ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4918/2019

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată, reclamanta Eparhia Reformată de pe lângă Piatra Craiului în contradictoriu cu Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a bunurilor imobile care au aparținut Cultelor Religioase a solicitat anularea deciziei nr. 5692/23.06.2016, constatarea calității sale de persoană îndreptățită în sensul art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 și obligarea pârâtului să emită o decizie de restituire în natură a imobilelor înscrise inițial în cartea funciară nr. x Zalău nr. top x/a, 1369, 842/b în cartea funciară x Zalău cu nr. top x, cartea funciară x Zalău cu nr. top x și cartea funciară x Zalău nr. top x.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 22/2017 din 25 ianuarie 2017, a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Municipiul Zalău în interesul pârâtului și a respins acțiunea formulată de reclamanta Eparhia Reformată de pe lângă Piatra Craiului, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta Eparhia Reformată de pe lângă Piatra Craiului a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În motivarea recursului se arată că instanța de fond se limitează doar la a sublinia faptul că, din extrasele de carte funciară la momentul preluării, proprietar al imobilelor nu era Eparhia de pe lângă Piatra Craiului. Deși reclamanta, prin avocat, în ședința publică din 11 ianuarie 2017 a solicitat efectuarea unei expertize topografice și a unei expertize în construcții, instanța de fond a respins această solicitare ca nefiind utilă cauzei fără a motiva această respingere. În opinia recurentei, pentru verificarea incidenței art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, era absolut necesar ca un expert topograf să identifice toate clădirile și terenurile aferente care au aparținut Bisencii Reformate și, totodată, un expert în construcții să stabilească dacă suprafața adăugată sau corpul de clădire adăugat la construcții depășește sau nu 50% din aria desfășurată actuală. Practic prin respingerea probelor solicitate de reclamantă, instanța de fond a anticipat soluția dată în acest dosar. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt într-adevăr auzite, adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat. Altfel spus, art. 6 art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune tribunalului obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și a cererilor de probatoriu ale părților, cu excepția aprecierii pertinenței. Biserica Reformată din România este organizată în două unități ecleziastice: Eparhia Reformată din Ardeal (Transilvania istorică), cu sediul în municipiul Cluj, respectiv Eparhia Reformată de pe lângă Piatra Craiului (pentru zona Partium, Banat și Maramureș), cu sediul în municipiul Oradea. Se mai precizează că a fost nevoie de reorganizarea bisericii deoarece după semnarea Tratatului de la Trianon a fost evident faptul că vechea structură bisericească reformată nu putea fi menținută, deoarece noua frontieră între Ungaria și România a împărțit Eparhia reformată de la Debrecen în două părți. Astfel, după 1920 a fost creată o nouă episcopie reformată pentru zona Crișanei Partium, Banat și Maramureș. Din documentele anexate cererii de retrocedare rezultă că, imobilul ce face obiectul cererii de retrocedare nu a aparținut nici Statului Maghiar, dar nici Statului Român până în 1948. Prin decizia nr. 5692/23.06.2016 emisă de Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/28.02.2003 depusă de către Eparhia Reformată de pe lângă Piatra Craiului întrucât solicitanta nu a fost proprietara acestor imobile la momentul preluării abuzive. Această motivare este constrazisă însă chiar de anexa la Decretul nr. 176 din 2 august 1948 pentru trecerea în proprietatea Statului a bunurilor bisericilor, congregațiilor, comunităților sau particularilor, ce au servit pentru funcționarea și întreținerea instituțiilor de învățământ general, tehnic sau profesional unde la județul Sălaj apare următoarea mențiune: "Liceul Reformat de băieți din Zalău, str. x al Bis. Ref. cu întreaga avere, conform inventarului jurnal." De aici rezultă foarte clar faptul că, în momentul preluării abuzive, imobilul se afla în proprietatea Bisericii Reformate. În susținerea recursului sunt redate și indicate texte de lege incidente pricinii.

Apărările formulate în cauză Intimații Comisia Specială de Retrocedare și Municipiul Zalău au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaților, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat. Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că, în cursul anului 2003, Eparhia Reformată de pe lângă Piatra Craiului a înaintat pârâtei solicitarea privind restituirea imobilelor înscrise în cartea funciară nr. x Zalău nr. top x în cartea funciară nr. x Zalău nr. top x și cartea funciară nr. x Zalău nr. top x. Prin decizia nr. 5692 din 23.06.2016 cererea a fost respinsă în considerarea că reclamanta nu a fost proprietara imobilelor la momentul preluării abuzive. Înalta Curte constată că, în cauză, este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare. Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Deoarece Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată. În cauza de față, instanța de control judiciar consideră că, într-adevăr, hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În sistemul de drept procesual civil român căile de atac constituie un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre judecătorească. Motivarea în fapt și în drept este o condiție de esență a hotărârii judecătorești, legiuitorul stabilind în sarcina judecătorului această obligație legală, cu precizarea că judecătorul trebuie să explice părților, atât în fapt, cât și în drept care au fost rațiunile care au determinat adoptarea soluției. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, pentru soluționarea cauzei de față pe fond, instanța de fond trebuie să lămurească, dincolo de orice dubiu, o împrejurare de fapt cu caracteristici tehnice ce presupunea cunoștințe de specialitate prin administrarea probei cu expertiză judiciară de specialitate. Este dincolo de orice discuție faptul că împrejurarea ce se impunea a fi dovedită era o chestiune ce necesita în mod absolut cunoștințe de specialitate, neputând a fi rezolvată de judecător. Înalta Curte constată că, potrivit prev. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., "(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc." Pe de o parte, judecătorul are posibilitatea de a ordona orice probe pe care le consideră necesare, iar părțile nu pot invoca drept motiv de casare neadministrarea din oficiu de către instanță a unei probe; pe de altă parte, tot instanța are obligația de a lămuri cauza sub toate aspectele, fără să poată respinge cererea (direct sau indirect) ca nedovedită. Concilierea dintre aceste două principii trebuie înțeleasă în sensul că, atunci când o probă este absolut necesară pentru justa soluționare a cauzei, fără administrarea ei neputându-se analiza corespunzător fondul raportului juridic, prevalează obligația instanței de a lămuri cauza sub toate aspectele. Deși reclamanta, prin avocat, în ședința publică din 11 ianuarie 2017 a solicitat efectuarea unei expertize topografice și a unei expertize în construcții, instanța de fond a respins această solicitare ca nefiind utilă cauzei, fără a motiva concret această respingere. Înalta Curte apreciază că era absolut necesar ca un expert topograf să identifice toate clădirile și terenurile aferente care au aparținut Bisericii Reformate și, totodată, un expert în construcții să stabilească dacă suprafața adăugată sau corpul de clădire adăugat la construcții depășește sau nu 50% din aria desfășurată actuală așa cum se prevede în art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000. Procedând în acest mod, instanța de fond a respins acțiunea fără a analiza cauza pe fond și fără a avea în vedere apărările formulate de părți. Pentru considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ceea ce va conduce la casarea cu trimitere a cauzei. Față de soluția ce se va pronunța, instanța de control judiciar apreciază că nu se mai impune analizarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va analiza cauza sub toate aspectele, va examina toate susținerile și apărările formulate de părți și nu în ultimul rând va dispune efectuarea probelor pe care le va considera necesare și utile soluționării cauzei, inclusiv va dispune efectuarea expertizelor solicitate de reclamantă în susținerea acțiunii.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa sentința recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.