februarie 2012, reclamanta a formulat cerere completatoare, prin care a arătat că înțelege să cheme în judecată, alături de pârâții menționați în cererea introductivă de instanță, AEROPORTUL INTERNAȚIONAL BUCUREȘTI BĂNEASA AUREL VLAICU, solicitând instanței să dispună: obligarea pârâtului AEROPORTUL INTERNAȚIONAL BUCUREȘTI BĂNEASA AUREL VLAICU, în solidar cu ceilalți pârâți, la plata sumei de 7.600.000 RON, reprezentând daune cauzate reclamantei, urmare a imposibilității de folosire a imobilului construit de reclamantă pe terenul situat în comuna Voluntari, sat Pipera, județul Ilfov, tarla x, parcela x; obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluționarea prezentei cauze.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat precizare, prin care a arătat că înțelege să precizeze valoarea pretențiilor la suma de 7.600.000 RON, având în vedere că în cererea introductivă de instanță a indicat valoarea daunelor solicitate în moneda euro, prin raportare la nivelul chiriei percepute pentru un imobil cu coordonate similare celui din prezenta speță, de aproximativ 10 Euro/mp/lună. A arătat că valoarea daunelor solicitate a fost calculată prin raportare atât la suprafața construită a imobilului de 7.000 mp, din care a fost dedusă suprafața de 1.750 mp ce reprezintă parcare, cât și la nivelul chiriei.

La data de 14.06.2012, reclamanta S.C. A. S.R.L. a depus la dosar cerere completatoare, prin care a solicitat ca, prin hotărârea pe care instanța o va pronunța, să dispună, pe lângă măsurile solicitate în petitul cererii de chemare lin judecată, obligarea pârâtului AEROPORTUL INTERNAȚIONAL BUCUREȘTI BĂNEASA AUREL VLAICU la ridicarea "cablurilor existente în subsolul terenului situat în comuna Voluntari, satul Pipera, județul Ilfov, tarlaua x, parcela x.

Pârâții B. si C. au formulat cerere de chemare in garanție solicitând, în conformitate cu dispozițiile art. 998-999 C. civ. (în forma aplicabilă la data vânzării terenului), raportat la art. 60 și următoarele C. proc. civ., ca în situația în care acțiunea formulată de reclamantă va fi admisă împotriva pârâților, să îi oblige în solidar, la plata echivalentului sumei de 10.000 euro, în RON la data plății, cu titlu de prejudiciu, pe chemații în garanție: COMPANIA NAȚIONALĂ AEROPORT BUCUREȘTI S.A., PRIMĂRIA VOLUNTARI, MINISTERUL TRANSPORTURILOR ȘI AUTORITATEA AERONAUTICĂ CIVILĂ ROMÂNĂ.

Prin încheierea din data de 06.12.2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2011, s-a constatat natura comercială a litigiului, respectiv litigiu între profesioniști și s-a înaintat cauza la secția a VI-a Civilă, complet specializat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 18 ianuarie 2013, sub nr. x/2013.

Reclamanta a formulat cerere precizatoare a capătului I din cererea de chemare în judecată, în sensul că perioada pentru care solicită despăgubirea pentru lipsa de folosință începe din 21.05.2008 și curge până data ridicării cablurilor existente în subsolul terenului situat în comuna Voluntari, satul Pipera, județul Ilfov, tarlaua x, parcela x.

Prin încheierea din 30.04.2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției dreptului la acțiune în ce privește cererea formulata de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtei AUTORITATEA AERONAUTICĂ CIVILĂ ROMÂNĂ și pârâților B. și C. și a admis excepția prescripției dreptului la acțiune formulată împotriva pârâtei COMPANIA NAȚIONALĂ AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A.

Prin sentința civilă nr. 2727 din 4 iulie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei calității procesual pasive, invocată de AUTORITATEA AERONAUTICĂ CIVILĂ ROMÂNĂ și a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții AUTORITATEA AERONAUTICĂ CIVILĂ ROMÂNĂ, B., D., E., F., G., H. și chematul în garanție MINISTERUL TRANSPORTURILOR ȘI INFRASTRUCTURII și pârâții chemați în garanție PRIMĂRIA ORAȘULUI VOLUNTARI și COMPANIA NATIONALĂ AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A. (fost Aeroportul Internațional București Băneasa Aurel Vlaicu).

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel împotriva încheierii din 30.04.2013 și împotriva sentinței civile nr. 2727 din 4 iulie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 972A din 5 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admis apelul declarat de apelanta S.C. A. S.R.L., împotriva încheierii din 30.04.2013 și împotriva sentinței civile nr. 2727 din 4 iulie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013. A fost schimbată în parte încheierea și sentința apelate, în sensul că:

A fost respinsă excepția prescripției cu privire la pretențiile reclamantei împotriva pârâtei COMPANIA NAȚIONALĂ AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A., constând în contravaloarea lipsei de folosință a construcției pe perioada 23.02.2009-23.02.2012.

A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect pretențiile reclamantei împotriva pârâtei COMPANIA NAȚIONALĂ AEROPORTURI BUCUREȘTI, constând în contravaloarea lipsei de folosință a construcției pe perioada 23.02.2009-23.02.2012.

A fost menținut restul dispozițiilor încheierii și sentinței apelate.

A fost obligată apelanta să plătească intimatei COMPANIA NAȚIONALĂ AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A. suma de 22.658,08 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

A fost obligată apelanta să plătească intimatei AUTORITATEA AERONAUTICĂ CIVILĂ ROMÂNĂ suma de 45.272,36 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

A fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea intimaților B., D., E., F., H., G., având ca obiect plata cheltuielilor de judecată efectuate în fața instanței de fond.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut că apelul este fondat, exclusiv în ceea ce privește criticile privind soluția pronunțată de prima instanță cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru cererea formulată în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A.

În speță, astfel cum a reținut instanța de apel, dreptul la acțiunea în răspundere delictuală este prescriptibil în termen de trei ani de la data nașterii sale, iar în temeiul art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză, termenul de trei ani curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Curtea a constatat că posibilitatea apelantei-reclamante de a cunoaște persoana răspunzătoare a existat chiar de la momentul descoperirii existenței cablurilor, respectiv de la 21.05.2008, întrucât chiar prin nota de constatare din 21.05.2018 se menționează că aceste cabluri deservesc Aeroportul Băneasa.

De altfel, textul de lege citat are în vedere, în mod explicit, posibilitatea persoanei pretins păgubite de cunoaște pe autorul faptei ilicite, nu cunoașterea sa efectivă, iar de la momentul respectiv s-a deschis posibilitatea apelantei de a face demersuri pentru identificarea persoanei legal responsabile pentru existența cablurilor, în măsura în care considera că exprimarea din cuprinsul notei de constatare nu este lămuritoare pe deplin cu privire la situația juridică a acestor cabluri.

În ceea ce privește primele două capete de cerere formulate împotriva COMPANIEI NAȚIONALE DE AEROPORTURI BUCUREȘTI, acestea au în vedere prejudicii succesive, astfel încât posibilitatea cunoașterii pagubei pretinse, cel de-al doilea element avut în vedere de legiuitor la stabilirea momentului de început al cursului termenului de prescripție, se raportează la data nașterii elementelor acestui prejudiciu.

Pierderea economică invocată de către apelantă s-a produs, așadar, pe unități de timp, având caracter continuu, astfel că termenul de prescripție s-a împlinit și el în același mod, aceste sume putând fi solicitate, prin urmare, pentru o perioadă de trei ani anterioară introducerii acțiunii în contradictoriu cu pârâta, în speță, pentru intervalul 23.02.2009-23.02.2012.

Prin urmare, Curtea a apreciat că, în mod eronat prima instanță a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei pentru perioada menționată.

În schimb, pentru obligația de a face, de reparare în natură a prejudiciului prin ridicarea cablurilor, un unic termen de prescripție de trei ani curge de la data de 21.05.2008, când reclamanta avea, astfel cum s-a arătat mai sus, atât posibilitatea de a identifica pe deținătorul cablurilor, cât și pe cea de cunoaștere a prejudiciului rezultat din însăși existența acelor cabluri. Din însăși modalitatea de redactare a cererilor se impune concluzia că apelanta însăși a apreciat acest din urmă prejudiciu ca fiind distinct de cel ce formează obiectul primelor două capete de cerere, ea solicitând în mod cumulativ atât sumele de bani cât și ridicarea cablurilor.

Termenul de prescripție astfel calculat s-a împlinit la 21.05.2011, anterior momentului introducerii cererii completatoare prin care reclamanta a solicitat obligarea COMPANIEI NAȚIONALE DE AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A.la ridicarea cablurilor (14.06.2012).

Curtea a apreciat că sunt nefondate susținerile apelantei în sensul întreruperii termenului de prescripție printr-o pretinsă recunoaștere a dreptului său de către COMPANIA NAȚIONALĂ DE AEROPORTURI BUCUREȘTI.

Astfel cum s-a arătat în mod constant în interpretarea art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, recunoașterea la care textul se referă, indiferent dacă are caracter expres sau tacit, trebuie să fie lipsită de echivoc.

Apelanta invocă adresa nr. x/08.02.2011 a pârâtei . Or, din examinarea adresei nu rezultă că intimata face vreo referire cu privire la caracterul îndreptățit al pretențiilor reclamantei, astfel cum acestea au fost exprimate în cererea de chemare în judecată, inclusiv un eventual drept al acesteia de a-i solicita ridicarea cablurilor. Ea informează doar reclamanta cu privire la existența unei servituți aeronautice pe teren și avertizează cu privire la posibila deteriorare gravă a unor asemenea instalații, exprimându-și în final disponibilitatea de colaborare, în limita normelor legale.

Niciuna dintre afirmațiile de mai sus nu echivalează cu pretinsa recunoaștere a faptei ilicite de către pârâtă și cu atât mai puțin cu o recunoaștere neechivocă a drepturilor pretinse de reclamantă la repararea prejudiciilor rezultate din fapta pretinsă, în modalitatea solicitată prin acțiune.

În ceea ce privește pretinsa întrerupere a cursului termenului de prescripție împotriva pârâtei COMPANIA NAȚIONALĂ DE AEROPORTURI BUCUREȘTI prin introducerea cererii inițiale, Curtea a constatat inaplicabilitatea, în cauză, a prevederilor art. 16 lit. b) din Decretul NR. 167/1958, raportat la art. 1045 C. civ.

Potrivit art. 1003 C. civ., când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ținute solidar pentru despăgubire.

Susținerile apelantei în sensul că solidaritatea debitorilor în materie delictuală este determinată de unicitatea pagubei este eronată, întrucât din modalitatea de redactare a art. 1003 C. civ. rezultă cu claritate că textul are în vedere situația unei fapte ilicite unice, la a cărei săvârșire participă mai multe persoane.

Din modalitatea în care cererea împotriva pârâților PRIMĂRIA ORAȘULUI VOLUNTARI, AUTORITATEA AERONAUTICĂ CIVILĂ a fost redactată rezultă că fiecăreia dintre aceste pârâte i se impută fapte distincte, pretins săvârșite ca urmare a unei atitudini culpabile circumstanțiate separat și diferit pentru fiecare dintre acestea, astfel încât pretinsa solidaritate invocată de reclamantă nu este aplicabilă.

Instituția solidarității, ce are caracter excepțional în materia obligațiilor civile, nu se aplică prin raportare la pârâții persoane fizice, care au fost chemați în judecată în baza unor raporturi juridice contractuale. De altfel, apelanta nici nu a fost în măsura a argumenta juridic susținerea în sensul că o persoană chemată în judecată în baza textelor privind răspunderea civilă delictuală ar putea răspunde solidar cu una chemată în judecată în temeiul răspunderii civile contractuale.

Prin urmare, față de considerentele de mai sus, curtea a apreciat că se impune schimbarea în parte a încheierii din 30.04.2013, în sensul respingerii excepției prescripției cu privire la pretențiile reclamantei împotriva pârâtei COMPANIA NAȚIONALĂ DE AEROPORTURI BUCUREȘTI, constând în lipsa de folosință a construcției pe perioada 23.02.2009-23.02.2012, pretenții ce urmează a fi examinate pe fond, urmând a fi menținută soluția de constatare a intervenirii prescripției pentru pretențiile aferente perioadei 21.05.2011-22.02.2012, precum și pentru solicitarea de obligare a pârâtei la ridicarea cablurilor.

În ceea ce privește soluția primei instanțe asupra fondului cauzei, Curtea, în acord cu prima instanță, a constatat că reclamanta nu a dovedit existența prejudiciului afirmat și cu atât mai puțin legătura de cauzalitate dintre acesta și faptele imputate pârâților, aspect în raport cu care atât acțiunea întemeiată pe răspundere delictuală, cât și cea întemeiată pe răspunderea contractuală sunt nefondate.

Pretențiile reclamantei, astfel cum au fost expuse în fața instanței de fond, au avut ca obiect un pretins prejudiciu rezultat din imposibilitatea de folosire a construcției edificate pe terenul ce a format obiectul contractului încheiat cu persoanele fizice ce figurează în calitate de pârâți în cauză (personal sau în calitate de moștenitori ai vânzătoarei decedate). Atât acțiunea introductivă, cât și cererile completatoare și precizatoare ulterioare fac referire la "imposibilitatea de folosire a imobilului construit de A. pe terenul situat în Voluntari".

Sub acest aspect, susținerile din cuprinsul cererii de apel, prin care reclamanta pare a face referire atât la construcție cât și la teren (ex., "imobilului+ construcție" pg. 15 a cererii de apel, "lipsa de folosință pentru teren și clădire", pg. 32 a cererii de apel) sunt formulate cu depășirea limitelor învestirii instanțelor și cu încălcarea art. 478 C. proc. civ. Faptul că, pe parcursul judecării dosarului de fond, instanța a încuviințat ca obiectiv al expertizei evaluatorii imobiliare stabilirea valorii lipsei de folosință a imobilului teren și clădire este o simplă eroare a instanței de fond, care nu ar fi putut, cu încălcarea principiului disponibilității, să extindă din oficiu limitele învestirii sale.

În același sens, în privința intimatei PRIMĂRIA VOLUNTARI, apelanta-reclamantă invocă o pretinsă faptă ilicită, constând în ocuparea parțială a terenului său, în zona de sud a acestuia (pg. 45 din cererea de apel), chestiune ce nu a făcut obiectul judecății de fond.

În ceea ce privește situația de fapt, Curtea a reținut că, anterior cererii de chemare în judecată, reclamanta a ridicat construcția, care a rămas ulterior în același stadiu ("la roșu"), iar cablurile au fost descoperite cu ocazia săpăturilor la bazinele de apă.

Reclamanta nu a administrat probe din care să reiasă că, în concret, a fost împiedicată să finiseze construcția deja edificată, și cu atât mai puțin că o asemenea împiedicare a survenit ca urmare directă sau indirectă a existenței cablurilor pe teren.

Reclamanta nu a dovedit și, de altfel, nici nu a invocat vreun act sau vreo măsură administrativă prin care să îi fi fost interzisă în mod expres sau implicit continuarea lucrărilor la construcția deja edificată.

Nu s-a invocat și, cu atât mai puțin, nu s-a administrat vreo probă din care să rezulte că reclamanta a încercat să continue lucrările în sensul finisării construcției.

Față de această situație de fapt, întrucât finalizarea construcției nu apare ca probabilă nici în situația lipsei cablurilor de pe teren, în mod corect a constatat prima instanță caracterul nefondat al acțiunii ca urmare a lipsei de certitudine a prejudiciului.

Curtea a reținut, de asemenea, că, în afara unor exprimări abstracte în sensul certitudinii prejudiciului și a indicării elementelor teoretice ale noțiunii de prejudiciu, astfel cum acestea sunt dezvoltate în mod obișnuit în doctrină, cererea de apel nu cuprinde argumente apte să înlăture concluziile instanței de fond.

Astfel, în susținerea afirmației privind certitudinea prejudiciului, apelanta a adus în primul rând argumente legate de pretinse prejudicii aflate în afara limitelor judecății din prezentul dosar.

În cadrul acestui motiv de apel, apelanta a imputat primei instanțe că a făcut o confuzie între prejudiciul eventual și lucrum cessans și modalitatea de evaluare a prejudiciului, în sensul că a solicitat valoarea chiriei și nu contravaloarea lucrărilor de construcție.

Prejudiciul invocat de apelantă are un grad extrem de ridicat de incertitudine, ce privește, astfel cum a învederat în mod corect prima instanță, nu doar finalizarea propriu-zisă a construcției, ci și posibilitatea concretă de închiriere a acesteia cu destinația invocată de reclamantă.

Faptul că instanța de fond a încuviințat o expertiză conform celor solicitate de reclamantă și că expertul a putut efectua calculul matematic pe baza acestor coordonate nu este un argument în sensul că acest prejudiciu este cert, astfel cum afirmă apelanta.

Curtea a reținut, în plus, că nici condiția privind legătura de cauzalitate nu este îndeplinită în speță, întrucât nefinalizarea construcției nu este consecința vreunei fapte a pârâților, ci a atitudinii pasive a reclamantei înseși.

Condițiile existenței unui prejudiciu cert și a legăturii de cauzalitate a acestuia cu fapta delictuală imputată pârâților reprezintă două dintre condițiile necesare, în mod cumulativ, pentru admiterea unei cereri în atragerea răspunderii civile delictuale, astfel că, în măsura în care se constată lipsa acestuia, nu se mai impunea instanței de fond să analizeze și restul condițiilor răspunderii delictuale.

De asemenea, condițiile existenței unui prejudiciu cert și a legăturii acestuia cu evicțiunea parțială a imobilului reprezintă două dintre condițiile necesare, în mod cumulativ, pentru admiterea unei cereri în atragerea răspunderii civile contractuale întemeiate pe normele privind răspunderea pentru evicțiune, astfel că, în măsura în care a constatat lipsa acestuia, în mod corect a respins prima instanță cererea cu acest temei, fără a mai fi necesar să analizeze și restul condițiilor răspunderii contractuale pentru evicțiune.

Sub acest aspect, instanța de apel, ca și prima instanță, a apreciat în sensul neîndeplinirii unei condiții necesare în lipsa căreia nu se poate atrage răspunderea delictuală, respectiv contractuală, a pârâților, nefiind relevant a mai fi analizate aspectele din cererea de apel privind restul condițiilor răspunderii (faptă ilicită, vinovăție, îndeplinirea condițiilor evicțiunii), aspecte care, pentru același motiv, nu au format nici obiectul analizei instanței de fond și, prin urmare, nu constituie critici propriu-zise ale hotărârii.

Cu privire la cheltuielile de judecată, Curtea a reținut că intimata COMPANIA NAȚIONALĂ AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A. a solicitat la ultimul termen în fața instanței de apel acordarea cheltuielilor de judecată atât pentru fond cât și pentru apel.

În temeiul art. 298, raportat la art. 274 C. proc. civ., apelanta a fost obligată să plătească intimatei COMPANIA NAȚIONALĂ AEROPORTURI BUCUREȘTI suma de 22.658,08 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Referitor însă la cheltuielile de judecată efectuate de această intimată în fața primei instanțe, Curtea a reținut că, prin întâmpinarea depusă la dosarul primei instanțe, pârâta a solicitat, într-adevăr, obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, fără indicarea cuantumului acestora.

Cum instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii acestei pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, iar partea nu a solicitat completarea sentinței, rezultă că este inadmisibil a se solicita aceste cheltuieli în calea de atac a apelului.

În ceea ce privește intimata AUTORITATEA AERONAUTICĂ CIVILĂ ROMÂNĂ, aceasta a solicitat la ultimul termen în fața instanței de apel acordarea cheltuielilor de judecată pentru apel și, în temeiul art. 298, raportat la art. 274 C. proc. civ., apelanta a fost obligată să plătească intimatei AUTORITATEA AERONAUTICĂ CIVILĂ ROMÂNĂ suma de 45.272,36 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

În ceea ce privește pe intimații persoane fizice, aceștia au solicitat la ultimul termen în fața instanței de apel obligarea apelantei la suportarea cheltuielilor de judecată față de ei, respectiv onorariul de expertize și la taxa de timbru aferentă cererii de chemare în garanție, cu privire la cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat precizând că vor fi solicitate pe cale separată.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate în fața instanței de fond și ocazionate de cererea de chemare în garanție formulată de acești pârâți, Curtea a constatat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii de chemare în garanție, iar intimații persoane fizice nu au solicitat completarea hotărârii de fond sub acest aspect.

De asemenea, la ultimul termen de judecată în fața instanței de fond, pârâții au arătat că înțeleg să își rezerve dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separate.

Prin urmare, Curtea a considerat că este inadmisibilă cererea intimaților B., D., E., F., H., G., având ca obiect plata cheltuielilor de judecată efectuate în fața instanței de fond în legătură cu cererea de chemare în garanție.

Atât reclamanta S.C. A. S.R.L., cât și chemata în garanție COMPANIA NATIONALĂ AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A. au declarant recurs împotriva deciziei civile nr. 972A din 5 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Motivele recursului declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. sunt, în esență, următoarele:

Un prim motiv de recurs invocat de către recurenta-reclamantă este cel reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta invocă încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., care reglementează principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Recurenta susține în acest sens că instanța de apel, ca și prima instanță, s-a raportat la susținerile eronate referitoare la situația de fapt cuprinse în cererea de chemare în judecată și nu numai că nu a solicitat explicații cu privire la aspectele neclare, astfel cum cere în mod expres art. 129 alin. (4) C. proc. civ., dar nici nu a avut în vedere precizările ulterioare, demonstrate prin probe, făcute de reclamantă.

Din această perspectivă, recurenta susține că elementele punctuale, de fapt, prezentate în cererea de chemare în judecată nu constituie nici obiect și nici cauză a acțiunii civile. Tocmai de aceea legiuitorul a stabilit în sarcina judecătorului obligația de a lămuri toate elementele de fapt, pe baza tuturor probelor administrate în cauză, fie la solicitarea părților, fie din oficiu.

Prin urmare, principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului nu intră în contradicție cu principiul disponibilității reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care presupune obligația judecătorului de a ține seama de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost stabilit de către reclamant.

Din această perspectivă, instanța de apel nu a efectuat o analiză reală a situației de fapt, în funcție de motivele și argumentele invocate de recurenta-reclamantă și de probele administrate în cauză, fapt ce echivalează cu necercetarea fondului, fiind incidente, astfel și dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

Curtea de apel a reținut că recurenta-reclamantă nu a învestit instanța cu o acțiune în recuperarea prejudiciului cauzat pentru lipsa de folosință a întregului imobil (teren și construcție), ci numai pentru lipsa de folosință a construcției care nu a mai putut fi edificată pe terenul proprietate proprie - încălcând, astfel și principiul disponibilității în stabilirea obiectului litigiului, aceste aspecte rezultând chiar din cuprinsul cererii de chemare în judecată și din alte acte redactate de recurenta-reclamantă în cadrul litigiului.

De asemenea, curtea a reținut că recurenta-reclamantă a precizat în situația de fapt descrisă prin cererea de chemare în judecată că au fost afectate o serie de cabluri aflate în subteranul imobilului teren numai după ridicarea construcției principale, cu ocazia săpăturilor la bazinele de apă necesare stingerii incendiilor - afirmație eronată, făcută de fostul apărător al recurentei-reclamante, care nu cunoștea pe deplin, la acel moment, situația de fapt; eroarea a fost corectată prin precizări tăcute în nenumărate rânduri, sprijinite de probe (expertiză tehnică și înscrisuri).

Ca urmare a acestor considerente, atât instanța de apel, cât și prima instanță au concluzionat că, în speță, nu rezultă caracterul cert al prejudiciului și nici legătura de cauzalitate, astfel încât nici nu se mai impune analizarea celorlalte condiții ale răspunderii civile (fapta ilicită, vinovăția și îndeplinirea condițiilor evictiunii).

Recurenta a invocat, de asemenea, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Acest motiv este strâns legat de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care arată că orice hotărâre judecătorească va cuprinde "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților".

Instanța de apel și-a construit argumentația nu numai pornind de la elemente nereale aflate în cererea de chemare în judecată, dar și cu ignorarea totală a probelor științifice administrate în cauză.

Recurenta susține că nu înțelege să critice modul în care instanțele de fond au stabilit situația de fapt în urma aprecierii asupra probatoriului, ci că instanța de apel nu a avut deloc în vedere probele științifice administrate în cauză (expertiza tehnică și cea contabilă). Astfel, nu au fost verificate de o manieră suficient de cuprinzătoare aspectele legate de posibilitatea sau imposibilitatea continuării lucrărilor în vederea finalizării construcției, eventual pe baza altor soluții tehnice decât cele descrise în proiectul vizat spre neschimbare care constituie anexă la autorizația de construire și posibilitatea sau imposibilitatea concretă de închiriere a construcției în condițiile concrete ale pieței imobiliare din perioada 2008 - 2012.

Câtă vreme instanța de apel nu a verificat de o manieră suficient de cuprinzătoare aspectele menționate mai sus, hotărârea pronunțată cuprinde motive străine de natura cauzei, în sensul dat de doctrina și de jurisprudența creată sub imperiul C. proc. civ. de la 1865.

Recurenta invocă și incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta critică modul în care instanța de apel a aplicat pe de-o parte, prevederile din Decretul nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă, iar, pe de altă parte, prevederile legale care reglementează necesitatea caracterului cert al prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, cu consecința neanalizării celorlalte elemente ale răspunderii civile.

Astfel, instanța de apel a respins motivele de apel formulate de recurenta-reclamantă, care vizau nelegala admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește, pe de-o parte, acțiunea în despăgubiri formulată în contradictoriu cu COMPANIA NATIONALĂ AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A. pentru perioada anterioară datei de 23 februarie 2009, iar, pe de alta parte, acțiunea formulată în contradictoriu cu aceeași parte, vizând obligarea acesteia la dezafectarea și ridicarea cablurilor de pe terenul proprietatea A., astfel încât recurenta-reclamantă să se poată bucura de toate atributele dreptului său de proprietate.

Această soluție a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în ceea ce privește stabilirea momentului la care începe să curgă termenul de prescripție.

Potrivit acestui text legal, "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea".

Instanța de apel a interpretat greșit sintagma "trebuia să cunoască" din acest text legal, făcând o confuzie între momentul la care păgubitul află că i se produce un prejudiciu, dar nu cunoaște persoana care îl produce și momentul la care, bazat pe anumite circumstanțe de fapt, se naște o prezumție judiciară că păgubitul a aflat identitatea persoanei responsabile de producerea pagubei.

Pe baza acestei confuzii, instanța de apel a stabilit că data de la care începe să curgă prescripția este data de 21 mai 2008 (data la care cablurile au fost secționate), cu toate că data la care A. a aflat identitatea persoanei responsabile de producerea pagubei este data de 13 aprilie 2011, dată la care Romatsa a comunicat, prin adresa nr. x, faptul că proprietarul cablurilor este COMPANIA NATIONALĂ AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A.

În al doilea rând, această soluție a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, în ceea ce privește întreruperea cursului prescripției prin recunoașterea dreptului.

Recunoașterea poate fi atât expresă, cât și tacită, "atunci când rezultă din orice act sau fapt care presupune mărturisirea existenței dreptului a cărui acțiunea de prescrie".

În speță, întreruperea cursului prescripției s-a făcut, pe de-o parte, prin adresa nr. x/08.02.2011, document care poartă semnătura directului general al COMPANIEI NATIONALE AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A. și ștampila acestei intimate, aceasta a recunoscut că terenul este afectat de servituți aeronautice și a somat A. să se abțină de la orice faptă care ar putea conduce la deteriorarea acestora, iar, pe de altă parte, prin introducerea cererii de chemare în judecată la data de 20 mai 2011, împotriva debitorilor solidari (situație în legătură cu care instanța de apel a aplicat greșit și prevederile art. 1300 C. civ., referitoare la răspunderea solidară).

În ceea ce privește excepția prescripției, în raport de cea de-a doua cerere completatoare din 14.06.2012, care vizează obligarea COMPANIEI NATIONALE AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A. la ridicarea cablurilor existente în subsolul terenului recurentei-reclamante, instanța de apel a aplicat greșit tocmai prevederile legale care au condus la respingerea excepției prescripției pentru perioada ulterioară datei de 23 februarie 2009.

Astfel, instanța de apel a ignorat faptul că lipsa luării măsurilor pentru ridicarea fiderilor este o faptă continuă negativă, ceea ce înseamnă că acțiunea care vizează obligarea persoanei responsabile la ridicarea cablurilor nu este prescriptibilă în termen de 3 ani de la data la care persoana vătămată a luat cunoștință despre starea juridică a acelor cabluri. De altfel, dacă s-ar accepta soluția recurată, măsura ar echivala cu o expropriere fără despăgubire, pentru că simpla afectare a terenului de servituti aeronautice ascunse îl face pe acesta impropriu exercitării prerogativelor dreptului de proprietate (usus, fructus și abusus).

În ceea ce privește prevederile legale care reglementează necesitatea caracterului cert al prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, cu consecința neanalizării celorlalte elemente ale răspunderii civile, prin hotărârea recurată, instanța de apel nu s-a preocupat decât de analiza a două dintre condițiile de stabilire a răspunderii civile, respectiv certitudinea prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre o prezumtivă faptă ilicită și prejudiciu.

Ambele elemente constitutive ale răspunderii civile sunt reglementate de art. 1349, art. 1381 și urm., precum și art. 1530 și următoarele C. civ.. În esență, legiuitorul a statuat că se repară integral orice prejudiciu cert (prezent și viitor), care reprezintă consecința unei fapte ilicite săvârșite cu vinovăție. În legătură cu repararea prejudiciului prin echivalent, art. 1530 C. civ. stabilește, cu titlu de principiu:

"Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației".

Recurenta invocă și dispozițiile art. 1532 alin. (2) și (3) C. civ.

Aceste dispoziții legale au fost aplicate în mod greșit de către instanța de apel care nu a analizat, în raport de circumstanțele speței și pe baza probelor administrate în cauză, care era probabilitatea ca A. să obțină avantajul pretins (pierderea șansei de a închiria apartamentele construite și de a obține un beneficiu din asta) și care este cuantumul prejudiciului astfel suferit.

Instanța de apel a stabilit, fară nicio trimitere la probele administrate în cauză, că prejudiciul nu are caracter cert, ci pur eventual, ceea ce înseamnă a ignora cu totul prevederile legale care stabilesc că, atunci când un prejudiciu este eventual, instanța trebuie să stabilească probabilitatea ca acesta să se producă.

Soluția recurată este rezultatul unui raționament rezultat în urma greșitei aplicări a legii, întrucât, Curtea de Apel București, în mod greșit a plecat în analiza cauzei de la premisa că recurenta-reclamantă a solicitat doar obligarea pârâtelor la plata contravalorii lipsei de folosință a construcției, nu și a terenului pe care urma aceasta să fie edificată și i-a pretins în mod eronat recurentei-reclamante să producă dovezi privind posibilitatea concretă de închiriere a construcției, prin raportare la perioada 2008 - 2012.

Or, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere că reparația a fost solicitată pentru lipsa de folosință a imobilului (teren + construcție) și pe baza unor probe științifice (expertize) ale căror concluzii nu au fost contestate în mod credibil de intimații-pârâți și nici înlăturate de către instanță. Prin natura definiției legale, noțiunea de "beneficiu nerealizat" reprezintă tocmai câștigul pe care victima l-ar fi putut obține în condiții obișnuite, dar nu 1-a obținut din cauza faptei prejudiciabile. Un astfel de prejudiciu nu se poate confunda cu un prejudiciu pur eventual, a cărui probabilitate de a se produce ar tinde către zero.

Cât privește legătura de cauzalitate, aceasta a fost stabilită pe baza unei motivări străine de natura cauzei, ceea ce o face și nelegală prin raportare la dispozițiile art. 1530 și 1357 C. civ.

Instanța de apel nu a dezvoltat niciun raționament propriu ci, pornind de la o premisă greșită, a concluzionat că și dacă a suferit un prejudiciu, acesta îi este imputabil doar reclamantei. Față de circumstanțele prezentei acțiuni, se poate constata că legătura de cauzalitate rezultă atât prin raportare la acțiunea pozitivă a pârâtelor (emiterea avizului și a autorizației fără ca acestea să reflecte realitatea terenului pe care urma să se edifice construcția), cât și prin raportare la omisiunea pârâtelor (omisiunea de a îndeplini anumite obligațiile prevăzute lege, omisiune ce a condus atât direct, cât și mediat, la producerea prejudiciului).

Celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale (fapta ilicită și vinovăția) nu au mai fost analizate de către Curtea de Apel București, motiv pentru care, analiza existenței acestora ar trebui să fie făcută de instanța de apel, în urma cazării hotărârii judecătorești recurate pentru considerentele dezvoltate în recursul formulat, dar și în prezentele precizări.

Recurenta-reclamantă, sub o ultimă critică, invocă aplciarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în ceea ce privește onorariul de avocat acordat în apel, apreciind că, raportat la natura și volumul apărărilor formulate, este nepotrivit de mare.

Motivele recursului declarat de chemata în garanție COMPANIA NAȚIONALĂ AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A. sunt, în esență, următoarele;

Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., vizează faptul că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.

Prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat obligarea pârâților inițiali la suportarea prejudiciului pretins suferit pentru o perioadă de 36 luni anterioară depunerii acțiunii introductive, respectiv pentru perioada cuprinsă între 20.05.2008 - 20.05.2011 (data înregistrării acțiunii introductive).

Prin cererea completatoare din data de 23.02.2012, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a COMPANIEI NAȚIONALE AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A. în calitate de pârâtă, alături de pârâții inițiali, solicitând să fie obligată în solidar cu aceștia la plata pretinsului prejudiciu.

Este, așadar, o acțiune inițială extinsă și nu o acțiune distinctă față de această recurentă. Or, la momentul solicitării de către reclamantă a introducerii COMPANIei NAȚIONALE AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A. în cauză, nu s-a indicat de către reclamantă că pretențiile contra acesteia se referă la o altă perioadă de timp, distinctă și diferită față de perioada pentru care solicita să-i fie acoperit pretinsul prejudiciu de către pârâții inițiali.

Astfel, instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, neținând cont de limita stabilită de reclamantă prin acțiunea introductivă (20.05.2011) și încălcând principiul disponibilității care guvernează procesul civil.

Dintr-o altă perspectivă, raportat la același temei de drept, recurenta chemată în garanție arată că intimata-reclamantă nu a invocat niciodată în fond sau apel curgerea mai multor termene de prescripție, ci constant a apreciat că suntem în prezența unui unic termen care, în ceea ce privește COMPANIA NAȚIONALĂ AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A. ar fi început să curgă la altă dată. În aceste condiții, instanța de apel, ținută fiind de același principiu al disponibilității, nu putea adăuga un nou temei apelului reclamantei, căci acest lucru presupunea să-i acorde ceea ce aceasta nu a cerut.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta chemată în garanție arată că instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

După cum doctrina și practica au statuat, art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se interpretează în sensul că, în cazul prejudiciilor succesive, atunci când fapta ilicită produce mai multe prejudicii succesive în timp, trebuie distins după cum pagubele viitoare sunt certe au eventuale, iar pentru pagubele viitoare certe (care sunt sau trebuiau să fie cunoscute de victimă) curge o singură prescripție de la același moment - data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde ea.

Instanța de apel trebuia, așadar, să observe că temeiul juridic al acțiunii îndreptate COMPANIEI NAȚIONALE AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A. era cel al răspunderii civile delictuale și nu unul diferit și, pe cale de consecință, să remarce că, întocmai ca și în cazul celorlalți pârâți, curge o singură prescripție (de la 21.05.2008), prescripție care era împlinită la momentul solicitării introducerii în cauză a recurentei-chemate în garanție.

Recurenta invocă, de asemenea, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 998 și următoarele C. civ. de la 1864.

Intimatul MINISTERUL TRANSPORTURILOR a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului declarat de recurenta-chemată în garanție și respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă. Totodată, a solicitat instanței să constate că motivele de recurs invocate de către recurenta-reclamantă nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, intimata AUTORITATEA AERONAUTICĂ CIVILĂ ROMÂNĂ S.A. a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă.

Intimații B., D., E., F., G., H. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-chemată în garanție.

Recurenta-chemată în garanție COMPANIA NATIONALĂ AEROPORTURI BUCUREȘTI S.A. a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă, solicitând respingerea recursului declarat ca nefondat.

Intimata PRIMĂRIA ORAȘ VOLUNTARI, prin Primar, a solicitat, prin întâmpinarea formulată, respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă.

La data de 13 noiembrie 2019, recurenta-reclamantă a depus precizări cu privire la încadrarea motivelor de recurs în motivele reglementate de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Înalta Curte, examinând cu prioritate excepția nulității recursurilor, invocată prin întâmpinare, în temeiul dispozițiilor art. 302 indice 1 alin. (1) lit. c) și al art. 306 alin. (3) din același act normativ, va respinge excepția pentru următoarele considerente:

Prealabil, se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară ce are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond și este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel enumerate de art. 304 C. proc. civ. sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 302 indice 1 alin. (1) lit. c) din același cod.

Potrivit dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situațiile prevăzute expres și limitativ la punctele 1- 9.

Conform art. 302 indice 1 alin. (1) lit. c) din vechiul C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) din același cod, indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de casare sau modificare instituite de art. 304 pct. 1 - 9.

Dezvoltarea motivelor de recurs expuse de recurenta-reclamantă și respectiv de recurenta-chemată în garanție, face posibilă încadrarea în cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., motiv pentru care nu poate interveni sancțiunea nulității recursurilor declarate în cauză.

Analizând motivele de recurs invocate de reurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizează faptul că, prin hotărârea recurată, instanța de apel a încălcat principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, reglementat de art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că se impune a se arăta că principalele aspecte sub care se manifestă principiul rolului activ al judecătorului, în reglementarea C. proc. civ. de la 1865, se regăsesc în dispozițiile art. 129 alin. (2)-(5) din această normă procesuală.

Cu privire la situația de fapt și la motivarea în drept a cererii, judecătorul este în drept să le ceară părților să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.

De asemenea, judecătorii au îndatorirea de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

În ceea ce privește dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., legiuitorul a avut în vedere acele împrejurări de fapt sau de drept ce se înscriu în limitele cadrului procesual, fiind vorba, așadar,de fundamentul pretențiior și de apărările formulate în cauză.

Totodată, rolul activ al judecătorului în procesul civil nu poate fi analizat separat de principiul disponibilității, specific procesului civil, care se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, în același sens statuând și art. 129 alin. (6) C. proc. civ.:

"În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății."

Prin principiul disponibilității se înțelege și faptul că reclamantul trasează inițial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părțile din proces, pretenția dedusă judecății, motivarea în fapt și în drept.

Cât privește obiectul, instanța este ținută de cererea reclamantului, neputând depăși limitele acesteia, în cazul în care formulările reclamantului sunt improprii, neputându-se determina exact obiectul, instanța este obligată, în baza rolului activ, să solicite precizarea necesară, asigurându-se astfel respectarea principiului disponibilității.

Dincolo de aceste considerente teoretice, Înalta Curte constată că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2011, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții PRIMĂRIA ORAȘULUI VOLUNTARI, AUTORITATEA AERONAUTICĂ CIVILĂ ROMÂNĂ, B. și C., solicitând instanței să dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 1.890.000 Euro, reprezentând daune cauzate reclamantei, ca urmare a imposibilității de folosire a imobilului construit de reclamantă pe terenul situat în comuna Voluntari, sat Pipera, județul Ilfov, tarla x, parcela x.

Prin niciuna din cererile completatoare sau precizatoare depuse la dosar de către recurenta-reclamantă, aceasta nu a menționat că daunele pretinse reprezintă contravaloarea lipsei de folosință atât cu privire la construcție, cât și la teren, aspect confirmat, de altfel prin concluziile expuse de către recurenta-reclamantă în fața instanței de recurs.

Raportat la aceste considerente, nu poate fi reținut argumentul recurentei-reclamante în sensul că nu ar putea fi calculată contravaloarea lipsei de folosință a construcției, fără a avea în vedere și contravaloarea lipsei de folosință a terenului pe care aceasta este edificată și că obiectul litigiului reiese din actele redactare de reclamantă, depuse la dosar și din probele administrate în cauză.

Art. 294 C. proc. civ. statuează că "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.

Se vor putea cere însă dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe. De asemenea, se va putea solicita compensația legală."

Raportat la textele legale mai sus enunțate, Înalta Curte subliniază că și etapa procesuală a apelului este guvernată de principiul disponibilității. Prin apel nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, instanța superioară fiind chemată să controleze numai ceea ce a judecat prima instanță.

De asemenea, nu este fondat nici argumentul recurentei, în sensul că instanța de apel, cu încălcarea dispoziților art. 105 alin. (2) C. proc. civ., a reținut că, în privința intimatei PRIMĂRIA VOLUNTARI, pretinsa faptă ilicită constând în ocuparea parțială a terenului reclamantei, în zona de sud a acestuia, nu a făcut obiectul judecății de fond.

Însăși recurenta argumentează, în susținerea acestei critici, că această faptă ilicită a fost invocată cu prilejul concluziilor scrise și orale în fața primei instanțe, nefiind invocată prin cererea de chemare în judecată, întrucât nu exista la acel moment.

Nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată pornind nu numai de la elemente nereale aflate în cererea de chemare în judecată, ci și ignorând probele științifice administrate în cauză. De asemenea, potrivit recurentei, instanța nu a analizat de o manieră cuprinzătoare aspectele referitoare la posibilitatea sau imposibilitatea continuării lucrărilor în vederea finalizării construcției sau de închiriere a construcției în condițiile concrete ale pieței imobiliare din perioada 2008-2012.

Aceste argumente, expuse pe larg în cererea de recurs, vizează, de fapt, aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate, făcându-se trimiteri la probele administrate în cauză, respectiv înscrisuri, rapoartele de expertiză tehnică judiciară, răspunsul la obiecțiuni, precum și la situația de fapt reținută de instanța de apel prin raportare la aceste mijloace de probă.

Argumentele subsumate acestor critici privesc nemulțumirea recurentei cu privire la situația de fapt, respectiv la interpretarea dată de instanța de apel înscrisurilor și probelor în baza cărora a fost soluționată cererea de apel, ce nu pot face obiectul analizei în recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate.

Un ultim motiv de casare, reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează, pe de o parte soluția instanței de apel cu privire la prescripția extinctivă, iar pe de altă parte, caracterul cert al prejudiciului și legătura de cauzalitate di