ÎCCJ, Decizia nr. 12/2020

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 403/1/2020 este constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror șef al Secției judiciare Antonia Constantin.

La ședința de judecată participă doamna magistrat- asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum și cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunțate de instanțele judecătorești, raportul întocmit de judecătorii-raportori și opiniile specialiștilor de la Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara.

Doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general asupra recursului în interesul legii.

Doamna procuror Antonia Constantin, rezumând orientările jurisprudențiale prezentate în cuprinsul sesizării cu recurs în interesul legii, arată că procurorul general apreciază ca fiind în litera și spiritul legii acea orientare a practicii judiciare în care s-a decis ca partea în sarcina căreia s-a stabilit amenda judiciară poate formula critici care să vizeze măsura instanței, de amendare, prin aceeași hotărâre prin care a fost soluționată cererea principală, accesorie, adițională sau incidentală ori pentru exercitarea unei căi de atac, exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune aceste critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului. În motivarea acestui punct de vedere, procurorul general a luat în considerare necesitatea respectării principiului legalității căilor de atac, prevăzut de art. 457 din Codul de procedură civilă, dar și dispozițiile art. 191 din Codul de procedură civilă, care reglementează cererea de reexaminare ca pe o cale de atac specială, de retractare, derogatorie de la categoria căilor de atac de reformare.

Dispozițiile legale care reglementează cererea de reexaminare au fost supuse, în repetate rânduri, controlului de constituționalitate, atât în forma art. 108

Din perspectivă comparativă, art. 191 din Codul de procedură civilă consacră o soluție similară cu cea prevăzută în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, care reglementează o cale de atac de retractare specifică, cu privire la care s-a pronunțat o decizie de unificare a practicii, respectiv Decizia Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 7 din 8 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137 din 24 februarie 2015. În considerentele acestei decizii, instanța supremă a reținut că adverbul "numai" din cuprinsul art. 108

Dacă prin hotărârea finală partea a fost amendată, va putea exercita două căi de atac: una împotriva hotărârii judecătorești prin care a fost soluționată cauza, în măsura în care aceasta este susceptibilă de exercițiul căilor de atac de reformare, iar partea are interes să le exercite, de competența instanțelor ierarhic superioare, și o cale de atac de retractare, cererea de reexaminare, împotriva dispoziției de amendare din cadrul aceleiași hotărâri, de competența aceleiași instanțe ce a pronunțat hotărârea atacată. Prin această abordare nu este încălcat principiul unicității căii de atac prevăzut de art. 460 din Codul de procedură civilă, al cărui domeniu predilect de aplicare îl constituie apelul și recursul.

În măsura în care consideră că soluția care va fi pronunțată în cadrul cererii de reexaminare depinde de soluția care va fi pronunțată în calea de atac de reformare (apel sau recurs), partea are posibilitatea să solicite, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, suspendarea soluționării cererii de reexaminare până la soluționarea căii de atac declarate împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea ca vădit netemeinică. Dacă însă, în urma soluționării apelului sau recursului, se constată că cererea care a stat la baza aplicării amenzii nu este vădit netemeinică, partea are posibilitatea formulării cererii de revizuire prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de reexaminare, întrucât s-a schimbat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului în interesul legii și pronunțarea unei decizii de unificare a practicii, apreciind că s-a făcut dovada existenței problemei de drept și a caracterului neunitar al soluțiilor pronunțate în această materie.

Doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii.

La data de 12 februarie 2020, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii privind următoarea problemă de drept: posibilitatea părții în sarcina căreia s-a stabilit amenda judiciară prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, pentru introducerea, cu rea-credință, a unor cereri principale, accesorii, adiționale sau incidentale, precum și pentru exercitarea unor căi de atac, vădit netemeinice, prin aceeași hotărâre prin care au fost soluționate aceste cereri, de a supune instanței de control judiciar, în căile de atac de reformare, critici care vizează amendarea sa.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la aceeași dată, formându-se Dosarul nr. 403/1/2020, cu termen de soluționare la 6 mai 2020.

Din cuprinsul recursului în interesul legii declarat, potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție rezultă că instanțele de judecată nu au un punct de vedere unitar în ceea ce privește posibilitatea părții în sarcina căreia s-a stabilit amenda judiciară prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, pentru introducerea, cu rea-credință, a unor cereri principale, accesorii, adiționale sau incidentale, precum și pentru exercitarea unor căi de atac, vădit netemeinice, prin aceeași hotărâre prin care au fost soluționate aceste cereri, de a supune instanței de control judiciar, în căile de atac de reformare, critici care vizează amendarea sa.

Înalta Curte de Casație și Justiție este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale:

cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei:

Autorul sesizării a constatat existența unor puncte de vedere diferite cu privire la problema de drept dedusă dezlegării.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudențială, majoritară s-a considerat că partea în sarcina căreia s-a stabilit amenda judiciară poate formula critici care să vizeze măsura instanței, de amendare, prin aceeași hotărâre prin care a fost soluționată cererea principală, accesorie, adițională sau incidentală ori pentru exercitarea unei căi de atac, exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune aceste critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului.

Instanțele învestite cu astfel de cereri în calea de atac a apelului sau recursului fie le-au respins ca inadmisibile, fie au procedat la recalificarea căilor de atac în cereri de reexaminare și au dispus declinarea competenței de soluționare a acestora la instanțele care au aplicat amenda judiciară.

În esență, argumentele care susțin această opinie sunt similare celor care au stat la baza pronunțării de către Completul competent să judece recursul în interesul legii a Deciziei nr. 7 din 8 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137 din 24 februarie 2015 (Decizia nr. 7 din 8 decembrie 2014), avându-se în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 191 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cel obligat la amendă poate face numai cerere de reexaminare.

Cererea de reexaminare este o cale de atac de retractare, specifică, derogatorie de la dreptul comun, nefiind posibilă formularea unor critici relative la amenda judiciară prin intermediul căilor de atac de reformare, ordinare sau extraordinare.

Într-o a doua orientare jurisprudențială se consideră că aceste critici pot fi deduse controlului judiciar, prin căile de atac de reformare (apel sau recurs), împreună cu alte critici privind modul de soluționare a cererii, atunci când amendarea părții s-a dispus prin aceeași hotărâre prin care a fost soluționată cererea principală, adițională sau incidentală ori pentru exercitarea unei căi de atac.

În susținerea acestei opinii a fost invocat argumentul potrivit căruia instanța de control judiciar, având posibilitatea de a reforma hotărârea atacată și a considera cererea, în considerarea căreia partea a fost amendată, ca nefiind vădit netemeinică și introdusă cu rea-credință, se poate pronunța și asupra soluției de amendare dispuse prin aceeași hotărâre a instanței inferioare.

Astfel, soluția ce va fi dată în privința acestei măsuri depinde de soluția pe care instanța de control judiciar o va da asupra cererii în considerarea căreia partea a fost amendată.

În urma verificărilor efectuate se constată că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat, în repetate rânduri, asupra constituționalității dispozițiilor legale care interesează prezenta cauză.

Astfel, respingând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, prin Decizia nr. 50 din 1 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 22 mai 2018, și prin Decizia nr. 469 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 18 august 2017, paragrafele 18 și 19, Curtea Constituțională a reținut că, în condițiile în care textul legal criticat se referă la introducerea cu "rea-credință" a unei cereri vădit netemeinice, sintagma "vădit netemeinică" sugerează faptul că cererea nu are niciun fel de fundament, aspect pe care autorul cererii îl cunoaște. Evident că, după modul în care a fost formulată cererea, motivele invocate, eventualele cereri repetate de chemare în judecată etc., instanța își poate forma o convingere și poate aprecia dacă reclamantul introduce o cerere de chemare în judecată cu rea-credință; or, textul de lege nu face altceva decât să legitimeze judecătorul care constată o astfel de situație să o și sancționeze. Pentru valorificarea drepturilor și intereselor legitime, părțile trebuie să acționeze cu bună-credință, iar nu în spirit abuziv, șicanator, vexatoriu pentru magistrați ori pentru instanță.

De asemenea, Curtea, prin Decizia nr. 439 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 2 noiembrie 2016, paragrafele 17 și 18, a mai reținut, referitor la sintagma "rea-credință", că aceasta are semnificația de atitudine incorectă, necinstită. Reaua-credință este o formă a vinovăției, expresia dolului, fraudei și culpei grave, având ca numitor comun viclenia, înșelăciunea și omisiunea vădit intenționată. Reaua-credință poate fi calificată ca acea atitudine a unei persoane care săvârșește sau omite, în mod conștient, un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de conviețuire socială, pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale.

Totodată, prin decizia menționată anterior, Curtea a reținut că textul legal criticat nu instituie inegalități sau discriminări între cetățeni ori categorii de persoane și nici nu aduce atingere principiului unicității, egalității și imparțialității justiției, ci prevede doar posibilitatea aplicării unor amenzi judiciare, în cazul exercitării cu rea-credință a unor drepturi procesuale, ceea ce corespunde exigențelor art. 57 din Constituție, care instituie îndatorirea fundamentală a cetățenilor de a exercita drepturile și libertățile constituționale cu bună- credință, fără încălcarea drepturilor și libertăților celorlalți. Mai mult, s-a reținut că dispozițiile legale criticate nu împiedică persoanele interesate să apeleze la instanțele judecătorești și să se prevaleze de toate garanțiile procesuale care condiționează, într-o societate democratică, procesul civil. De altfel, în temeiul art. 191 din Codul de procedură civilă, persoana obligată la amendă sau despăgubire poate face cerere de reexaminare, prin care solicită, motivat, să se revină asupra amenzii ori despăgubirii.

Aceste considerente au fost reluate și prin deciziile nr. 813 din 6 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 26 martie 2019, și nr. 204 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 610 din 24 iulie 2019.

Cât privește dispozițiile art. 190 din Codul de procedură civilă, Curtea Constituțională a reținut, prin Decizia nr. 713 din 5 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 3 martie 2020, paragrafele 18-20, că dispozițiile legale criticate reprezintă norme de procedură, edictate de legiuitor în virtutea mandatului său constituțional conferit de art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, acesta putând reglementa norme cu caracter general sau cu caracter special, cu aplicabilitate la anumite situații, în mod egal, pentru toți cei care trebuie, spre exemplu, să îndeplinească aceleași categorii de obligații. Aceste dispoziții sunt deopotrivă aplicabile tuturor persoanelor care se află în aceeași situație, în aceeași poziție procesuală. Nu sunt instituite privilegii sau discriminări și, ca atare, este neîntemeiată critica de neconstituționalitate privind încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție referitoare la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice. Stabilirea de către legiuitor a caracterului executoriu al încheierii prin care se stabilește amenda judiciară nu aduce nicio îngrădire accesului liber la justiție sau dreptului la apărare, persoana obligată la amendă sau despăgubire putând face cerere de reexaminare, prin care solicită, motivat, să se revină asupra amenzii ori despăgubirii. Totodată, textele criticate nu contravin dispozițiilor constituționale privind statul de drept și respectarea supremației Constituției, celor privind dreptul internațional și dreptul intern și nici celor privind tratatele internaționale referitoare la drepturile omului.

De asemenea, respingând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 191 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanța de contencios constituțional a reținut că acestea nu contravin accesului liber la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituție, și nici prevederilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil și celor ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Astfel, Curtea a constatat că soluția legislativă criticată se regăsea, inițial, în art. 108

Nici încălcarea art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenție nu a fost reținută, întrucât în cadrul cererii de reexaminare sunt analizate legalitatea și temeinicia sancțiunii amenzii, precum și elementele necunoscute la momentul aplicării acesteia. Totodată, Curtea a constatat că reglementarea criticată prevede doar aplicarea unor amenzi în cazul exercitării cu rea-credință a unor drepturi procesuale, iar faptul că împotriva încheierii de stabilire a amenzii sau despăgubirii se poate face numai cerere de reexaminare, aceasta soluționându-se de către un alt complet decât cel care a stabilit amenda sau despăgubirea, nu poate constitui o încălcare a vreunei norme constituționale sau convenționale, întrucât instanța nu soluționează fondul litigiului. Prin această măsură, legiuitorul nu a înțeles să limiteze accesul la justiție sau dreptul la apărare, ci să asigure valorificarea în condiții egale a acestor drepturi constituționale. De altfel, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru juridic, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, de natură a preveni eventualele abuzuri și tergiversarea soluționării cauzelor deduse judecății (în acest sens, deciziile nr. 374 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 1 august 2017, și nr. 192 din 3 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 22 august 2018).

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat ca fiind în spiritul legii prima orientare jurisprudențială.

În argumentarea acestei opinii, redând dispozițiile legale incidente, respectiv art. 187, 190 și 191 din Codul de procedură civilă, a susținut că împotriva aplicării amenzii judiciare prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă legiuitorul a stabilit o cale de atac specială de retractare, denumită cerere de reexaminare, care este diferită de exercitarea căii de atac a apelului sau recursului.

Invocând principiul legalității căilor de atac, înscris în art. 457 din Codul de procedură civilă, și prevederile art. 126 alin. (2) și art. 129 din Constituție, procurorul general a arătat că vechea reglementare cuprinsă în art. 108

Totodată, formularea art. 191 din Codul de procedură civilă este similară cu cea cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 146/1997), care prevede că "împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicării sumei datorate".

Or, în privința cererii de reexaminare în materia taxelor judiciare de timbru, în jurisprudența de unificare anterioară, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul interesul legii a statuat, prin Decizia nr. 7 din 8 decembrie 2014, că partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului.

Observând evoluția în timp a redactării textelor din fostul și actualul Cod de procedură civilă și interpretarea sistematică a acestora, procurorul general a apreciat că cererea de reexaminare a rămas, și în configurarea adusă prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată (Legea nr. 134/2010), calea de atac specifică, de retractare, chiar și pentru ipoteza în care sancțiunea este aplicată prin sentință sau decizie, iar nu prin încheiere.

Așadar, dacă prin hotărârea finală partea a fost amendată, aceasta va putea exercita două căi de atac: una împotriva hotărârii judecătorești prin care a fost soluționată cauza, în măsura în care aceasta este susceptibilă de exercițiul căilor de atac de reformare, iar partea are interes să exercite aceste căi de atac, de competența instanțelor ierarhic superioare, și o cale de atac de retractare, cererea de reexaminare, împotriva dispoziției de amendare din cadrul aceleiași hotărâri.

Prin această abordare nu este încălcat principiul unicității căii de atac prevăzut de art. 460 din Codul de procedură civilă, care presupune că dreptul de a exercita o cale de atac este, în principiu, unic și se epuizează odată cu exercitarea lui, nimănui nefiindu-i îngăduit de a uza de două ori de una și aceeași cale de atac.

De asemenea, invocând jurisprudența Curții Constituționale, a apreciat că limitarea posibilității părții în sarcina căreia s-a impus obligația de a plăti amenda judiciară de a o contesta exclusiv prin intermediul cererii de reexaminare nu încalcă dreptul de acces la justiție și nici la un proces echitabil.

A susținut că, în privința cererii de reexaminare prevăzute de art. 191 din Codul de procedură civilă, sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele Deciziei nr. 7 din 8 decembrie 2014.

Împrejurarea că soluția pe care o va pronunța completul învestit cu soluționarea cererii de reexaminare a amenzii judiciare depinde de soluția pe care instanța de apel sau recurs o va pronunța cu privire la cererea principală, accesorie sau incidentală ori pentru exercitarea căii de atac, respinsă ca vădit neîntemeiată, în virtutea legăturii logice dintre cele două chestiuni soluționate și, respectiv, dispuse printr-un unic act jurisdicțional, nu este de natură a conduce la concluzia nesocotirii principiului unicității căii de atac.

La dispoziția părților interesate există mijloace procesuale specifice pentru prevenirea ori remedierea unor eventuale hotărâri contradictorii pronunțate de instanțe diferite.

Astfel, în măsura în care consideră că soluția care va fi pronunțată în cadrul cererii de reexaminare depinde de soluția care va fi pronunțată în calea de atac de reformare (apel sau recurs), partea are posibilitatea să solicite, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, suspendarea soluționării cererii de reexaminare până la soluționarea căii de atac declarate împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea ca vădit netemeinică.

Pe de altă parte, în măsura în care s-a dovedit, în urma soluționării apelului sau recursului, că cererea care a stat la baza aplicării amenzii nu este vădit netemeinică, partea are posibilitatea formulării cererii de revizuire prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de reexaminare, întrucât s-a schimbat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Din perspectiva instanței superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac (apel sau recurs), prin care sunt formulate critici cu privire la amenda judiciară, aceasta o poate respinge ca inadmisibilă sau, după caz, o poate recalifica drept cerere de reexaminare și dispune declinarea ei la instanța inferioară, soluțiile oferite de art. 457 alin. (3) și (4) din Codul de procedură civilă, precum și prin Decizia nr. 19 din 24 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 6 februarie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii (Decizia nr. 19 din 24 octombrie 2016), fiind pe deplin aplicabile și în prezenta ipoteză.

Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 516 alin. (6) din Codul de procedură civilă, opinia specialiștilor de la Institutul de Cercetări Juridice "Academician Andrei Rădulescu" al Academiei Române și de la facultățile de drept din cadrul Universității "Alexandru Ioan Cuza" din Iași și Universității de Vest din Timișoara.

La 9 martie 2020, Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara a depus o opinie juridică, cadrele didactice implicate în analiza problemei de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii formulând două puncte de vedere.

Astfel, într-o primă opinie s-a apreciat că a doua orientare jurisprudențială este cea corectă, având în vedere că, spre deosebire de aplicarea amenzii în timpul procesului, care se realizează printr-o încheiere, potrivit dispozițiilor art. 190 din Codul de procedură civilă, în situația în care amenda este stabilită prin hotărârea ce soluționează fondul cauzei, partea nemulțumită poate să exercite calea de atac a apelului sau recursului, în funcție de materia dedusă judecății. Altfel spus, art. 190 din Codul de procedură civilă, chiar dacă aparent se referă doar la instanța competentă să stabilească amenda judiciară, are două ipoteze de reglementare, prima referindu-se la toate faptele sancționabile cu amendă judiciară, iar cea de-a doua, descrisă în mod expres ca "formularea unei cereri cu rea-credință", se referă, fără îndoială, la cererile principale, accesorii, adiționale sau incidentale introduse cu rea-credință și la căile de atac vădit netemeinice la care face referire art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă.

Coroborând dispozițiile art. 190 cu cele ale art. 191 alin. (1) din Codul de procedură civilă, rezultă că poate fi atacată doar cu cerere de reexaminare exclusiv încheierea prin care se stabilește amenda judiciară din prima ipoteză a art. 190 din Codul de procedură civilă. Cât privește cea de-a doua ipoteză a art. 190, singura modalitate de interpretare este aceea că cererea formulată cu rea-credință se poate afla fie pe rolul unei instanțe necompetente, fie pe cel al unei instanțe competente, care o soluționează. Indiferent de faptul că instanța este competentă sau nu, hotărârea prin care se pronunță prima instanță - inclusiv când cererea principală, accesorie, adițională sau incidentală este introdusă cu rea-credință - se numește sentință, conform art. 424 alin. (1) din Codul de procedură civilă, iar hotărârea prin care se pronunță instanța superioară - inclusiv cu privire la căile de atac vădit netemeinice - poartă denumirea de decizie, conform art. 424 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Nu este însă posibil ca instanța de judecată, anterior soluționării cauzei printr-o sentință (în primă instanță) sau printr-o decizie (în calea de atac), să aprecieze printr-o încheiere asupra bunei sau relei-credințe în formularea unei cereri de chemare în judecată, respectiv asupra văditei netemeinicii a unei căi de atac, având în vedere că o cerere formulată cu rea-credință, respectiv vădit netemeinică, conduce în mod inevitabil la respingerea acesteia, fiind incidente cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 din Codul de procedură civilă, judecătorii care ar pronunța o astfel de încheiere nemaiputând să soluționeze cauza printr-o sentință sau decizie, cum impune art. 424 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă.

De aceea, s-a considerat de neconceput pentru o judecată unitară ca, de exemplu, soluția asupra cererii principale să poată fi atacată cu apel sau recurs, iar soluția asupra cererii de aplicare a amenzii, cu cerere de reexaminare. În acest sens, prevederile art. 460 alin. (2) din Codul de procedură civilă dispun că, dacă prin aceeași hotărâre au fost soluționate și cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală. Or, cererea de aplicare a sancțiunii amenzii este clar o cerere accesorie și nu ar putea fi o cerere principală în nicio situație, deoarece este determinată de cererea de chemare în judecată considerată abuzivă.

Într-o a doua interpretare s-a apreciat ca fiind corectă prima opinie jurisprudențială, majoritară, potrivit căreia singura cale de atac ce poate fi exercitată în atare situații este cererea de reexaminare prevăzută de art. 191 din Codul de procedură civilă, indiferent de tipul hotărârii (încheiere, sentință sau decizie) prin care a fost aplicată amenda judiciară.

Art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă instituie principiul legalității căii de atac, motiv pentru care, în lipsa unei derogări exprese, hotărârea, indiferent de tipul său, este supusă căilor de atac prevăzute de lege. Or, în cazul amenzii judiciare, art. 190 din Codul de procedură civilă menționează că încheierea prin care se aplică această sancțiune este executorie, iar art. 191 din Codul de procedură civilă instituie o cale de atac unică, anume cererea de reexaminare, într-un termen de 15 zile de la comunicare, precum și o competență materială derogatorie de la regulile generale (un alt complet din cadrul aceleiași instanțe de judecată), soluția pronunțată astfel fiind definitivă.

Drept urmare, de la bun început, legiuitorul stabilește nu doar unicitatea căii de atac, ci și competența exclusivă a instanței care se poate pronunța asupra acesteia. Or, prin asemenea dispoziție, este limpede că instanța superioară, de control judiciar, nu poate fi învestită cu un astfel de obiect.

Nu în ultimul rând, trebuie avută în vedere împrejurarea că reglementarea cuprinsă în art. 187-191 din Codul de procedură civilă privește măsuri pe care instanța le dispune din oficiu (în condițiile în care dispozițiile privitoare la despăgubirile reglementate de art. 189 din Codul de procedură civilă nu fac obiectul problemei analizate). Drept urmare, dispozițiile art. 460 alin. (2) sau (3) din Codul de procedură civilă nu își găsesc aplicare, câtă vreme măsura aplicării amenzii judiciare prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă nu poate face obiectul unei cereri principale, incidentale sau accesorii promovate de partea adversă celei amendate, întrucât nu ar întruni cerințele art. 36 ori, eventual, ale art. 33 din Codul de procedură civilă. Drept urmare, solicitarea părții de aplicare a unei asemenea amenzi, dacă este formulată în cadrul litigiului pe fond, nu poate primi o asemenea calificare și nici nu poate urma regulile prevăzute de art. 460 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă.

Constatând că recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este admisibil, judecătorii-raportori au apreciat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 191 alin. (1) din Codul de procedură civilă, partea în sarcina căreia s-a stabilit amenda judiciară prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, pentru introducerea, cu rea-credință, a unor cereri principale, accesorii, adiționale sau incidentale, precum și pentru exercitarea unor căi de atac, vădit netemeinice, prin aceeași hotărâre prin care au fost soluționate aceste cereri, poate formula critici care vizează amendarea sa numai pe calea cererii de reexaminare, neputând supune aceste critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului.

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele:

Completul competent să judece recursul în interesul legii a fost legal sesizat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care, potrivit dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, are calitatea procesuală de a declanșa acest mecanism de unificare a practicii în scopul interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești.

Potrivit dispozițiilor art. 515 din Codul de procedură civilă, "recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii".

Din cuprinsul textului de lege menționat rezultă următoarele condiții care trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești; dovada soluționării diferite să se facă prin hotărâri judecătorești definitive, iar hotărârile judecătorești să fie anexate cererii.

Primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât în practica instanțelor judecătorești nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea și aplicarea art. 191 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în situația stabilirii amenzii judiciare pentru fapta prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, prin aceeași hotărâre prin care au fost respinse cereri principale, accesorii, adiționale sau incidentale, precum și pentru exercitarea unor căi de atac, vădit netemeinice.

Astfel, unele instanțe au apreciat că partea astfel sancționată poate formula critici care vizează amendarea sa numai pe calea cererii de reexaminare, iar nu și pe calea apelului sau recursului.

Alte instanțe au apreciat că aceste critici pot fi deduse controlului judiciar prin căile de atac de reformare (apel sau recurs).

De asemenea este îndeplinită și cea de-a treia condiție de admisibilitate, prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, care impune ca dovada soluționării diferite a problemei de drept care face obiectul sesizării să se facă prin hotărâri definitive.

În acest sens se constată că au fost atașate actului de sesizare hotărâri judecătorești definitive cuprinzând soluțiile jurisprudențiale neunitare. Anexele I și II care însoțesc actul de sesizare fac dovada îndeplinirii condiției formale ca hotărârile judecătorești să fie anexate cererii.

În consecință, recursul în interesul legii îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 514-515 din Codul de procedură civilă, fiind exercitat de un subiect de drept căruia legea îi recunoaște legitimare procesuală și având ca obiect o problemă de drept pentru care s-a făcut dovada că a fost soluționată în mod diferit, prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate de instanțe judecătorești naționale.

Potrivit art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, introducerea, cu rea-credință, a unor cereri principale, accesorii, adiționale sau incidentale, precum și pentru exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice, se sancționează cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei, iar potrivit art. 190 teza a doua din Codul de procedură civilă, amenda se stabilește în acest caz fie de instanța în fața căreia cererea a fost formulată, fie de către instanța care a soluționat-o, atunci când acestea sunt diferite.

Pentru a reține săvârșirea acestei abateri judiciare și pentru aplicarea amenzii, instanța stabilește mai întâi dacă o cerere este "vădit netemeinică", în sensul că nu are în mod evident niciun fundament, și mai apoi dacă este formulată "cu rea-credință", sintagmă ce semnifică acea atitudine a unei persoane care săvârșește sau omite, în mod conștient, un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de conviețuire socială, pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale (în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 204 din 9 aprilie 2019, paragrafele 28 și 31).

Bineînțeles că aprecierea asupra caracterului "vădit netemeinic" al cererii presupune, uneori, o analiză a fondului cauzei. De aceea, instanța nu se poate pronunța asupra stabilirii abaterii și amenzii judiciare printr-o încheiere premergătoare, anterior soluționării cauzei prin hotărârea finală, fără a se expune unei antepronunțări, ce atrage incompatibilitatea judecătorului, potrivit art. 42 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă.

În jurisprudență, din considerente de ordin practic, instanțele au dispus aplicarea amenzii judiciare pentru fapta prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, prin aceeași hotărâre prin care au soluționat cererea dedusă judecății [sentință sau, după caz, decizie, după distincțiile prevăzute la art. 424 alin. (1)-(4) din Codul de procedură civilă], deși exista și varianta întocmirii concomitente a unei încheieri executorii de stabilire a amenzii judiciare, cu stricta respectare a dispozițiilor art. 190 din Codul de procedură civilă.

În aceste condiții s-a ivit divergența de interpretare cu privire la aplicarea art. 191 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul că partea poate formula critici care vizează amendarea sa pe calea apelului/recursului sau numai pe calea cererii de reexaminare.

În sprijinul opiniei conform căreia aceste critici pot fi deduse controlului judiciar prin căile de atac de reformare (apel sau recurs) s-a adus un argument de interpretare literală, restrictivă a textului art. 191 alin. (1) din Codul de procedură civilă: "împotriva încheierii prevăzute la art. 190, cel obligat la amendă sau despăgubire va putea face numai cerere de reexaminare (...)", susținându-se că împotriva sentinței/deciziei prin care se stabilește amenda judiciară pentru formularea unei cereri cu rea-credință poate fi exercitată calea de atac de reformare de drept comun.

Acest argument de interpretare nu poate fi primit, întrucât vine în contradicție cu principiul legalității căii de atac, prevăzut de art. 457 din Codul de procedură civilă, precum și cu regimul derogatoriu al reglementării căii de atac în materia amenzilor judiciare, în privința termenului de exercitare, a instanței competente, a procedurii de judecată și a caracterului definitiv al încheierii [art. 191 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă]. Astfel, denumirea hotărârii prin care se stabilește amenda judiciară nu poate determina un regim juridic diferit al căii de atac prin care partea sancționată solicită să se revină asupra amenzii sau să se dispună reducerea acesteia.

Așadar, cererea de reexaminare reglementată de art. 191 din Codul de procedură civilă este singura cale de atac specifică, de retractare, aplicabilă pentru unitate de tratament și în ipoteza în care sancțiunea amenzii judiciare a fost stabilită prin sentință sau decizie, iar nu prin încheiere.

În această situație, partea sancționată va putea exercita două căi de atac:

Această interpretare nu contravine principiului unicității căii de atac, concretizat în dispozițiile art. 460 alin. (2) și (5) din Codul de procedură civilă, deoarece măsura stabilirii amenzii judiciare nu reprezintă soluționarea unei cereri accesorii, ci se dispune de instanță din oficiu, indiferent că o parte din proces a sesizat sau nu necesitatea aplicării acestei sancțiuni autorului cererii vădit netemeinice. Dispoziția de aplicare a amenzii judiciare pentru fapta prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă nu constituie o soluție dată unei cereri principale, accesorii ori incidentale, ci este expresia puterii recunoscute judecătorului de a sancționa exercitarea abuzivă a dreptului procesual de sesizare a instanței cu cereri vădit netemeinice, complementar soluției date acestor cereri.

În sprijinul interpretării de mai sus poate fi adusă, pentru identitate de rațiune, soluția adoptată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 7 din 8 decembrie 2014, care a statuat că ". . .partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul căilor de atac de reformare, apelul sau recursul".

În considerentele acestei decizii a fost înlăturat unul dintre argumentele aduse în susținerea opiniei contrare celei adoptate, constând în aceea că în materia cererilor de reexaminare legiuitorul a prevăzut, spre exemplu în cazul art. 108

Prin utilizarea argumentului de interpretare logică a fortiori, rezultă că folosirea adverbului "numai" imprimă ideea de exclusivitate a căii de atac a reexaminării, în defavoarea căilor de atac de reformare.

Limitarea posibilității părții în sarcina căreia s-a stabilit amenda judiciară de a formula critici care vizează amendarea sa exclusiv prin intermediul cererii de reexaminare nu încalcă dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil.

Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, a statuat în mod constant că această soluție legislativă nu contravine prevederilor art. 6 din Convenție, întrucât acestea se referă exclusiv la soluționarea în fond a cauzei, or cererea de reexaminare nu presupune o judecare pe fond a litigiului. Nu sunt încălcate nici prevederile art. 13 din Convenție privind dreptul la un recurs efectiv, întrucât în cadrul cererii de reexaminare sunt analizate legalitatea și temeinicia sancțiunii amenzii, precum și elementele necunoscute la momentul aplicării acesteia. Totodată, Curtea a constatat că reglementarea criticată prevede doar aplicarea unor amenzi în cazul exercitării cu rea-credință a unor drepturi procesuale, iar faptul că împotriva încheierii de stabilire a amenzii se poate face numai cerere de reexaminare, aceasta soluționându-se de către un alt complet decât cel care a stabilit amenda sau despăgubirea, nu poate constitui o încălcare a vreunei norme constituționale sau convenționale invocate, întrucât instanța nu soluționează fondul litigiului (în acest sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2018 a Curții Constituționale, paragrafele 23 și 24).

Este adevărat că soluția pe care o va pronunța completul învestit cu soluționarea cererii de reexaminare a amenzii judiciare depinde de soluția pe care instanța de apel sau recurs o va pronunța cu privire la cererea principală, accesorie sau incidentală ori pentru exercitarea căii de atac, respinsă ca vădit neîntemeiată, în virtutea legăturii logice dintre cele două chestiuni, însă această împrejurare nu este de natură a conduce la concluzia necesității efectuării concomitente a controlului judiciar printr-o cale de atac unică, cu încălcarea normelor de ordine publică care reglementează cererea de reexaminare.

În acest sens, partea interesată are la dispoziție mijloace procesuale specifice pentru a preveni pronunțarea ori pentru a schimba o eventuală încheiere a instanței de reexaminare care să fie contradictorie deciziei pronunțate în căile de atac de reformare.

Astfel, în mod preventiv, partea are posibilitatea să solicite, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, suspendarea soluționării cererii de reexaminare până la soluționarea căii de atac declarate împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea ca vădit netemeinică.

Pe de altă parte, în ipoteza în care cererea de reexaminare a fost respinsă, iar ulterior, în urma soluționării apelului sau recursului, s-a constatat că cererea care a stat la baza aplicării amenzii nu este vădit netemeinică, partea are posibilitatea formulării cererii de revizuire prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, întrucât s-a schi