ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1216/2019

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 419/2001, Tribunalul Cluj a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanții A. și B. împotriva pârâtului Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, având ca obiect constatarea nulității titlului statului și rectificare de carte funciară.

A admis, în parte, cererea de intervenție în interes propriu formulată de C. împotriva pârâtului Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca.

A admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții D. și E., precum și cererea de intervenție formulată de intervenientul F.

A constatat nevalabilitatea titlului Statului Român, cu privire la imobilele situate în municipiul Cluj-Napoca, bd. x nr. 34 și bd. x.

A dispus rectificarea înscrierilor din CF col. x Cluj nr. top x și CF individuală a dreptului de superficie x Cluj, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român cu privire la apartamentele 1, 4, 9, 14 - 17, având nr. top x, și intabularea dreptului de proprietate al foștilor proprietari, în cotele deținute anterior naționalizării, cu rangul dobândit prin înscrierile inițiale din CF sistată 1996 Cluj.

A dispus rectificarea înscrierilor din CF col x Cluj nr. top x și CF individuală a dreptului de superficie x Cluj, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român, cu privire la apartamentele 1, 3, 6, 8, 10, 12 și 14 din imobilul situat pe bd. x, având nr. top x și intabularea dreptului de proprietate al foștilor proprietari, în cotele deținute anterior naționalizării, cu rangul dobândit prin înscrierile inițiale din CF sistată x Cluj.

A respins acțiunea principală formulată de reclamanții A. și B. și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta C. împotriva pârâților SC G. SA Cluj-Napoca, prin lichidator CCC. SA, H., I., J., K., L., M. și N., O., P., Q. și R., S. și T., U., V., W. și X., Y., Z. și AA., precum și împotriva intervenienților D., E. și F.

L-a obligat pe pârâtul Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca să achite reclamanților A. și B. suma de 3.000.000 RON, iar intervenientei C., suma de 5.000.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

I-a obligat pe reclamanții A. și B. să achite pârâților cheltuieli de judecată pârâților H., I., J., K., Z. și AA., precum și intervenienților D., E. și F.

A respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a intervenientei C..

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că potrivit extrasului CF aflat la dosar, prin raportare la încheierile de intabulare a dreptului de proprietate al Statului Român, imobilul situat în Cluj-Napoca, b-dul x, înscris în cartea funciară inițială 1996 Cluj nr. top x, a aparținut în proprietate, anterior naționalizării, numiților BB., CC., DD. și A., în cote de 1/4 parte fiecare.

Din mențiunile carnetului de muncă nr. x a reieșit că succesorul numitului BB. este reclamantul A., în calitate de fiu.

Totodată, așa cum a rezultat din extrasele din registrul stării civile al municipiului Cluj-Napoca, reclamantul B. este fiul proprietarilor tabulari CC. (în lb. maghiară CC.) și DD. (în lb. maghiară DD.).

Potrivit extrasului CF de la fila x și al copiei CF de la dosar, apartamentele nr. x, din imobilul situat în Cluj-Napoca, b-dul x, înscrise în CF x nr. top x, au aparținut în proprietate, anterior naționalizării, reclamantului A., în cota-parte de 7/48 (înscris sub B 2) și numitei EE., văduva lui FF., în cota-parte de 41/48.

Conform actelor de stare civilă aflate în copie la dosar, succesoarea proprietarei tabulare EE. este intervenienta C., în calitate de nepoată de fiu.

Cercetând poziția nr. 373 din Anexa la Decretul nr. 92/1950, invocată de pârâtul Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca ca temei al preluării imobilului de către stat, tribunalul a constatat că rezultă, pe de o parte, că în respectiva anexă figurează doar unul din cei patru proprietari tabulari, anume BB., și nici acesta cu privire la imobilul în litigiu, situat pe str. x, ci cu privire la un imobil situat pe str. x.

Verificând poziția 427 din lista anexă la decret, instanța de fond a mai constatat că numita EE., titulara cotei-părți de 41/48 din imobilul situat pe str. x, figurează menționată în anexă.

În condițiile în care art. 11 din Constituția din 1948, în vigoare la data adoptării Decretului nr. 92/1950, prevedea că vor deveni proprietate de stat mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, s-a reținut că apar ca fiind constituționale doar preluările imobilelor care se încadrează în categoriile sus-menționate, anume cele prevăzute la art. I pct. 3 din decret, categorie în care nu se încadrează imobilele în litigiu.

S-a reținut, în concluzie, că imobilele în cauză, nefiind preluate de stat în temeiul unor dispoziții legale concordante cu Constituția în vigoare, apar ca fiind preluate de Statul Român fără titlu valabil, soluție consacrată legislativ prin dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

În ceea ce-i privește pe proprietarii tabulari CC., DD. și pe reclamantul A. (care nu era minor la data aplicării decretului, astfel că nu pot fi incidente dispozițiile art. V din Decretul nr. 92/1950), care nu au fost cuprinși în anexa la decret, având în vedere caracterul in personam al actului de naționalizare, s-a reținut că trecerea în proprietatea statului a cotelor de proprietate a acestora s-a făcut fără titlu, raportat la dispozițiile art. I alin. (4) din decret.

În ceea ce-l privește pe BB., singurul care figurează în anexa la decret, aplicarea corectă a acestuia față de el a fost cercetată în raport cu dispozițiile art. II, potrivit cărora nu intră în prevederile decretului și nu se naționalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și pensionarilor.

Or, reținând statutul socio-profesional, în considerarea căruia trebuia aplicat decretul, al numitului BB., care avea profesia de medic, tribunalul a constatat că nici acesta nu se încadra în sfera de aplicare a actului normativ, fiind persoană exceptată de la aplicarea acestuia, aspect care se constituie într-un motiv suplimentar de nevalabilitate a actului de preluare.

Reținând aceste considerente, tribunalul a apreciat că cererea de chemare în judecată și cererea de intervenție în interes propriu formulată de C. sunt parțial fondate, astfel că în temeiul art. 480 C. civ. și al art. 6 din Legea nr. 213/1998 a constatat nevalabilitatea titlului Statului Român cu privire la imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca, bd. x nr. 34 și respectiv, cu privire la apartamentele nr. x din imobilul situat în bd. x.

A mai reținut tribunalul că ulterior preluării de către stat, imobilul din Cluj-Napoca, bd. x, înscris inițial în cartea funciară x Cluj nr. top x, a fost dezmembrat, iar casa cu 17 apartamente a fost transcrisă în cartea funciară col. x Cluj nr. top x și cartea funciară individuală a dreptului de superficie nr. x Cluj nr. top x.

O parte din cele șaptesprezece apartamente au fost vândute chiriașilor, în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind intabulate în cărți funciare individuale, aceeași situație apărând și în cazul imobilului din bd. x.

Deși nici reclamanții, nici intervenienta C. nu au formulat petit cu privire la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâtul Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, prin SC"G." SA, și chiriași, tribunalul a constatat că se pune în discuție, implicit, nevalabilitatea contractelor, ca temei al cererii de rectificare a înscrierilor din cartea funciară.

Cercetând acest aspect, prima instanță a reținut că susținerile reclamanților cu privire la reaua-credință a contractanților nu are nicio acoperire sub aspect probator.

A reținut tribunalul că simplul fapt al cumpărării de către chiriași a apartamentelor cu privire la care dețineau contracte de închiriere valabile, cu toate că știau că imobilul fusese naționalizat, în condițiile în care nu exista pe rolul instanțelor judecătorești un proces de revendicare și nici nu fuseseră notificați cu privire la o eventuală intenție în acest sens a foștilor proprietari, nu poate echivala cu reaua-credință.

S-a apreciat că, întrucât Legea nr. 112/1995, care avea ca sferă de reglementare exclusiv imobile cu destinația de locuință naționalizate, le conferea chiriașilor dreptul de a cumpăra respectivele apartamente, exercitarea - în limite legale și cu îndeplinirea cerințelor impuse de lege - a acestui drept nu poate apărea ca abuzivă, de natură a induce, de plano, o prezumție de rea-credință.

În ceea ce privește cererea de rectificare a înscrierilor de carte funciară, tribunalul a constatat că este reglementată de dispozițiile art. 36 și ale art. 37 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, care stipulează cazurile în care se poate dispune rectificarea cărții funciare, punctul 1, incident în speță, vizând ipoteza nevalabilității actului în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea, respectiv nevalabilității titlului Statului Român.

Art. 38 din aceeași lege prevede că acțiunea în rectificare întemeiată pe prevederile art. 36 pct. 1 - 4 își produce efectele și față de terții subdobânditori de bună credință, care au dobândit bunul cu titlu oneros, în termen de 3 ani de la data înregistrării cererii pentru înscrierea a cărei rectificare se cere; în speță, dreptul a cărui rectificare se cere, întemeiat pe dispozițiile art. 36 pct. l din lege, este dreptul de proprietate al Statului Român.

A apreciat tribunalul că termenul de prescripție a cererii de radiere a dreptului de proprietate al terților subdobânditori cu titlu oneros, de bună credință, consecutiv constatării nevalabilității titlului statului, a început să curgă de la data de 5 octombrie 1959 pentru imobilul din bd. x nr. 34 și la 7 septembrie 1957, pentru imobilul din bd. x; dacă până în 1990, foștii proprietari nu aveau, practic, posibilitatea de a solicita instanței cenzurarea actului de preluare de către stat, cu consecința restabilirii situației anterioare de carte funciară, nimic nu justifică pasivitatea reclamanților și a intervenientei C. timp de 10 ani.

În consecință, tribunalul a reținut că, raportat la dispozițiile art. 38 alin. (1) și (2) din Legea nr. 7/1996, a operat prescripția dreptului de a cere restabilirea situației anterioare de carte funciară în raport cu terții subdobânditori, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv pârâții H., I., J., K., Y., L., Z., AA., D., E., M., N., P., Q., R., O., S., T. și U.

Prin urmare, prima instanță a reținut că, în privința apartamentelor cumpărate de foștii subdobânditori, repunerea reclamanților și a intervenientei C. în situația anterioară, consecutiv constatării nevalabilității titlului statului, nu se poate realiza în natură, urmând a-și valorifica dreptul la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001.

În privința apartamentului nr. x din bd. x, aflat în proprietatea pârâtei V., tribunalul a constatat că acesta nu a făcut obiectul naționalizării, așa cum de altfel au arătat și reclamanții, prin reprezentantul lor, când au precizat că nu-și mai susțin acțiunea față de aceasta.

În condițiile în care reclamanții și intervenienta C. nu au declarat personal că renunță la judecata față de aceasta, tribunalul a respins atât acțiunea principală cât și cererea de intervenție față de pârâta V..

Tribunalul a constatat că o situație particulară îl vizează pe intervenientul F., cumpărătorul apartamentului nr. x din bd. x, care nu și-a intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate.

Cu referire la acest intervenient s-a reținut că, în condițiile în care nu s-a putut reține reaua credință a acestuia la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și niciun alt motiv de nevalabilitate, rectificarea de CF și în privința acestui intervenient ar echivala cu nerespectarea unui contract valabil încheiat, în exercitarea unui drept conferit de lege și cu imposibilitatea ulterioară de a-și face opozabil dreptul de proprietate valabil dobândit, prin înscriere în CF, lipsind de conținut dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, reclamanții GG. și B., intervenienta C. și pârâții S. și T., M. și N., Q. și R., O., P. și U..

Prin Decizia nr. 174 din 18 decembrie 2002, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului B., ridicată de pârâți, și a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului GG. și a intervenientei C..

A admis apelul declarat de pârâții S. și T., M. și N., Q. și R., O., P. și U. împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantul B. împotriva pârâților pentru lipsa calității procesuale active.

Au fost obligați reclamanții și intervenienta, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată, în primă instanță.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul GG. și de intervenienta C. împotriva aceleiași sentințe.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca.

A fost respinsă cererea de intervenție accesorie formulată de Asociația de Proprietari și Locatari din Cluj-Napoca, b-dul x, în interesul Consiliului local al municipiului Cluj-Napoca.

A fost respins, ca inadmisibil, apelul declarat de reclamantul B. împotriva aceleiași sentințe.

Au fost obligați reclamanții și intervenienta C. la cheltuieli de judecată, în apel, către pârâți.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în privința excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților și a intervenientei, că B. este DD., care ar fi putut să solicite, în nume propriu, restituirea cotei-părți de câte 1/4 din imobilul situat în Cluj-Napoca, b-dul x, înscris în cartea funciară nr. x Cluj-Napoca nr. top x. S-a constatat însă că respectivul reclamant nu a făcut dovada că părinții săi trăiesc și nici că aceștia ar fi decedat. Din cererea de declarare judecătorească a morții părinților săi CC. și DD., formulată de reclamant și înregistrată la Tribunalul Bistrița-Năsăud la 5 noiembrie 2002 a rezultat că cei doi coproprietari tabulari nu au clarificată în prezent starea civilă, astfel încât, în această situație, B. nu a dovedit că are calitate procesuală activă.

În ceea ce-l privește pe GG., curtea de apel a constatat că acesta are legitimare procesuală să solicite restituirea cotei-părți de 2/4 din imobilul situat în b-dul x și a cotei-părți de 7/48 din cel situat în b-dul x, în calitate de moștenitor al reclamantului A., decedat la 5 august 2002, care la rândul său a fost fiul lui BB. și HH., ambii decedați.

S-a constatat, totodată, că și intervenienta C. are legitimare procesuală să solicite restituirea cotei-părți 41/48 din imobilul situat în Cluj-Napoca, b-dul x.

S-a reținut, de asemenea, că prima instanță a constatat în mod corect că imobilele au fost preluate de stat cu nerespectarea dispozițiilor art. II din Constituția României din anul 1948 și ale Decretului nr. 92/1950.

Referitor la apartamentele nr. x aflate în imobilul din b-dul x și la apartamentele nr. x din imobilul situat în b-dul x, s-a reținut că, în mod corect, tribunalul a constatat că acestea au fost legal cumpărate de către foștii chiriași, pârâții din dosar.

S-a reținut că prima instanță a pronunțat o soluție legală și temeinică, în raport de prevederile art. 38 din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora acțiunea în rectificare întemeiată pe prevederile art. 36 pct. 1 - 4 din lege își va produce efectele față de terțele persoane care și-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună credință și prin act juridic cu titlu oneros.

În mod just, tribunalul a reținut că acțiunea în rectificare de carte funciară s-a prescris, în cauză nefăcându-se dovada că ar fi operat întreruperea sau suspendarea cursului prescripției.

S-a reținut, totodată, că reclamanții nu au introdus o acțiune clasică în revendicare imobiliară, pentru ca admisibilitatea ei să fie condiționată de formularea ei de către toți coproprietarii tabulari și că prin dispozitivul sentinței apelate s-a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilele în litigiu și rectificarea de carte funciară.

Prin încheierea din 5 februarie 2003, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, a respins, ca nefondate, cererile de lămurire a înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului Deciziei civile nr. 174/2002, formulate de pârâții Y., H., I., J., Z., AA., K., M., N., O., P., Q., R., S., T. și U..

Prin Decizia civilă nr. 373/2003, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, au fost admise recursurile declarate de recurenții-reclamanți GG. și B., de pârâții K., Y., F., E., H., I., J., AA. Z., Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca și de intervenientele C. și Asociația de Proprietari din strada x Cluj-Napoca împotriva Deciziei civile nr. 174 din 18 decembrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă.

De asemenea, a fost admis recursul declarat de pârâții K., Y., F., E., H., I., J., AA. Z. împotriva încheierii din 5 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în același dosar.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut existența unei contradicții în dispozitivul deciziei, în sensul că admițându-se excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului B., a fost menținută soluția pronunțată în primă instanță cu privire la rectificarea înscrierilor de carte funciară și întabularea dreptului de proprietate în cotele deținute anterior naționalizării, cu rangul dobândit prin înscrierile inițiale.

S-a mai reținut că, în raport de această neconcordanță, instanța de apel trebuia să procedeze la respingerea acțiunii formulată de acest reclamant, ținându-se totodată cont și de procedura de declarare judecătorească a morții părinților acestui reclamant.

Instanța de recurs, a mai reținut că nu sunt întemeiate criticile din recursul declarat de intervenienta C., referitoare la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu titularii contractelor de închiriere, arătându-se că în lipsa unei hotărâri care să constate nulitatea respectivelor contracte de vânzare-cumpărare, titlul pârâților s-a consolidat, îndreptățindu-i pe aceștia la păstrarea posesiei asupra imobilelor achiziționate în baza Legii nr. 112/1995.

Prin încheierea de ședință nr. 4473 din data de 14 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus strămutarea cauzei de la Curtea de Apel Cluj la Curtea de Apel Brașov, unde dosarul a fost înregistrat la data de 24 septembrie 2012 sub nr. x/2012.

Prin Decizia nr. 185 Ap/19 decembrie 2012, Curtea de Apel Brașov, secția I civilă, a respins cererea privind lămurirea înțelesului și întinderii dispozitivului Deciziei civile nr. 174/2012 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în Dosarul nr. x/2002, formulată de pârâții Z., AA. și K..

A respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților X. și II.; excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului JJ. și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului B..

A respins apelul declarat de apelanții reclamanți B. și GG. și de apelanta-intervenientă C., împotriva Sentinței civile nr. 419/13 noiembrie 2001, pronunțată de Tribunalul Cluj, în Dosarul nr. x/2001.

A respins apelul declarat de apelanții pârâți M., N., Q., R., O., P., U., KK. și LL., împotriva Sentinței civile nr. 419/13 noiembrie 2001, pronunțată de Tribunalul Cluj.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, împotriva aceleiași sentințe.

A respins cererea de intervenție accesorie formulată de Asociația de Proprietari-Locatari Cluj-Napoca B-dul x, în interesul Primăriei Municipiului Cluj-Napoca (Consiliul Local Cluj-Napoca); au fost compensate cheltuielile de judecată.

Analizând excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului JJ., curtea de apel a apreciat că acesta nu este întemeiată întrucât potrivit înscrisurilor depuse la dosar, JJ. și MM. au fost mandatați de reclamantul B., cu procura din 4 noiembrie 2001, să întreprindă toate demersurile necesare în vederea recuperării imobilelor naționalizate de către Statul Român, precum și a obținerii de despăgubiri pentru acestea; procura a fost dată și semnată în fața notarului NN. din Statul Minnesota.

În dosarul înaintat la Înalta Curte de Casație și Justiție a fost depusă, la fila x, procura de reprezentare dată de reclamantul B., numitului MM., pentru recuperarea imobilelor expropriate care au aparținut antecesorilor său, aflate în Cluj și Bistrița.

La dosarul Tribunalului Cluj, a fost depusă delegație de către avocatul JJ., pentru redactarea și susținerea cererii de intervenție formulată în numele intervenientei C.; coroborând probele depuse în fața instanței de apel cu înscrisurile privind reprezentarea depuse cu ocazia soluționării în fond a cauzei și cu faptul că cererea de chemare în judecată a fost redactată de avocat, rezultă că nu există dubii asupra autenticității mandatului de reprezentare.

De asemenea, la dosar a fost depus și contractul de asistență juridică încheiat între MM. și avocat JJ. pentru reprezentarea în instanță a reclamantului B. (contractul nr. x/13 august 1999).

Așadar, înscrisurile care au fost legalizate și apostilate se bucură de prezumția de autenticitate, până la o eventuală înscriere în fals.

A mai reținut această instanță că, potrivit dispozițiilor art. 67 alin. (3) din C. proc. civ., dacă cel care a dat procură generală nu are domiciliul și nici reședința în țară, dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat. Mergându-se nu numai pe această prezumție legală, în cauză s-a făcut pe deplin dovada mandatului reclamanților și al intervenientei, pentru promovarea unei astfel de acțiuni, motiv pentru care excepția a fost respinsă, ca nefondată.

Cu referire la tardivitatea invocării acestei excepții, curtea de apel a reținut că având în vedere că apelul este o cale de atac devolutivă, pot fi invocate orice apărări și excepții care țin de buna soluționare a cauzei, în limitele stabilite de calea de atac a apelului. Or, pentru a fi invocată această excepție, legiuitorul nu a instituit nici un termen legal și nicio interdicție în acest sens, astfel că nu poate fi primită tardivitatea invocării acesteia.

În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat, cu privire la lipsa calității de reprezentant a avocatului JJ., reținută cu ocazia judecării cauzei ce a avut ca obiect declararea judecătorească a morții autorilor reclamantului B., curtea de apel a reținut că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 1201 C. civ. pentru a opera excepția puterii de lucru judecat este necesar ca o altă instanță să fi dezlegat, în mod irevocabil, aspecte legate de obiectul cererii de chemare în judecată, de cauza acesteia, de temeiul de drept și nu legate de reprezentarea în instanță a părților. Eventualele neajunsuri în acest sens, în cadrul prezentului proces, pot fi complinite pe parcursul soluționării prezentei cauze, ceea ce s-a și întâmplat și nu pot fi apreciate, că au fost dezlegate, de o altă instanță, în soluționarea unei cauze, cu un obiect, diferit de cel supus prezentei judecăți.

Relativ la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului B., instanța de apel a constatat, pe baza probelor administrate în cauză, că, acesta este aceeași persoană cu reclamantul B., moștenitorul legal al proprietarilor tabulari CC. și DD., fiind îndeobște cunoscută realitatea că în perioada Imperiului Austro-Ungar, ca efect al folosirii oficiale a limbii maghiare în administrație, numele cetățenilor din Transilvania a fost maghiarizat. Astfel în certificatul de căsătorie al autorilor reclamantului numele tatălui a fost trecut CC., în loc de CC. iar prenumele mamei a fost menționat DD. în loc de EEE.. În actul de deces întocmit la data de 28 iunie 1948, prenumele tatălui este trecut în limba română, CC., iar prenumele mamei a rămas DD..

La data de 5 iulie 1919, când în administrație se folosea limba română prenumele părinților au fost CC. și DD..

Chiar dacă antecesorii reclamanților aveau un anumit nivel de pregătire intelectuală, care de altfel i-a și exceptat de la măsura naționalizării, nefiind persoane exploatatoare de locuințe, nu se poate reproșa și imputa acestora (date fiind realitățile istorice de la acea vreme), că nu și-au pus de acord situația de carte funciară cu actele de stare civilă care au fost încheiate de organele administrației de stat din acel moment.

Aceasta, nu înseamnă că, în condițiile expuse, nu se poate dovedi originea unei persoane, din cauza existenței unor astfel de inadvertențe.

Așadar, reclamantul B., este aceeași persoană cu B., în calitate de fiu al antecesorilor CC. și DD., fostă DD.) și moștenește cota de 1/4 din imobilele ce fac obiectul prezentei acțiuni.

Relativ la calitatea procesual activă a reclamantului, s-a reținut că s-a făcut dovada decesului părinților acestuia, cu actele de stare civilă DZ nr. x/27 septembrie 2012 și DZ nr. y/27 septembrie 2012, care produc efecte până la înscrierea în fals.

Nu au fost primite apărările invocate de părțile adverse prin care s-a arătat că reclamantul a decedat în cel de-al doilea război mondial, în lagărele de exterminare, întrucât din înscrisurile depuse la dosar, se desprind doar informații a căror veridicitate este îndoielnică, neputând fi ridicată la nivel de adevăr și opusă actelor de stare civilă.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului GG., s-a reținut că acesta este fiul lui A., și nepotul lui BB. (decedat la data de 12 noiembrie 1953) și HH. (decedată la data de 31 decembrie 1944), fiind justificată legitimarea procesuală activă a reclamantului pentru cota de 2/4 din imobilul situat în Cluj-Napoca B-dul x și cota de 7/48 părți din imobilul situat în Cluj-Napoca, B-dul x.

În ceea ce o privește pe intervenienta C., Curtea de Apel Brașov a reținut că și aceasta și-a dovedit calitatea procesuală activă pentru cota-parte de 41/48 din imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca, B-dul x după proprietara tabulară EE., în calitate de nepoată, ca unică moștenitoare.

Relativ la critica vizând modul de preluare a imobilelor în discuție de către Statul Român, s-a apreciat că prima instanță a reținut în mod corect că preluarea imobilului de Statul Român s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor art. 11 din Constituția României din 1948 și ale Decretului nr. 92/1950, fiind păstrat în integralitate raționamentul acesteia cu privire la preluarea imobilelor în litigiu fără titlu valabil, respectiv fără titlu.

Analizând poziția nr. 373 din anexa la Decretul de naționalizare nr. 92/1950, invocată de părți ca temei al preluării rezultă că în acesta figurează doar unul din cei patru proprietari tabulari și anume antecesorul reclamantului GG., cu privire la imobilul situat în str. x și cu privire la imobilul din str. x. În consecință, imobilul a fost preluat fără titlu. În ce privește statutul proprietarului tabular BB. s-a constatat că acesta era de profesie medic și nu se încadra în sfera de aplicare a Decretului nr. 92/1950.

În ceea ce îl privește pe reclamantul B., în anexa la Decretul nr. 92/1950 nu se regăsesc antecesorii acestuia CC. și DD.

În ceea ce o privește pe intervenienta C., antecesoarea acesteia, apare la poziția 427 din lista anexă cu cota de 41/48 din imobilul situat în str. x, însă nici acesteia nu i s-au aplicat corect dispozițiile din decret, fiind persoană exceptată de la naționalizare și fiind vorba de un alt imobil decât cel aflat în litigiu.

Prin urmare criticile din apelul pârâților care au privit modul de preluare al imobilului de către stat, au fost apreciate nefondate.

Referitor la criticile din apelul reclamanților cu privire la restituirea în natură a apartamentelor individualizate, curtea de apel a arătat că acest lucru nu este posibil, pe de o parte pentru că reclamanții sunt titularii unei cote-părți ideale din imobil, conform cadrului procesual stabilit de reclamanți, prin modul de formulare al obiectului cererii de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, din cauza limitelor casării, impuse prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a arătat că pârâții care au cumpărat apartamentele închiriate și-au consolidat dreptul de proprietate, ca urmare a neatacării în instanță a acestor acte.

Astfel, prin Decizia nr. 373/25 ianuarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat în mod irevocabil că, în lipsa unei hotărâri judecătorești care să constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, titlul pârâților care au încheiat astfel de contracte, s-a consolidat prin neatacare, îndreptățindu-i pe aceștia la exercitarea atributelor proprietății.

Reclamanții aveau posibilitatea să solicite în instanță suspendarea prezentei cauze, până la soluționarea unei acțiuni în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, după apariția Legii nr. 10/2001, care a instituit reguli speciale, în materia restituirii proprietății, lucru care nu s-a întâmplat. Chiar dacă acțiunea a fost introdusă anterior edictării Legii nr. 10/2001, nu se poate susține că judecata se va purta cu ignorarea acesteia.

Reclamanții nu pot susține că un astfel de capăt de cerere trebuie soluționat în cadrul petitului privind rectificarea de carte funciară, potrivit principiului "resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis".

Buna sau reaua-credință a cumpărătorilor la momentul încheierii contactului de vânzare-cumpărare, trebuie analizată, cu precădere, în cadrul acțiunii în constatarea nulității acestor acte și nu în soluționarea capătului de cerere privind rectificarea de carte funciară.

Acțiunea privind rectificarea de carte funciară, în temeiul dispozițiilor. art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938, presupune, mai întâi, analiza legalității și temeiniciei întabulării dreptului de proprietate al Statului Român, ca efect al preluării imobilelor în discuție pe baza Decretului nr. 92/1950, aspect cu care, de altfel, au fost sesizate instanțele de judecată. Aceleași principii sunt statornicite și în Legea 7/1996.

Nu se poate concluziona că Tribunalul Cluj, a analizat valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, precum și buna sau reaua-credință a dobânditorilor, numai pentru faptul că în motivarea sentinței de fond s-a reținut că "susținerile reclamaților cu privire la reaua credință a contractanților nu au nici o acoperire sub aspect probatoriu". Apărarea pârâților cu privire la valabilitatea titlului Statului Român, este firească în cadrul unui proces având ca obiect revendicarea imobiliară, dar acestui lucru nu se poate da o interpretare forțată, în sensul că a fost analizată valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, în condițiile în care instanța de fond nu a fost învestită cu un astfel de capăt de cerere.

A reținut Curtea de Apel Brașov că, ținând cont de statuările reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare, legate de valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, apare inutilă și analiza prescripției dreptului de a cere în instanță rectificarea de carte funciară.

De altfel instanța de fond a reținut în considerentele sentinței că o acțiune în rectificare de carte funciară este prescrisă pentru reclamanți din data de 5 octombrie 1959 și, respectiv, din data de 7 septembrie 1957, însă în dispozitivul sentinței civile atacate, nu se regăsește o astfel de dispoziție, ci s-a dispus rectificarea înscrierilor de carte funciară și întabularea dreptului de proprietate al foștilor proprietari, în cotele deținute anterior naționalizării, de autorii lor.

Pentru considerentele expuse, având în vedere că acțiunea promovată de reclamanți este admisibilă, curtea de apel a apreciat că a fost soluționat în mod just capătul de cerere privind rectificarea de carte funciară, ca o consecință a constatării nevalabilității titlului Statului Român la întabulare, fiind înlăturare argumentele care vin în contradicție cu o astfel de soluție.

Relativ la criticile din apelul declarat de Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, care au vizat neacordarea cheltuielilor de judecată pârâților, s-a reținut că nu pot fi primite având în vedere că părțile sunt direct interesate în soluționarea acestei cereri, apelanta nefiind prejudiciată în nici un mod, printr-o astfel de soluție.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților X. și II. a fost respinsă, întrucât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată aceștia au justificat un interes și legitimare procesuală în cauză și erau singurii îndreptățiți să declare apel și să solicite scoaterea din cauză, dacă apreciau că nu trebuie să stea în judecată.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, din cadrul prezentului proces, în baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., față de soluția adoptată, de respingere a tuturor apelurilor, instanța a compensat aceste cheltuieli, rămânând în sarcina fiecărei părți.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții-reclamanți A. și B., recurenta-intervenientă C., recurenții-pârâți Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, Y., H., K., E., P., II. și X., și recurenta intervenientă Asociația de Proprietari din str. x, Cluj-Napoca.

Au susținut acești recurenți că soluția de respingere a apelurilor formulate de ei a fost pronunțată de instanță fără a fi analizate motivele de apel.

În opinia acestor recurenți, prin Decizia nr. 373/25 ianuarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2003, nu s-au stabilit limite ale rejudecării.

Astfel, instanța supremă a admis recursurile declarate de GG., B. și C., precum și recursurile pârâților împotriva Deciziei nr. 174/2002, pronunțată de Curtea de Apel Cluj și împotriva încheierii din data de 5 februarie 2003 pronunțată de aceeași curte de apel, a casat decizia și încheierea și a trimis cauza spre rejudecare, aceleași instanțe de apel, aceasta fiind singura dispoziție dată de instanța de casare.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.: "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Alin. (3) al aceluiași articol prevede că "după casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată" iar, conform art. 315 alin. (3) "în cazul rejudecării după casare, cu reținere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege".

În final, art. 315 alin. (4) C. proc. civ. dispune că: "la judecarea recursului, precum și la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanța de recurs, dispozițiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător", ceea ce însemnă că instanța de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte hotărârea atacată.

Au susținut recurenții-reclamanți că a fixa limitele ale rejudecării înseamnă a da o soluție asupra anumitor probleme de drept ale cauzei.

În cauză, în recurs, Înalta Curte a reținut că "reclamanții nu au formulat prin cererea introductivă de instanță, un petit special prin care să solicite anularea, contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de foștii chiriași în baza Legii nr. 112/1995".

Însă, a reține că în cererea introductivă de instanță nu se regăsește un anumit petit, nu poate echivala cu o dezlegare dată unei probleme de drept.

Aceste considerente menționate de instanța de casare în cuprinsul deciziei nu pot constitui vreo dezlegare a problemelor de drept din prezenta speță, deoarece ele se raportează la motivele de recurs invocate de reclamanți și de intervenientă privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare. Or, soluția dată în recurs a fost casarea cu trimitere spre rejudecare, fără nici o altă mențiune sau distincție.

În opinia acestor recurenți, concluziile instanței de apel, în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit limite ale casării, sunt rodul unei greșite interpretări a considerentelor deciziei date în recurs, precum și al încălcării dispozițiilor legale menționate.

În ceea ce privește consolidarea dreptului de proprietate al pârâților care au cumpărat apartamentele închiriate, ca și limită de casare impusă prin decizia 373/25 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a arătat în dezvoltarea motivelor de apel, de ce hotărârea sus-menționată nu poate trasa limite ale rejudecării.

Or, în afară de chestiunile de drept cu privire la aceste aspect, așa-zisele limite ale casării sunt bazate pe considerente contrare realității, constând în aceea că, prin acțiunea care face obiectul dosarului nr. x/2002 (nr. vechi 9667/2002) al Tribunalului Cluj s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții din prezenta cauză, dosarul fiind suspendat în baza dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea acestui dosar.

La Dosarul nr. x/2002 al Curții de Apel Cluj există o cerere prin care a fost invocată excepția de litispendență raportat la acțiunea care face obiectul Dosarului nr. x/2002 al Tribunalului Cluj, aspect consemnat și în încheierea de ședință din data de 6 noiembrie 2002.

Aceeași excepție de litispendență a fost invocată și în Dosarul nr. x/2002 al Tribunalului Cluj, iar în susținerea ei s-a arătat că "reclamanții au solicitat la 22 februarie 2000 Tribunalului Cluj, în dosarul civil nr. x/2001 anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de subsemnații și de ceilalți pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995".

Sub un alt aspect, acești recurenți au arătat că, atunci când a examinat criticile din apelul lor cu referire la prescripția dreptului de a cere în instanță rectificarea de carte funciara, instanța de apel s-a referit la "statuările reținute" de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare. Acest mod de exprimare confirmă faptul că așa-zisele limite de ale casării au fost reținute și nu dispuse, condiții în care "statuările" nu mai pot avea valoare de decizii/hotărâri, devenind simple considerente, care se raportează strict la unele motive de recurs și nu la fondul cauzei.

Printr-o altă critică recurenții au arătat că instanța de apel a motivat respingerea recursului lor arătând că nu este posibilă restituirea în natură a apartamentelor individualizate, pentru că aceștia sunt titularii unei cote-părți ideale din imobil.

Corespunde realității că recurenții-reclamanți și recurenta-intervenientă sunt titularii unor cote-părți din fiecare imobil revendicat, așa cum rezultă din înscrierile efectuate în cărțile funciare ale celor două imobile. Însă, aceste cote-părți însumează pentru fiecare dintre imobile "întregul", astfel că nu rezultă din decizia atacată care sunt motivele pentru care instanța de apel nu a putut dispune restituirea în natură a imobilelor apartamente pentru care s-a dispus rectificarea de carte funciară în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român.

Potrivit art. 261 alin. (1) punct 5 C. proc. civ., o premisă a motivului de recurs prevăzut de art. 304 punct 7 C. proc. civ. este aceea că hotărârea va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Pentru a satisface obligația de motivare și pentru a da posibilitatea instanțelor superioare de a exercita controlul judiciar, instanța este ținută să arate care sunt considerentele care au impus aplicarea dispozițiilor legale, cu o motivare suficient de clară și fluentă care să se refere la probele administrate, să răspundă pretențiilor formulate și să conducă în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv.

Au susținut acești recurenți că decizia atacată cu recurs este nemotivată în condițiile în care le-au fost respinse toate cererile formulate în probațiune, fără a se arăta considerentele care argumentează lipsa utilității lor.

Au mai arătat recurenții-reclamanți că specific proprietății comune pe cote-părți este faptul că același bun, nefracționat în materialitatea sa, aparține concomitent mai multor titulari, fiecare dintre aceștia având numai o cotă-parte ideală și abstractă din dreptul de proprietate asupra bunului respectiv. Drepturile tuturor coproprietarilor, respectiv fracțiunile din dreptul de proprietate asupra bunului, se întâlnesc în fiecare particulă din cele ce compun acel bun, indiferent de numărul fracțiilor. În consecință, fiecare deține asupra fiecărui apartament aceeași cotă-ideală pe care o au asupra imobilului în întregul lui.

Or, așa cum tribunalul a dispus radierea titlului statului din cartea funciară și reînscrierea dreptului de proprietate al reclamanților în cotele avute anterior naționalizării și instanța de apel putea dispune restituirea în natură a apartamentelor individualizate, raportat la cotele lor ideale de proprietate.

Din această perspectivă hotărârea recurată este lipsită de temei legal, mai ales că instanța de apel nu a indicat textul de lege care justifică respingerea cererii de restituire în natură, în contextul existenței coproprietății; în condițiile în care a menținut sentința pronunțată de tribunal (prin care s-a dispus radierea dreptului de proprietate al Statului Român și înscrierea dreptului de proprietate al antecesorilor reclamanților, cu privire la anumite apartamente din cele două imobile) instanța de apel ar fi trebuit să dispună restituirea în natură cel puțin a acestor apartamente.

Recurenții-reclamanți și recurenta-intervenientă C. au criticat considerentele instanței de apel prin care s-a reținut că Înalta Curte a statuat cu referire la consolidarea titlului de proprietate al pârâților ca efect al inexistenței unei hotărâri judecătorești care să constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare care reprezintă titlurile de proprietate ale acestora.

Au arătat recurenții că în Dosarul nr. x/2002 al Tribunalului Cluj nu s-a pronunțat încă o sentință cu privire la cererea de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare, dosarul fiind suspendat în baza art. 244 C. proc. civ., până la soluționarea prezentului dosar.

Potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prevederile acestei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea aceste legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei.

Din aceste dispoziții legale, rezultă că persoană îndreptățită are posibilitatea și nu obligația de a suspenda cauza și a alege calea prevăzută de Legea nr. 10/2001; în aceste condiții, respingerea acțiunii nu poate fi justificată prin aceea că recurenții au solicitat suspendarea prezentului dosar până la soluționarea dosarului nr. x/2002 al Tribunalului Cluj.

Or, la data la care s-a dispus suspendarea dosarului nr. x/2002 al Tribunalului Cluj, pârâții nu afirmau că în prezentul dosar nu s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, deși dosarul fusese deja soluționat pe fond. Mai mult, din același script prin care s-a invocat excepția de litispendență, au arătat, în mod greșit, că acțiunea a fost formulată la 22 februarie 2001, considerând-o astfel o acțiune formulată după apariția Legii nr. 10/2001.

În realitatea, acțiunea a fost înregistrată la data de 22 februarie 2000, fiind înregistrată sub numărul de dosar x/2000 la Tribunalul Cluj; dosarul a primit nr. 6395/2001 abia după soluționarea excepției de necompetență materială. Fiind înregistrată anterior apariției Legii nr. 10/2001, această acțiune nu avea cum să corespundă din punct de vedere al modului de formulare al petitelor, rigorilor stabilite prin această lege, fapt care nu poate echivala cu lipsa unei cereri de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât au fost invocate cele două principii ale nulității: quod nullum est, nullum producit effectum și resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.

Dispozițiile art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate", au fost introduse de pct. 13 al art. I din Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009, astfel că, nefiind în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, nu sunt aplicabile în prezenta cauză.

Instanța de apel a reținut în considerente că instanțele de judecată nu pot soluționa cauza făcând abstracție de norma de drept material edictată de Legea nr. 10/2001, însă aceste considerente încalcă principiul tempus regit actum.

Acțiunea care face obiectul prezentului dosar a fost formulată și motivată înainte de apariția Legii nr. 10/2001 astfel că, potrivit principiului mai sus enunțat, acesta cerere trebuie soluționată în baza normelor de drept în vigoare la data înregistrării ei.

În cazul în care acțiunea ar fi soluționată raportat la cerințele impuse de Legea nr. 10/2001, soluția ar fi una dată cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile. Acțiunea care face obiectul prezentului dosar este una întemeiată pe dispozițiile art. 480 din vechiul C. civ., astfel că în mod greșit s-a raportat instanța de apel la o acțiune privind rectificarea de carte funciară, întemeiată pe dispozițiile art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938, reținând că aceasta presupune mai întâi analiza legalității și temeiniciei intabulării dreptului de proprietate al Statului Român.

În cauză, s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate de Statul Român, fără titlul valabil, aceasta fiind cererea principală; cererea de rectificare de carte funciară este una subsecventă și accesorie celei dintâi.

În ceea ce privește analiza bunei-credințe, recurenții au arătat că toți pârâții au invocat buna-credință, cel puțin atunci când au susținut excepția prescripției dreptului la acțiune în ce privește rectificarea de carte funciară.

În aceste condiții, nu se poate reține că instanța de fond nu a analizat valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare și buna-credință a pârâților și, prin urmare, orice discuție în acest sens și orice trimitere la probe nu se impune a se face.

Raportat la faptul că instanța de fond a reținut că reaua-credință nu are nici o acoperire sub aspect probator, au fost solicitate probe de natură să răstoarne prezumția de bună-credință a cumpărătorilor și să conducă la admiterea cererii de rectificare a cărților funciare; aceste probe au fost respinse de instanța de apel.

Au arătat recurenții că, având în vedere că aceste probe nu pot fi administrate în recurs, solicită casarea hotărârii recurate și reținerea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 312 alin. (3) teza a II-a, coroborat cu art. 312 alin. (4) C. proc. civ., având în vedere că modificarea hotărârii nu este posibilă fiind necesară administrarea de probe noi.

Cum, prin sentința pronunțată de instanța fondului cererea de rectificare de carte funciară a fost respinsă ca fiind prescrisă raportat la buna-credință a cumpărătorilor, în condițiile în care se dovedește că aceștia au fost de rea-credință, devin aplicabile dispozițiile art. 36 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, potrivit cărora "acțiunea în rectificare, sub rezerva prescripțiunii acțiunii de fond, va fi imprescriptibilă față de dobânditorul nemijlocit, precum și față de terțul care a dobândit cu rea-credință dreptul înscris în folosul său".

Or, câtă vreme aceste dispoziții legale au fost invocate ca temei de drept al acțiunii introductive, buna sau reaua-credință a cumpărătorilor la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare trebuia analizată de instanța de apel, independent de așa-zisele statuări ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În privința acestei cereri instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii.

Aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei de drept raportată la situația de fapt reținută de instanță, caz în care situația de fapt a fost greșit calificată comparativ cu exigențele normei de drept.

Ori de câte ori judecătorii extind sau restrâng incidența unui text de lege, pronunță o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, căci prin aplicarea greșită a legii nu se înțelege citarea greșită a textului ci și enunțarea greșită a principiului cuprins în text, iar aceasta constituie premisa falsă a unei soluții eronate.

Aceste dispoziții legale, invocate ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, nu sunt preluate de dispozițiile Legii nr. 7/1996 și nu au fost avute în vedere de instanța de judecată la momentul soluționării cauzei, cu toate că la data pronunțării sentinței prevederile Decretului-Lege nr. 115/1938 erau în vigoare. Cea mai elocventă dovada că la data soluționării cauzei Decretul-Lege nr. 115/1938 era în vigoare o constituie dispozițiile art. 230 din Legea nr. 71/2011 care abrogă în mod expres această lege.

În plus, în prezent, termenul de intentare a acțiunii în rectificare de carte funciară față de terții subdobânditori de rea-credință este reglementat de dispozițiile art. 909 C. civ. care prevede că sub rezerva prescripției dreptului la acțiunea în fond, acțiunea în rectificare este imprescriptibilă fața de dobânditorul nemijlocit precum și față de terțul care a dobândit cu rea-credință dreptul înscris în folosul său.

Instanța de fond a analizat cererea de rectificare raportat la dispozițiile art. 36 și 37 din Legea nr. 7/1996, a c