ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2401/2019

Deliberând asupra recursului de față, și ținând seama de prevederile art. 499 din C. proc. civ., constată următoarele:

I. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la data de 9 decembrie 2016, reclamanta A. Cluj-Napoca a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 387.000 Euro, cu dobânda aferentă calculată de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă a debitului și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1337, 1341, 1344, C. civ. din 1865.

Prin întâmpinare, pârâții Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca au solicitat, pe cale de excepție, admiterea excepției prescripției acțiunii în pretenții, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată; exonerarea pârâților de la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de demersul procesual inițiat de reclamant.

Reclamanta A. Cluj-Napoca a formulat precizare de acțiune, prin care a completat cererea de chemare în judecată în privința temeiului de drept în sensul ca a solicitat instanței ca, în subsidiar, în măsura în care va constata că nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii pârâților Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca în temeiul art. 1337 C. civ. din 1864 (garanția contra evicțiunii), să dispună obligarea pârâților la restituirea prestațiilor executate de reclamantă în baza contractului nul și la plata daunelor-interese ca urmare a constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare.

Totodată, prin precizarea de acțiune, a modificat valoarea pretențiilor aferente petitului nr. 1 din cererea de chemare în judecată, după cum urmează: obligarea pârâtei la plata sumei de 1.527.600 RON, reprezentând debitul principal, cu dobânda aferentă de 141.163,38 RON, calculată de la data introducerii acțiunii până în data de 20 noiembrie 2017, și în continuare până la plata efectivă a debitului.

II. Soluția primei instanțe.

Prin Sentința civilă nr. 566 din 12 decembrie 2017 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr. x/2016 s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanta A. Cluj-Napoca, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și, în consecință:

Pârâții au fost obligați să plătească reclamantei suma de 1.527.600 RON, cu dobânda legală, calculată de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri și până la plata efectivă.

Pârâții au fost obligați să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 27.190,08 RON.

S-a respins cererea reclamantei privind dobânda în sumă de 141.163,38 RON.

III. Apelurile și întâmpinările declarate în cauză.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta A. Cluj-Napoca, pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și apel incident reclamanta A. Cluj-Napoca.

Prin întâmpinarea formulată pârâții Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca s-a solicitat respingerea apelului declarat de apelanta-reclamantă A. Cluj-Napoca.

Prin întâmpinarea formulată reclamanta A. s-a solicitat respingerea apelului formulat de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca și obligarea apelanților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin întâmpinarea formulată, pârâții Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca au solicitat respingerea apelului incident declarat de apelanta-intimată A. Cluj-Napoca, în principal pe cale de excepție, iar în subsidiar ca neîntemeiat.

IV. Soluția instanței de apel.

Prin Decizia nr. 215/A din 29 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a fost admis apelul declarat de reclamanta A. Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 566 din 12 decembrie 2017 Tribunalului Cluj; a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că au fost obligați pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca să plătească reclamantei dobânda legală aferentă sumei de 1.527.600 RON, de la data promovării acțiunii - 9 decembrie 2016 - și până la plata efectivă.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

S-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva aceleiași sentințe și împotriva încheierii civile din data de 12 mai 2017, pronunțate de Tribunalului Cluj.

A fost respins apelul incident declarat de reclamanta A. Cluj-Napoca și au fost obligați intimații Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca să plătească apelantei A. Cluj-Napoca suma de 4.726,95 RON cheltuieli de judecată în apel.

V. Cererea de recurs.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca, prin primar.

Este criticată decizia instanței de apel prin raportare la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., pentru considerentele următoare:

În mod eronat a apreciat instanța de apel că termenul de prescripție a început să curgă de la data când a rămas irevocabilă hotărârea prin care s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, și nu de la data la care decizia a fost definitivă.

Prin Sentința civilă nr. 3426/2009, Judecătoria Cluj-Napoca a constatat nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare încheiat între Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și S.C. A. Cluj-Napoca privind imobilul înscris în CF nr. x Cluj, nr. top. xXVO, respectiv a dispus restabilirea situației anterioare de carte funciară în sensul radierii înscrierilor de sub B+l din CF. nr. x Cluj, respectiv a dreptului de proprietate al pârâtei A. Cluj-Napoca, și revenirea imobilului cu nr. top. xXVI la starea inițială din CF. nr. x prin reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român. Această sentință a devenit irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1733/2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

Astfel, consideră recurenții că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Or, dreptul la acțiunea în răspundere pentru evicțiune se naște la momentul producerii evicțiunii deoarece până la acest moment obligația vânzătorului este condițională și cumpărătorul nu poate să acționeze, iar prescripția nu curge împotriva celui care este împiedicat să acționeze.

Evocă recurenții și prevederile art. 405 din vechiul C. proc. civ.

Decizia civilă nr. 180/A/2010 pronunțată de Tribunalul Cluj a fost definitivă și executorie de la data de 23 martie 2010, dată de la care s-a născut dreptul de a cere executarea silită a titlului executoriu, precum și dreptul la acțiunea în răspundere pentru evicțiune, hotărârile judecătorești definitive putând fi puse în executare.

Afirmă recurenții că "nu pot fi primite susținerile instanței de apel" în sensul că reclamanta avea posibilitatea de a promova prezentul litigiu la data rămânerii definitive, însă, se expunea riscului ca în urma exercitării căii de atac a recursului hotărârea să fie modificată. Consideră că elementul astfel prezentat de instanța de apel este unul de natură subiectivă.

În opinia recurenților, declararea recursului împotriva deciziei civile nr. 180/A/2010 nu are relevanță din perspectiva modului de stabilire a datei de la care începe să curgă termenul de prescripție, întrucât acesta curge de la data la care se poate solicita executarea silită a titlului executoriu.

În raport de considerentele expuse, se solicită admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Cu privire la fondul cauzei, consideră recurenții că instanța de apel s-a limitat la a susține statuările instanței de fond, acestea fiind eronate și neconstituind o motivare corespunzătoare a hotărârii atacate. Atât instanța de fond, cât și cea de apel s-au limitat la a analiza cu titlu general speța dedusă judecății, fără a ține cont de particularitățile acesteia, particularități care lipsesc de temeinicie acțiunea introductivă întemeiată pe prevederile referitoare la garanția contra evicțiunii.

Se susține că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii vânzătorului pentru evicțiune provenită de la terță persoană întrucât tulburarea de drept este ulterioară actului de vânzare-cumpărare reprezentat de sentința civilă nr. 2292/C/2002. Vânzarea-cumpărarea spațiului situat în Cluj-Napoca str. x nu a fost consecința unei manifestări de voință liber exprimată de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, ci, dimpotrivă, intimata a uzat de forța de constrângere a puterii judecătorești pentru a suplini printr-o hotărâre judecătorească voința vânzătorului, care s-a opus la admiterea acțiunii.

Se subliniază următoarele aspecte în raport de care recurenții consideră că sunt exonerați de culpa ce s-a reținut în sarcina lor: A. a introdus acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2002, fără a solicita anterior (de la recurenți) relații referitoare la situația juridică a imobilului a cărui vânzare a solicitat-o; adresa nr. x din 19 iunie 2002 a fost eliberată doar în calea de atac a recursului și prin aceasta s-a stipulat că imobilul nu este revendicat în baza Legii nr. 10/2001; la data la care s-a formulat adresa anterior menționată cererea făcută de revendicatoarea B. nu îndeplinea condițiile prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, nefiind astfel o veritabilă notificare de revendicare; în dosarul privind obligarea la vânzarea imobilului în discuție, instanțele și-au întemeiat soluțiile strict prin raportare la prevederile Legii nr. 133/1999, motiv pentru care concluziile instanțelor din prezenta cauză - conform cărora s-a ținut cont, în pronunțarea hotărârilor anterioare, de Adresa nr. x din 19 iunie 2002 - nu pot îl primite, întrucât soluția de obligare la vânzare a avut ca fundament îndeplinirea condițiilor legale prevăzute de Legea privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii; deși în prezenta cauză intimata încearcă să dovedească culpa pârâților cu privire la soluția de anulare a vânzării dispuse prin sentința civilă nr. 2292/C/2002, aceasta omite că cei din urmă nu și-au manifestat liber voința cu privire la vânzare.

De asemenea, consideră recurenții că, în situația în care prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect spațiul cu altă destinație în discuție, intimata S.C. A. ar fi îndreptățită la restituirea prețului dar într-un cuantum care sa reprezinte o justă reparație, fiind incident principiul restabilirii situației anterioare în virtutea căruia tot ceea ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic sa ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat. Reclamanta a achitat contravaloarea imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x, în baza Sentinței civile nr. 2292/2002 pronunțată de Tribunalul Cluj, și anume suma de 2.470.076.400 RON vechi (ROL)- incluzând TVA.

Precizează recurenții că, în considerentele Sentinței civile nr. 2292/C/2002, s-a reținut că S.C. A. este un comerciant care se încadrează în categoria întreprinderilor mici și mijloci și care avea încheiat pentru spațiul în discuție contractul de închiriere nr. x din 20 decembrie 1999. Astfel, raportat la prevederile art. 12 din Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, S.C. A. era îndreptățită să cumpere spațiul situat în str. x. Astfel, este evident că, prin raportare la prevederile Legii nr. 133/1999 și la scopul pentru care acesta lege a fost adoptată, prețul de cumpărare al imobilului vândut era mult inferior valorii de piață a acestui bun, atât la data edictării legii, precum și la data vânzării prin Sentința civilă nr. 2292/C/2002.

Așa fiind, indemnizarea cumpărătorului la valoarea de piață actuală a imobilului constituie - în opinia recurenților - o vădită îmbogățire fără justă cauză a acestuia, fiind încălcat principiul egalității în fața legii. De altfel, hotărârile pronunțate în cauză sunt injuste și contrare practicii judiciare privitoare la situația în care un imobil a fost vândut prin raportare la o lege specială care acorda anumite facilități la plată cumpărătorilor.

Acordarea valorii de piață, în situația în care la vânzarea realizată în baza Sentinței civile nr. 2292/C/2002 nu a fost achitată valoarea de piață a imobilului, reprezintă o inechitate și duce la un dezechilibru între ceea ce a fost în mod efectiv plătit, și ceea ce se solicită a fi achitat ca urmare a anularii vânzării, cu atât mai mult cu cât imobilul nu se mai află în proprietatea pârâților, el fiind restituit revendicatoarei B..

Recurenții mai susțin că Raportul de expertiză tehnică judiciară trebuie refăcut spre a se stabili care era prețul de piață al imobilului situat în Cluj-Napoca str. x ap. 16, la momentul vânzării, în anul 2002, și sa se stabilească diferența dintre valoarea de piață de la momentul evingerii și valoarea de piață din momentul vânzării. De asemenea, raportul de expertiză trebuie completat și sub aspectul stabilirii cuantumului lipsei de folosință, de la data rămânerii definitive a Sentinței civile nr. 2292 din 9 mai 2002 până la data restituirii în natură a imobilului, data de 16 martie 2015.

Totodată, se arată că scopul reglementării răspunderii vânzătorului pentru evicțiune nu a fost de a mări în mod nejustificat patrimoniul unei persoane în detrimentul patrimoniului altei persoane, ci doar de a asigura o reparație justă pentru cumpărător în caz de evicțiune. Însă, în cauză, este evident că prin acordarea sumei de 1.527.600 RON s-ar mări în mod nejustificat patrimoniul intimatei de aproximativ 7 ori, deși de la momentul vânzării până la momentul evingerii cumpărătoarea nu a adus imobilului îmbunătățiri care să justifice această diferență.

Cu privire la soluția de obligare a recurenților la plata către intimată a dobânzii legale aferentă sumei de 1.527.600 RON de la data promovării acțiunii - 9 decembrie 2016 și până la data plății efective, se arată că:

Suma de 1.527.600 RON, la care se propune a se calcula dobânda legală aferentă, este determinată conform datelor din raportul de expertiză tehnică întocmit, care a stabilit această valoare/sumă la nivelul lunii octombrie 2017, iar nu la nivelul lunii decembrie 2016, dată de la care s-a solicitat dobânda. De aceea, consideră că această soluție nu este legală, indicii folosiți de către expert pentru actualizarea valorii spațiului prin metoda folosită fiind mai mici, ceea ce ar determina ca valoarea spațiului să se diminueze, și implicit și valoarea dobânzii legale solicitate să scadă.

În ceea ce privește obligația de achitare a cheltuielilor de judecată, în temeiul argumentelor prezentate mai sus consideră recurenții că declanșarea activității judiciare nu a fost consecința culpei lor procesuale, sens în care solicită înlăturarea obligației impuse sub acest aspect de instanța de fond. În subsidiar, solicită a se dispune reducerea acestora la un cuantum rezonabil.

Intimata pârâtă a formulat întâmpinare, prin aceasta fiind în principal invocată nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în prevederile motivului de casare invocat, respectiv a art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. În subsidiar, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea de ședință din camera de consiliu de la 8 octombrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca prin primar, și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva Deciziei nr. 215/A din data de 29 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, și a fixat termen de judecată la data de 26 noiembrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților.

Prin soluția astfel pronunțată, Înalta Curte a confirmat concluziile raportului întocmit în condițiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ. relative la îndeplinirea condițiilor de formă prevăzute sub sancțiunea nulității, apreciind că argumentele critice dezvoltate de recurenții privesc și aspecte de nelegalitate a deciziei recurate, respectiv critici referitoare la încălcarea normelor de drept material ce reglementează prescripția extinctivă și a celor ce reglementează garanția contra evicțiunii, asemenea critici fiind susceptibile de analiză din perspectiva motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Astfel, excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare de reclamantă, a nu a putut fi reținută ca întemeiată.

Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 488 din C. proc. civ., se rețin următoarele:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1 - 8 al art. 488

8

alin. (1) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, este necesar a fi amintit principiul legalității căilor de atac, astfel cum este consacrat prin dispozițiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., normă conform căreia "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei".

În lumina exigențelor care rezidă din menționatele reglementări legale imperative, instanța de recurs nu poate analiza aspecte pe care părțile ce promovează această cale de atac înțeleg să le invoce cu depășirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greșita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecății realizate de instanța ierarhic inferioară.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot fi forma suportul unei analize în această etapă procesuală criticile expuse de recurenți cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele (înscrisurile și raportul de expertiză) și cele referitoare la situația de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Se constată că recurenții au invocat incidența în cauză a motivului de nelegalitate reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., normă care se referă la situația "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Acest caz de casare are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera și spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Un prim aspect evocat de recurenți în coordonatele motivului de casare menționat se referă la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, susținând recurenții că, în analiza acestei excepții, ar fi trebuit ca instanța să aibă în vedere data la care a rămas definitivă hotărârea judecătorească de constatare a nulității actului de vânzare cumpărare prin care s-a transmis către intimată proprietatea asupra imobilului situat în mun. Cluj-Napoca, str. x, iar nu data la care respectiva hotărâre a devenit irevocabilă. Argumentele invocate în fundamentarea acestei critici sunt: acela că respectiva hotărâre era executorie de la data la care ea a rămas definitivă și, respectiv, acela că este subiectivă aprecierea instanței în sensul că reclamanta s-ar fi expus riscului de a fi modificată hotărârea (prin care s-a constatat nulitatea vânzării-cumpărării) în calea de atac a recursului dacă ar fi promovat prezentul litigiu la data rămânerii definitive a invocatei hotărâri.

Aceste susțineri critice ale recurenților sunt formulate cu neobservarea nu numai a diferenței ce era necesar a fi făcută între dreptul la acțiune (reglementat prin art. 1 din Decretul nr. 167/1958) și dreptul de a cere executarea silită (prevăzut la art. 6 din Decretul nr. 167/1958), ci și a tuturor aspectelor particulare cauzei, aspecte evidențiate de instanța de apel în considerentele deciziei pronunțate, și anume: că hotărârea prin care s-a constatat nulitatea vânzării-cumpărării conținea și soluția cu privire la capătul de cerere referitor la revenirea la situația anterioară de carte funciară, iar potrivit dispozițiilor Legii nr. 7/1996 înscrierea în cartea funciară se poate face doar în baza hotărârii irevocabile; că dreptul material la acțiune ce s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii (când a fost soluționat litigiul respectiv în apel) era afectat de o condiție suspensivă, fiindu-i astfel aplicabile prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 conform cu care "dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul".

În condițiile în care instanța de apel era ținută să se pronunțe cu privire la situația concret dedusă judecății sale, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. coroborat cu art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că în mod judicios aceasta a analizat excepția prescripției dreptului la acțiune prin raportare la ansamblul elementelor care sunt specifice raportului juridic existent între reclamanta intimată și pârâții recurenți - desigur, corespunzător criticilor și apărărilor formulate de părți în cadrul procesului -, iar nu doar prin prisma argumentelor de care pârâții au înțeles să se prevaleze spre a argumenta excepția invocată.

Este de observat că, în fundamentarea criticii aduse modului de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, recurenții invocă regula potrivit căreia hotărârile judecătorești definitive au caracter executoriu, considerând că aceasta însușire a actului jurisdicțional permitea exercitarea acțiunii în despăgubire pe temeiul răspunderii pentru evicțiune. Însă, în speță, nu pot fi avute în vedere exclusiv asemenea chestiuni abstracte și cu caracter general, dat fiind că s-a reținut - prin raportare la situația de fapt stabilită - existența unei exceptări legale de la menționata regulă, exceptare determinată de obiectul litigiului în care a fost pronunțată hotărârea la care se raportează și de incidența prevederilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958. Această din urmă dispoziție legală constituie o normă specială în raport cu cea înscrisă în primul alineat al aceluiași art. 7 (care prevede că "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.") de care recurenții se prevalează, astfel că era necesar să se acorde prevalență reglementării speciale în puterea principiului specialia generalibus derogant, instanța de apel făcând o corectă aplicare a acestui principiu general de drept.

Prevederile art. 405 din C. proc. civ. adoptat în anul 1865 - invocate de recurenți - sunt lipsite de relevanță în speță, pentru că ele se referă exclusiv la prescripția dreptului de a cere executarea silită. Or, litigiul pendinte nu constituie un demers asociat unui "drept de a cere executare silită", ci reprezintă expresia exercitării "dreptului la acțiune" (care intră în sfera de reglementare a art. 1 din Decretul nr. 167/1958) prin care reclamanta tinde la valorificarea unui drept de creanță care a luat naștere ca efect al pierderii bunului cumpărat de la pârâți. Altfel spus, prin promovarea acțiunii pendinte reclamanta intimată nu procedează la o executare silită, ci tinde/urmărește tocmai obținerea unui titlu executoriu pe temeiul căruia să poată obține - ulterior - din partea vânzătorilor (printr-o executare voluntară, sau printr-o executare silită) despăgubirile aferente bunului imobil de care a fost evinsă.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, se constată caracterul nefondat al criticilor aduse modului de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune.

În ce privește criticile expuse cu privire la soluția dată asupra fondului cauzei, se constată că aceste pornesc de la premisa eronată că instanța de apel s-ar fi limitat la a analiza cu titlu general speța dedusă judecății.

Sub un prim aspect, prin formularea acestei critici sunt ignorate limitele judecății ce poate avea loc în etapa apelului, limite stabilite prin art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. care prevede că "Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu.".

Din considerentele deciziei recurate reiese că instanța de apel a evaluat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în raport de criticile formulate de părțile care au declarat apel, analiza fiind realizată prin prisma situației de fapt stabilite pe baza analizei probelor administrate în litigiul pendinte, iar nu pe baza unor considerații "cu titlu general" cum fără temei susțin recurenții. Judecata realizată în aceste coordonate este conformă exigențelor normei procedurale enunțate anterior, iar împrejurarea că instanța de control judiciar nu a găsit întemeiate criticile (din apel) ale pârâților nu se confundă cu situația în care nu ar fi avut în vedere particularitățile raportului juridic dintre părțile din proces.

Înalta Curte notează că, în speță, reclamanta intimată a solicitat ca pârâții să fie obligați la plata de despăgubiri pe temeiul obligației de garanție pentru evicțiune.

Această obligație de garanție este una specifică operațiunii juridice de vânzare-cumpărare, în conformitate cu prevederile art. 1337 din C. civ. adoptat în anul 1864 care prevede că "Vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect și care n-ar fi declarate la facerea contractului".

Din economia normei juridice enunțate reiese că obligația vânzătorului de a garanta cumpărătorul pentru evicțiune este legată indisolubil de natura contractului încheiat de aceștia, astfel încât, în prezența unui contract cu această natură juridică, devine lipsită de orice relevanță juridică modalitatea în care s-a perfectat respectivul contract.

Ca atare, împrejurarea evocată de pârâții recurenți, și anume aceea că vânzarea-cumpărarea imobilului situat în mun. Cluj-Napoca, str. x s-a realizat prin efectul unei hotărâri judecătorești, iar nu printr-un acord liber exprimat de pârâții-vânzători, nu putea avea ca efect exonerarea acestora din urmă de obligația de garanție pentru evicțiune. Hotărârea judecătorească ce a ținut locul actului de vânzare cumpărare a constituit instrumentul juridic prin care s-a suplinit consimțământul vânzătorului (o astfel de hotărâre fiind expresia înlocuirii un refuz nejustificat de a consimți la îndeplinirea obligației de a vinde), în conformitate cu prevederile art. 1073 C. civ., iar efectul ei juridic nu poate fi decât echivalent celui care s-ar fi produs în situația în care respectivul consimțământ ar fi fost exprimat în mod voluntar.

Prin susținerea în sensul că "tulburarea de drept" a reclamantei ar fi intervenit la un moment ulterior celui la care s-a perfectat actul de vânzare cumpărare reprezentat de Sentința civilă nr. 2292/2002, recurenții contestă practic situația de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare, astfel că ea nu poate forma obiect de analiza în cadrul recursului pendinte.

În acest context, se constată că nu pot forma suportul unei analize permise de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. aspectele de fapt - ce tind la a determina o reevaluare a situației de fapt - reiterate prin motivele de recurs, prin care se relevă următoarele: că reclamanta a introdus acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. x/2002 fără a solicita în prealabil relații referitoare la situația juridică a imobilului; că adresa nr. x din 19 iunie 2002 a fost eliberată doar în etapa recursului; că, la data emiterii acestei ultime adrese, cererea revendicatoarei B. nu îndeplinea condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001; că soluțiile pronunțate în dosarul având ca obiect vânzarea imobilului au fost întemeiate de instanțe strict pe prevederile Legii nr. 133/1999; că reclamanta ar încerca să dovedească, în speță, culpa recurenților pentru soluția de anulare a vânzării dispuse prin Sentința civilă nr. 2292/2002 omițând să aibă în vedere că recurenții s-au opus respectivei vânzări.

Sub un al doilea aspect, recurenții critică decizia instanței de apel relativ la întinderea despăgubirii acordate reclamantei intimate pe temeiul angajării răspunderii pentru evicțiune a celor dintâi, respectiv susțin că intimata reclamantă ar fi îndreptățită la restituire prețului numai într-un cuantum care să reprezinte o justă reparație, fiind incident principiul restabilirii situației anterioare.

Înalta Curte reține că această critică este formulată cu neobservarea caracterului special al normelor juridice care interesează materia juridică a evicțiunii.

Formulând menționata critică, recurenții nu contestă fundamentul juridic în raport de care instanțele de apel și de fond au analizat pretenția reclamantei intimate, anume cel reprezentat de răspunderea pentru evicțiune, ci consideră că acestei forme de răspundere îi pot fi aduse corecții prin coroborare cu principiul repunerii părților în situația anterioară.

Or, o astfel de corelare nu poate fi realizată între cele două forme de răspundere civilă, pentru că fiecare dintre ele este specifică unei materii speciale: răspunderea pentru evicțiune este asociată unei tulburări de drept suferite de partea cumpărătoare dintr-un contract de vânzare cumpărare, iar principiul repunerii în situația anterioară reprezintă temeiul de drept care permite părților unui act nul să pretindă restituirea prestațiilor efectuate în temeiul respectivului act juridic.

Astfel, în condițiile în care pretenția reclamantei a fost fundamentată pe obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătorilor pârâți, și ea a fost soluționată în aceste coordonate fără a exista, sub acest aspect, vreo obiecție din parte pârâților, instanța nu putea să facă o aplicare corelată a celor două forme de răspundere distincte și speciale pentru că ar fi încălcat regula potrivit căreia legea specială și derogatorie se completează cu normele de drept comun, iar nu cu reglementări specifice unei alte materii speciale.

Într-o corectă aplicare a acestei din urmă reguli, instanța de apel a analizat întinderea despăgubirilor datorate de pârâții vânzători prin prisma doar a prevederilor art. 1337 coroborat cu art. 1344 C. civ., norme care prevăd că: Vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect și care n-ar fi declarate la facerea contractului." și, respectiv, că "Dacă lucrul vândut se află, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii.".

Aceste reglementări care permit cumpărătorului evins că pretindă de la vânzător despăgubiri la nivelul valorii (bunului) de la epoca evicțiunii, dacă această valoare este mai mare, și stabilesc totodată că nu este relevantă cauza acestui spor de valoare, conduc la concluzia că ele reprezintă o cauză juridică a soluției prin care s-a stabilit, în speță, dreptul reclamantei intimate de a primi despăgubiri corespunzătoare valorii pe care imobilul o avea la data evicțiunii. Astfel apare ca fiind vădit nefondată susținerea recurenților în sensul că respectiva despăgubire ar constitui o îmbogățire fără justă cauză; disproporția între prețul plătit la data vânzării, pe de o parte, și despăgubirile stabilite în raport de valoare de circulație a bunului imobil este consecința aplicării dispoziției legale enunțate.

Pe cale de consecință, aspectele expuse de recurentă cu privire la modul de stabilire a cuantumului sumei pe care reclamanta achitat-o cu titlu de preț al imobilului și la legea specială în baza căreia s-a realizat vânzarea-cumpărarea (lege a cărei aplicare susține că ar fi condus la un preț inferior valorii de circulație de la data perfectării actului translativ de proprietate) nu sunt de natură a reliefa aspecte de nelegalitate a deciziei care formează obiectul controlului judiciar pendinte. Sub aspectul modului de determinare a prețului vânzării-cumpărării, instanțele ierarhic inferioare au reținut că probatoriul administrat nu relevă împrejurarea că respectivul preț nu ar fi reprezentat chiar valoarea de circulație a bunului de la data soluționării litigiului în care s-a pronunțat hotărârea care a ținut loc de act de vânzare-cumpărare, și astfel s-a reținut caracterul nefondat al apărărilor prin care pârâții au susținut că prețul achitat ar fi fost corespunzător unor criterii derogatorii stabilite prin legea specială.

În ce privește decizia de speță pe care recurenții o evocă cu titlu de practică judiciară, Înalta Curte constată că aceasta nu poate constitui un reper de evaluare a legalității deciziei ce formează obiectul controlului judiciar pendinte pentru că practica judiciară nu constituie izvor de drept. Respectiva decizie reflectă aprecierea pe care o instanță a făcut interpretarea și aplicarea dispoziții legale la situația de fapt concretă din pricina ce a avut-o spre soluționare, și a produs efecte față de părțile din procesul respectiv (potrivit principiului relativității efectelor hotărârilor judecătorești), neexistând vreun temei pentru care acea interpretare să producă efecte relativ la situația părților din litigiul pendinte.

Susținerea recurenților referitoare la necesitatea completării și/sau refacerii raportului de expertiză nu evidențiază vreun aspect de nelegalitate a deciziei recurate, fiind formulată de recurenți cu ignorarea limitelor în care au dreptul de a deduce critici, spre analiză, în calea de atac a recursului. Ca atare, aspectele relative la utilitatea și necesitatea readministrării menționatelor probe nu vor fi analizate, pentru că ele se circumscriu motivelor de casare limitativ stabilite prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În privința soluției prin care instanța de apel a stabilit obligația pârâților recurenți de a plăti reclamantei intimate dobânda aferentă sumei de 1.527.600 RON de la data promovării acțiunii până la data plății efective, recurenții arată "suma la care se propune a se calcula dobânda" (cea de 1.527.600 RON) a fost eronat stabilită prin raportul de expertiză la nivelul lunii octombrie 2017, și nu la nivelul lunii decembrie 2016 - data de la care s-a solicitat dobânda. Consideră că soluția este nelegală întrucât "indicii folosiți de către expert pentru actualizarea valorii spațiului prin metoda folosită sunt alții, respectiv mai mici", ceea ce ar determina o diminuare a valorii spațiului și, implicit a valorii dobânzii legale solicitate.

Argumentele astfel expuse de recurenți evidențiază pretinse greșeli ale expertului, în demersul de evaluare a imobilului, ele constituind veritabile obiecțiuni la raportul de expertiză, și nicidecum critici care să vizeze aspecte de nelegalitate a soluției pe care instanța de apel a pronunțat-o. Suma de 1.527.600 RON reprezintă debitul principal, și ea a fost stabilită de instanțele de fond pe baza aprecierii relative la concludența și pertinența probelor administrate.

Astfel, nefiind evidențiate vicii de legalitate ale judecății realizate de instanța de apel, menționatele aspecte evocate de recurenți nu pot forma nici ele suportul unei analize în recurs.

Obligația de plată a cheltuielilor de judecată, stabilită în sarcina pârâților recurenți, reflectă o corectă aplicare a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. - care prevede că "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată." - în condițiile în care, prin raportare la soluțiile de respingere a apelului propriu și de admitere a apelului reclamantei intimate, recurenții se situează pe poziția procesuală de părți care au pierdut procesul. În ce privește solicitarea de reducere "la un cuantum rezonabil" a cheltuielilor de judecată stabilite prin decizia recurată, Înalta Curte constată că nu se evidențiază nici un criteriu de natură a permite analiza și eventuala reținere a pretinsului caracter nerezonabil al sumei acordate cu acest titlu părții adverse din proces. În absența unor astfel de repere de analiză concrete, nu există temei spre a se reforma sub acest aspect decizia atacată.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată că nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind nefondat recursul astfel cum a fost susținut prin criticile analizate în precedent. Pe cale de consecință, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va fi respinsă această cale de atac.

Reținând că, față de soluția de respingere a recursului, recurenții sunt în situația prevăzută în ipoteza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., respectiv aceea de părți căzute în pretenții, urmează a se dispune obligarea acestora la plata sumei de 9.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamanta C. S.R.L.(fosta A. S.R.L.), cheltuieli reprezentate de: onorariu de avocat, cheltuieli de deplasare și cheltuieli de cazare. În privința cuantumului onorariului de avocat, a fost făcută aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciindu-se că față de complexitatea redusă a litigiului, de apărările din întâmpinare care au avut utilitate în soluționarea recursului și de împrejurarea că recursul s-a soluționat la primul termen de judecată, suma de 18.979,82 RON solicitată cu acest titlu este disproporționat de mare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Municipiul Cluj-Napoca prin primar și Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca împotriva Deciziei nr. 215/A din data de 29 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă în dosarul nr. x/2016.

Obligă pe pârâții Municipiul Cluj-Napoca prin primar și Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca la plata sumei de 9.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanta C. S.R.L.(fosta A. S.R.L.), cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2019.

GGC - MM