ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4994/2019

Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată, la data de 05.07.2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, anularea Ordinului Președintelui ANAF nr. 558/2016 modificat prin Ordinul nr. 1164/2016 și obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 RON, cu titlu de daune interese (morale) pentru prejudiciul suferit. Odată cu acțiunea, reclamantul a depus și excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 alin. (8) lit. b) și alin. (9) și a art. 162 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, solicitând sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea acesteia.

Soluția instanței de fond. Prin sentința nr. 261 din 1 februarie 2017, instanța a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 alin. (8) lit. b) și alin. (9) și art. 162 din Legea nr. 207/2015 și a sesizat Curtea Constituțională cu această excepție. A respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamantul A. a formulat recurs, solicitând admiterea căii de atac cu consecința anulării actului administrativ vătămător și a acordării daunelor-interese, pe măsura prejudiciului nepatrimonial încercat. A apreciat recurentul că adevăratele excepții de la regula secretului fiscal sunt reglementate, împreună cu regula, la art. 11 alin. (1)-(7) Codul de procedură fiscală. Așa-zisa excepție, de la art. 162 și de la art. 11 alin. (8)-(9) Codul de procedură fiscală, este, de fapt, o formă de anulare a regulii secretului fiscal înseși. Este eronată, astfel, aprecierea instanței de fond cum că schimbul de informații fiscale nu se aplică cazului de față, deoarece debitele din lista publicată sunt față de statul român. Schimbul de informații se bazează pe secretul fiscal, ca parte a secretului comercial, industrial sau profesional, prevăzut expres în Directiva 2011/16 a Uniunii Europene privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal și de abrogare a Directivei 77/99 a CEE, modificată și completată prin Directiva 2014/107/UE, transpus prin art. 314 alin. (2) lit. b) Codul de procedură fiscală. Dacă ANAF nu respectă secretul fiscal față de contribuabilii săi înregistrați cu debite în propriile evidențe (rezidenții), nu va respecta secretul fiscal nici față de contribuabilii săi înregistrați în evidențele unui stat membru UE sau semnatar al Convenției (nerezidenții), ceea ce va determina ca un astfel de stat să refuze a furniza informații, în calitate de stat solicitat, României, în calitate de stat solicitant. Astfel, prevederile art. 11 alin. (1)-(7) prevalează față de cele ale art. 162 și ale art. 11 alin. (8)-(9) Codul de procedură fiscală, nefiind aplicabil principiul specialia generalis derogant. Faptul că evidenta contradictorialitate dintre cele două rânduri de norme din Codul de procedură fiscală va fi analizată de Curtea Constituțională nu înlătură aspectele de nelegalitate a actului administrativ vătămător, fiind suficientă încălcarea unei singure norme legale pentru ca acesta să fie anulabil. Instanța de fond s-a aflat în eroare de apreciere, reținând că nu s-ar fi considerat vătămat prin faptul că lista datornicilor publicată conținea o eroare cu privire la caracterul contestat al datoriei, ci că ar fi solicitat daune-interese pentru simpla publicare a numelui său, indiferente, deci, de natura ei certă sau incertă. Însă, în acțiunea a susținut că, într-adevăr, simpla publicare a unei liste a datornicilor este vătămătoare (și neconstituțională), dar faptul că, în cazul său, organul fiscal a comis o eroare, face ca actul administrativ să fie și mai vătămător, situație de care a ținut cont atunci când a autoevaluat întinderea prejudiciului. Cum singurul act administrativ este OPANAF, nu lista publicată, este evident că numai cel dintâi putea face obiectul unei acțiuni în anulare, fiind inadmisibil să atace o postare pe internet. Eroarea de publicare a fost ulterior corectată de ANAF, însă acest lucru nu atenuează sau desființează dreptul său la daune-interese, astfel cum au fost autoevaluate. Creanțele fiscale se colectează exclusiv prin măsuri de executare silită, nu prin linșaj public. Drept urmare, se consideră cu atât mai mult prejudiciat cu cât prima listă postată, și singura care contează, conține grava eroare cu privire la caracterul contestat (deci incert) al datoriei sale. Desigur, simpla publicare a listei datornicilor, contestate sau necontestate, este prejudiciabilă prin ea însăși, dar este cu atât mai mult prejudiciat cu cât numele său a fost greșit publicat în categoria debitelor certe, iar această primă listă a fost singura preluată din presă.

Apărările intimatei-pârâte Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat intimata că OPANAF nr. 558/2016 a fost emis în baza prevederilor art. 162 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură fiscală, care stipulează că organele fiscale au obligația de a publica pe pagina de internet proprie lista debitorilor persoane fizice și juridice care înregistrează obligații fiscale restante, precum și cuantumul acestor obligații. Principiul proporționalității, stipulat de art. 3b alin. (4) din Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene (2007), este un concept în legătură cu măsurile administrative ce pot fi dispuse de un stat în raport cu obiectivele propuse și cu interesele cetățenilor și este un principiu general de drept european. Astfel, acest principiu presupune că orice măsură luată de o autoritate publică care afectează drepturile indivizilor trebuie să fie corespunzătoare atingerii unui scop legitim, necesară în vederea atingerii acelui scop și, în același timp, rezonabilă. A mai susținut că în mod corect prima instanță a respins capătul de cerere privind acordare sumei de 100.000 de RON cu titlu de daune morale, nefiind îndeplinite condițiile legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale, raportat la temeiurile în baza cărora a fost emis ordinul contestat.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant a precizat că motivele de recurs se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În ședința publică din 24 octombrie 2019, după cum s-a consemnat în practicaua prezentei decizii, recurentul-reclamant a precizat că nu mai susține primul capăt de cerere, vizând anularea Ordinului Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 558/2016, pentru că a fost abrogat parțial, în sensul că nu se mai publică listele cu debitorii persoane fizice, și, de asemenea, a fost abrogat parțial și art. 162 din Codul de procedură fiscală. Astfel, a solicitat admiterea recursului în sensul admiterii capătului de cerere vizând plata daunelor-interese.

Decizia instanței de recurs Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, neputându-se reține incidența motivelor de casare invocate de recurentul-reclamant. 6.1. Obiectul acțiunii îl constituie anularea Ordinului Președintelui ANAF nr. 558/2016 modificat prin Ordinul nr. 1164/2016 și obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 RON daune morale. Înalta Curte constată că Ordinul nr. 558/2016 privește Procedura de publicare a listelor debitorilor care înregistrează obligații fiscale restante, precum și cuantumul acestor obligații. În ședința publică de azi, 24 octombrie 2019, recurentul-reclamant a precizat că ar fi fost abrogat parțial ordinul, în sensul că nu se mai publică listele cu debitorii persoane fizice, și, de asemenea, a fost abrogat parțial și art. 162 din Codul de procedură fiscală, astfel că nu mai susține capătul de cerere privind anularea ordinului. Drept consecință, nu mai susține capătul de cerere privind anularea ordinului, ci doar capătul de cerere vizând daunele-interese. Instanța de control judiciar reține că, prin Ordinul nr. 509/2019 emis de Președintele ANAF, nu a fost abrogat Ordinul nr. 558/2016, ci a fost modificată și completată Procedura de publicare a listelor debitorilor care înregistrează obligații fiscale restante, precum și cuantumul acestor obligații, în sensul că au fost abrogate anumite articole. Astfel, prin modificările aduse prin Ordinul nr. 509/2019, au fost abrogate art. 12.1-12.3 din Procedură, articole care se refereau la persoanele fizice. De asemenea, a fost abrogată și Anexa 2 la procedură privind Lista debitorilor-persoane fizice care înregistrează obligații fiscale restante la bugetul general consolidat, precum și cuantumul acestor obligații. Toate aceste modificări au fost aduse în temeiul dispozițiilor art. 162 alin. (1) și alin. (2) lit. a) și ale art. 342 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 11 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, cu modificările și completările ulterioare, și având în vedere avizul conform al Ministerului Finanțelor Publice, comunicat prin Adresa nr. x din 25.02.2019. Într-adevăr, prin O.U.G. nr. 25/2018 privind modificarea și completarea unor acte normative, precum și pentru aprobarea unor măsuri fiscal-bugetare, art. 162 alin. (1) din Codul de procedură fiscală a fost modificat, în sensul că nu s-a mai prevăzut obligația organelor fiscale de a publica pe pagina de internet proprie lista debitorilor persoane fizice, ci numai pentru persoanele juridice. 6.2. Prin urmare, în prezent, procedura instituită prin Ordinul nr. 558/2016, ce face obiectul acțiunii, nu mai prevede publicarea listei debitorilor-persoane fizice, recurentul-reclamant precizând că nu mai susține cererea de anulare a acestui ordin, ci doar petitul vizând acordarea daunelor-interese, cupă cum le-a intitulat. Preliminar, Înalta Curte constată că, de fapt, recurentul solicită acordarea unor daune morale, și nu a unor daune-interese. Daunele morale sunt acele consecințe de natură nepatrimonială cauzate unei persoane prin săvârșirea unor fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalității sale fizice, psihice și sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial, a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale, dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru contractual. Or, daunele-interese sunt despăgubiri în bani pe care debitorul va fi ținut să le plătească creditorului pentru repararea prejudiciului generat de neexecutarea culpabilă a obligațiilor sale, potrivit art. 1530 C. civ., fiind, deci, necesar să existe o neexecutare a unei obligații rezultate din contract pentru a vorbi de răspundere contractuală. Această diferențiere între cele două feluri de daune este necesară pentru a analiza condiția îndeplinirii acordării acestora, pentru că recurentul-reclamant solicită admiterea cererii sale vizând daunele de 100.000 RON. 6.3. Înalta Curte, analizând capătul de cerere vizând acordarea daunelor morale în cuantum de 100.000 RON, reține că art. 1391 C. civ. reglementează repararea prejudiciului nepatrimonial. Pentru constatarea acestui prejudiciu, practica instanței supreme este în sensul că trebuie avute în vedere caracterul și importanța valorilor nepatrimoniale lezate, situația personală a victimei, ținând cont de mediul social din care victima face parte, educația, cultura, standardul de moralitate, personalitatea și psihologia victimei, circumstanțele săvârșirii faptei, statutul social etc. De asemenea, pentru existența daunelor morale se cer îndeplinite următoarele: a) existența unui prejudiciu; b) existența unui fapt ilicit; c) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu (în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu); d) existența vinovăției (faptă să fie imputabilă autorului ei). În ceea ce privește proba prejudiciului moral, este suficientă proba faptei ilicite, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele putând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern, al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. Recurentul-reclamant solicită acordarea daunelor morale, pe motiv că publicarea de către intimata-pârâtă a listei datornicilor, listă în care figura și el, i-a afectat imaginea de om corect și imaginea în comunitatea în care locuiește, creându-i un prejudiciu de imagine. Or, în cauză, nu se poate vorbi despre un fapt ilicit și nici despre vinovăție, ordinul a cărui anulare a solicitat-o recurentul fiind emis în baza unor prevederi legale, astfel cum erau în vigoare în perioada de referință. Prin dispozițiile art. 162 din Codul de procedură fiscală nu s-a făcut excepție de la publicarea pe site a listei persoanelor fizice, astfel că intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, printr-un act normativ cu putere juridică inferioară, nu putea exclude de la publicare persoanele fizice. De altfel, aceste aspecte au fost corect reținute de prima instanță, nemaifiind reluate de instanța de control judiciar. De asemenea, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a solicitat acordarea daunelor corelativ capătului de cerere vizând anularea Ordinului nr. 558/2016 privind procedura de publicare a listei debitorilor care înregistrează obligații fiscale restante. Însă, nu acest ordin l-a vătămat, ci eventualul fapt cauzator de prejudicii, în sensul susținut de reclamant, ar putea fi publicarea listei, și nu procedura de publicare a acesteia. Astfel, pentru probarea prejudiciului moral produs ca urmare a publicării listei respective și pentru acordarea unor despăgubiri morale, recurentul-reclamant ar fi trebuit să formuleze acțiune în despăgubire la instanța de drept comun. Prin urmare, susținerile recurentului-reclamant nu sunt capabile să combată cele reținute de prima instanță, neexistând motive de casare a sentinței recurate. 6.4. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,