ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1270/2019

Ședința publică din data de 11 iunie 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 7 octombrie 2016 pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016 și precizată la 21 martie 2017, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 32.300 euro, reprezentând despăgubiri pentru venituri din muncă nerealizate, a sumei 200.000 RON, cu titlu de daune morale și a sumei de 565 RON, reprezentând daune materiale, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile O.U.G. nr. 195/2002, ale Ordinului C.S.A nr. 14/2011, ale art. 61 alin. (1), art. 1357, art. 1365, art. 1376, art. 1381, art. 1385, art. 1387-1388, art. 1391-1392 C. civ., precum și ale art. 49-50 din Legea nr. 136/1995.

La termenul din 14 februarie 2017, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în baza art. 68 C. proc. civ., raportat la art. 54 din Legea nr. 136/1995, a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenient forțat, a numitei C..

Prin sentința civilă nr. 625/C din 8 iunie 2017, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă și, în consecință, a respins ca fiind prescrisă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și cu intervenienta C.. De asemenea, a respins cererea intervenientei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe și încheierii din 14 februarie 2017, ambele pronunțate de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, reclamantul A. a declarat apel, solicitând anularea acestora, respingerea cererii de introducere în cauză a intervenientei forțate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia nr. 2035/Ap din 29 noiembrie 2017, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 625 din 8 iunie 2017 a Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În dezvoltarea criticilor formulate, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant, după prezentarea situației de fapt, a susținut următoarele:

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, a arătat că instanța de apel, reținând interesul intervenientei în invocarea acesteia, motivat de împrejurarea că poate fi obligată după asigurător la plata diferenței de despăgubire, a omis că suma solicitată se situează cu mult sub limitele stabilite prin Ordinul C.S.A.

A mai subliniat recurentul că, și în eventualitatea acceptării calității de intervenient forțat a numitei C., față de prevederile Legii nr. 136/1995, acțiunea introductivă trebuia îndreptată împotriva asigurătorului, care, prezentând garanții de solvabilitate, îndeplinește interesul public constând în despăgubirea promptă și efectivă a celor păgubiți din accidente rutiere.

În continuare, a precizat că jurisprudența în materie a reținut că persoana răspunzătoare este citată în calitate de intervenient forțat pentru a putea formula apărări vizând întrunirea elementelor răspunderii delictuale, însă precizarea expresă a calității procesuale, care nu este aceea de pârât, relevă intenția legiuitorului de a nu mai permite obligarea acesteia în mod direct, conjunct sau în solidar cu asigurătorul.

Autorul căii de atac a precizat că pârâta B. S.A. nu a invocat prin întâmpinare excepția prescripției extinctive sau, cel târziu până la primul termen de judecată, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2512 și 2513 C. civ.

Totodată, a arătat că invocarea excepției prescripției de către apărătorul intervenientei C. la primul termen de judecată nu constituie un argument pentru primirea acesteia, în contextul în care dispozițiile art. 2512 C. civ. prevăd că prescripția poate fi opusă numai de partea în folosul căreia curge, respectiv de societatea de asigurări pârâtă, care, însă, nu a invocat excepția evocată.

A mai precizat recurentul-reclamant că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât excepția prescripției este o excepție de drept material, nu una de drept procesual.

Pentru argumentele expuse, recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin rezoluția de primire a dosarului s-a constatat că cererea de recurs formulată de reclamantul A. nu îndeplinește cerințele impuse de prevederile art. 486 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că nu cuprinde mențiunile privind numele și prenumele, domiciliul sau reședința ori, după caz, denumirea și sediul intimatului. Totodată, s-a consemnat că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, în baza dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin adresa emisă la 19 ianuarie 2018, recurentului i s-a pus în vedere să completeze mențiunile arătate și să precizeze dacă este de acord cu soluționarea recursului de către completul de filtru, potrivit art. 493 alin. (6) C. proc. civ.. Recurentul s-a conformat dispozițiilor instanței la 31 ianuarie 2018, în cuprinsul "precizărilor" depuse și aflate la dosar indicând datele de identificare ale intimaților, fără însă să-și exprime acordul privind soluționarea recursului de către completul de filtru, potrivit art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte și intimatei interveniente la 5 februarie 2018, așa cum atestă dovezile de înmânare aflate la dosarul de recurs.

Intimata-pârâtă B. S.A., prin întâmpinarea depusă la dosar la 2 martie 2018, aflată la dosar, în baza art. 489 alin. (2), raportat la 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., a invocat excepția nulității recursului, arătând că simpla nemulțumire a recurentului-reclamant față de stabilirea cadrului procesual legal din perspectiva obiectului acțiunii introductive (sens în care s-a dat eficiență prevederilor art. 54 din Legea nr. 136/1995 și s-a dispus introducerea în cauză a persoanei răspunzătoare de producerea accidentului rutier în calitate de intervenient forțat), nu constituie o critică de nelegalitate care să poată fi subsumată motivului de casare indicat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În continuare, intimata-pârâtă a susținut că recurentul nu a precizat normele de drept material pretins a fi fost încălcate sau aplicate greșit de instanța de apel.

Pe fondul recursului, autoarea întâmpinării a solicitat respingerea ca nefondată a căii extraordinare de atac, arătând că, în cauză, în mod corect s-a dat eficiență dispozițiilor art. 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenient forțat, a numitei C. și a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și, pe cale de consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A. ca prescrisă.

La 15 martie 2018, conform procesului-verbal de înmânare aflat la dosar, întâmpinarea a fost comunicată recurentului, care însă nu a formulat răspuns la aceasta.

Prin încheierea din 13 noiembrie 2018, în baza art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, punându-li-se în vedere că pot depune puncte de vedere la acesta.

În speță, părțile nu au înțeles să uzeze de acest beneficiu.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte urmează să îl admită în considerarea celor ce succed:

În mod prioritar, se cuvine menționat că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Față de dezvoltarea criticilor formulate de recurent în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând încălcarea prevederilor art. 2512 și 2513 C. civ., cu referire la art. 54 din Legea nr. 136/1995, se constată că, în sinteză, recurentul a criticat soluția instanței de apel sub aspectul greșitei dezlegări date excepției prescripției dreptului material la acțiune, sens în care a susținut în primul rând că instanța de apel a apreciat greșit asupra interesului intimatei-interveniente în invocarea excepției, raportat la faptul că sumele pretinse cu titlu de despăgubire sunt mult sub cuantumul prevăzut prin Ordinul C.S.A.

În cadrul aceleiași critici, recurentul-reclamant a mai arătat că instanța de apel a analizat în mod greșit excepția prescripției, în condițiile în care aceasta a fost invocată în mod nelegal de către intimata-intervenientă în contextul deja evocat, iar intimata-pârâtă a nesocotit obligația de a invoca ea însăși excepția prin întâmpinare ori cel mai târziu la primul termen de judecată, făcând acest lucru abia la al doilea termen de judecată.

Astfel, prin memoriul depus la dosar, recurentul a dezvoltat critici referitoare la maniera de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune în cauză și a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu referire la art. 2512 și 2513 C. civ., precizând că excepția prescripției este o excepție de drept material, iar nu una de drept procesual.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Or, în speță, recurentul a invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. art. 2512 alin. (1) și 2513 C. civ., potrivit cărora:

"prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, și fără a fi ținut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credință" și "prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate."

Având în vedere că normele precitate cuprind dispoziții de procedură, referitoare la titularul dreptului de a invoca excepția și la momentul până la care intimata-pârâtă putea invoca excepția, instanța supremă va analiza prezentul recurs din perspectiva cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care statuează că recursul este admisibil atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Astfel, se constată că argumentul reținut de curtea de apel în susținerea soluției de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune, acela de a fi fost invocată la primul termen de judecată de apărătorul intervenientei C., nu justifică primirea acesteia, raportat la dispozițiile art. 2512 C. civ., care prevăd că prescripția poate fi opusă numai de partea în folosul căreia curge, în speță, societatea de asigurări pârâtă, care, însă, nu a invocat excepția evocată.

Este apreciată ca întemeiată susținerea recurentului-reclamant referitoare la lipsa interesului, dar și a legitimării intimatei-intervenient forțat în invocarea excepției prescripției, având în vedere că în speța dedusă judecății aceasta a fost introdusă în proces prin efectul legii (art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995), nu ca urmare a faptului că reclamantul ar fi solicitat obligarea și a intervenientului-forțat la plata diferenței de sumă ce s-ar situa peste maximul stabilit de lege în sarcina asigurătorului de răspundere civilă.

Dar chiar și în această din urmă ipoteză excepția încă nu ar fi putut profita decât intervenientului-forțat, ca persoană în folosul căreia curge prescripția, câtă vreme între asigurătorul de răspundere civilă și asiguratul acestuia nu există răspundere solidară, fiecare având o răspundere distinctă.

Prin urmare, Înalta Curte impune concluzia că instanța de prim control judiciar a încălcat norma legală anterior menționată, în contextul în care prin art. 2512 alin. (1) C. civ. legiuitorul a limitat, în noua reglementare, titularii demersului de a invoca prescripția la persoana în folosul căruia aceasta a curs, personal sau prin reprezentant, elementul inedit fiind adus de alin. (2) al textului legal, prin care legiuitorul a exonerat organele de jurisdicție de obligația de a verifica și aplica ex officio dispozițiile privitoare la prescripția extinctivă, îndatorire imperativă care le incumba în reglementarea anterioară, potrivit art. 18 din Decretul nr. 167/1958.

Or, în speță, în mod evident, față de limitele în care instanța a fost învestită, anume cu o acțiune în pretenții îndreptată împotriva asigurătorului, cea în folosul căreia curge prescripția este societatea de asigurări, care este ținută legal, în baza Legii nr. 136/1995 și contractual, conform poliței de asigurare, să achite despăgubiri, iar nu intervenienta forțată.

De asemenea, verificarea actelor dosarului și a considerentelor deciziei recurate, din perspectiva prevederilor art. 2513 C. civ., relevă faptul că instanța de apel a nesocotit și acest text legal, în contextul în care apelanta-pârâtă B. S.A. nu a invocat excepția prescripției în modalitatea și în termenul defipt de lege, respectiv prin întâmpinare ori cel mai târziu la primul termen de judecată cu părțile legal citate, la al doilea termen de judecată neinvocându-se în mod formal excepția, ci, așa cum reiese din încheierea de ședință de la 21 martie 2017, solicitându-se termen pentru "detalierea excepției", iar excepția fiind în realitate invocată de către intimata-pârâtă la al treilea termen de judecată (18 aprilie 2017 - fila x din volumul I al dosarului de primă instanță), fără ca aceasta să ceară repunerea în termen în acest scop în condițiile art. 186 C. proc. civ., ca singur remediu pentru depășirea termenului.

Considerentele mai sus expuse impun concluzia că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este fondat, având în vedere că încălcarea normelor legale sus-evocate, din perspectivă procedurală, i-a produs recurentului-reclamant o vătămare constând în respingerea cererii ca prescrisă, vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului de procedură.

Astfel că, pentru aceste motive, în temeiul art. 497 teza a II-a C. proc. civ., având în vedere că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3) din același Cod, în contextul în care în apel s-a cerut anularea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare, Înalta Curte va admite recursul, va casa atât decizia atacată, cât și sentința dată în primă instanță și va trimite cauza spre o nouă judecată Tribunalului Brașov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2035/Ap din 29 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Casează decizia atacată și sentința civilă nr. 625/C din 8 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și trimite cauza spre o nouă judecată Tribunalului Brașov.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2019.