ÎCCJ, decizie (scj.ro #81755)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81755) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Măsură

de returnare a unui cetățean român de pe teritoriul unui stat membru

al Uniunii Europene. Respingerea cererii de restrângere a exercițiului

dreptului la liberă circulație pentru neîndeplinirea condițiilor

prevăzute de lege în vederea instituirii unei astfel de limitări.

Cuprins

pe materii :

Drept comunitar. Dreptul la libera circulație.

Index

alfabetic :

dreptul la liberă circulație

- măsură de

restrângere a exercițiului dreptului la liberă circulație

Legea nr. 248/2005, art. 38

Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților

Fundamentale ale

Omului,

art. 2 din Protocolul adițional nr. 4

Tratatul de instituire a Comunității Europene, art. 17, art. 18

Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a

Consiliului

European din 29 aprilie 2004

Măsura de restrângere a exercițiului dreptului la

liberă circulație nu poate fi dispusă pentru singura împrejurare

că respectiva persoană a fost returnată pentru expirarea

termenului legal de ședere – și, de altfel, nici art. 38 alin. 1 din

Legea nr. 248/2005 nu impune acest lucru -, urmând a se circumstanția în

raport de conduita concretă a respectivei persoane, care este de

natură a justifica această restrângere și se relevă ca o

măsură necesară, într-o societate democratică, în special

pentru securitatea națională, siguranța publică și

menținerea ordinii publice, limitări ce decurg din articolul 27 din

Directivă, cu respectarea principiului proporționalității

(text ce corespunde art. 25 din O.U.G. nr. 102/2005 privind libera

circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre

ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, prin care

Directiva a fost transpusă în dreptul intern).

În

acest context, motivația că prin această măsură, se

tinde la stoparea migrației ilegale nu poate reprezenta un argument viabil

pentru adoptarea măsurii, dacă aceasta are un caracter de

generalitate, nefiind direct legată de situația particulară a

persoanei vizate, așadar îmbrăcând forma unei măsuri de

prevenție generală ce nu este admisibilă în afara aprecierii

conduitei personale a celui al cărui drept este supus limitării, sens

în care a statuat CJCE și în Cauza Jipa în soluționarea chestiunii

prejudiciale invocate de instanțele din România, într-un context similar.

Secția I

civilă, decizia nr. 2679 din 6 aprilie 2012

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de

30.09.2010, reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și

Administrarea Bazelor de Date a chemat în judecată pe pârâtul M.I. pentru

a se dispune limitarea dreptului pârâtului la liberă circulație în

Italia.

În

motivarea cererii, reclamanta a susținut că împotriva pârâtului a

fost emis, de către Prefectul de Roma, un decret de îndepărtare,

măsura fiind luată datorită comportamentului pârâtului, care a

săvârșit fapte de furt, fiind expulzat, pentru amenințarea

concretă și actuală, pe care activitatea infracțională

a acestuia  o constituie pentru teritoriul italian.

În

drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 38 lit.

b) din Legea nr. 248/2005.

Prin

sentința civilă nr. 195 din 8.02.2011, Tribunalul București,

Secția a III-a civilă a respins cererea reclamantei cu motivarea

că, măsura de returnare dispusă împotriva pârâtului nu este

suficientă pentru a dispune limitarea dreptului pârâtului la liberă

circulație. Pârâtul nu a fost judecat și nici condamnat și nu

reprezintă o amenințare reală și suficient de serioasă

la adresa unor interese fundamentale ale Italiei, astfel că, nu se

justifică limitarea dreptului său la liberă circulație.

Împotriva

sentinței a declarat apel reclamanta, susținând că, în pofida

celor reținute de instanța de fond, comportamentul pârâtului  a

reprezentat o amenințare serioasă pentru Italia, motiv pentru care a

fost și îndepărtat prin Decretul Prefectului de Roma.

Prin

decizia civilă nr. 335A din 25 martie 2011 a Curții de Apel

București, Secția a IV-a civilă, apelul a fost respins ca

nefondat.

Instanța

de apel a reținut că norma ce constituie temeiul juridic al cererii -

art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 - nu a fost abrogată, potrivit

Legii nr. 206/2010, astfel cum a susținut reprezentantul Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București.

Textul

invocat prevede art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 prevede că,

restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație poate fi

dispusă cu privire la persoana a cărei prezență pe

teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară,

aduce atingere intereselor României sau, după caz, relațiilor

bilaterale dintre România și acel stat.

Instanța

de apel a constatat că pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul

Italiei printr-o decizie a Prefectului de Roma din data de 24.09.2008, având în

vedere multiple fapte de furt săvârșite de cetățeanul

uniunii europene, de naționalitate română, iar interdicția

aplicată acestuia de a reveni în Italia se referă la o perioadă

de 5 ani, urmând să expire la 24.09.2013.

În

drept, instanța de apel a reținut că, deși comportamentul

pârâtului în Italia a fost în mod cert de natură a constitui o

amenințare clară pentru societatea italiană, totuși,

limitarea de către instanța română a libertății

acestuia de a circula în Italia, nu se justifică, în baza art. 38 lit. b)

din Legea nr. 248/2005 – ce reprezintă temeiul legal al cererii

reclamantei – deoarece instanța a apreciat că activitatea

infracțională a pârâtului în Italia nu a adus nicio atingere

intereselor României și nici relațiilor bilaterale dintre cele

două țări. Cel puțin, nici o dovadă în acest sens nu a

fost adusă de către reclamantă, iar o prezumție a

instanței în acest sens este exclusă, de vreme ce textul de lege se

referă la existența unei atingeri grave a intereselor României, ceea

ce înseamnă că, aspectul menționat trebuia să fie ori

dovedit ori să fie notoriu.

De

aceea, instanța de apel constată că, în speță, nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 38 lit. b) din Legea nr.

248/2005 pentru limitarea dreptului pârâtului la liberă circulație în

Italia, cu atât mai mult cu cât instanța nu este obligată să

admită limitarea, ci chiar în cazul  îndeplinirii condițiilor

legale, ea poate  limita sau nu dreptul la liberă circulație.

De

asemenea, instanța a observat că cererea reclamantei este de prisos,

de vreme ce, până în anul 2013 pârâtul nu se mai poate întoarce în Italia,

având interdicția aplicată de Statul Italian, prin decretul

Prefectului de Roma.

Împotriva

acestei decizii reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul reclamant a

susținut că instanța de apel nu a observat că pârâtul a

fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la 5.08.2010 deoarece acesta a

avut o activitate infracțională pe teritoriul Italiei.

Pe de altă parte, împotriva pârâtului a fost emis Decret de

îndepărtare de către Prefectul Romei, măsura fiind dispusă

datorită comportamentului de care acesta a dat dovadă pe perioada

șederii în Italia.  Or, din cuprinsul Decretului reiese că

pârâtul a avut un comportament ce constituie o amenințare concretă,

efectivă și gravă la adresa demnității umane, a

drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității publice

făcând ca prezența sa pe teritoriul Italiei să fie

incompatibilă cu conviețuirea civilizată și în

siguranță, fiind considerat un pericol public.

Recurentul a mai susținut că potrivit

dispozițiilor art. 5 din Legea 248/2005, pe perioada șederii în

străinătate, cetățenii români au obligația să

respecte legislația României cât și a statului pe teritoriul

căruia se află și să nu desfășoare activități

de natură să compromită imaginea României ori să

contravină obligațiilor asumate de România prin documente

internaționale.

Pe de altă parte, exigențele legislației Uniunii

Europene impun României probarea capacității de a stopa migrația

ilegală, iar prezența, fără respectarea condițiilor

legale de intrare sau ședere a pârâtului pe teritoriul unor state membre

ale UE ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra

tratamentului aplicat cetățenilor români ce locuiesc și

conviețuiesc în mod civilizat pe teritoriul Italiei.

Recursul formulat este nefondat.

Analizând înscrisurile cauzei, verificând soluția

recurată în baza criticilor susținute în dezvoltarea motivelor de

recurs, Înalta Curte apreciază că acestea nu întrunesc cerințele

tezei de nelegalitate cuprinse în art. 304 pct. 9  C.proc.civ.

Astfel, se constată că instanțele anterioare au

reținut situația de fapt dedusă judecății în

concordanță cu înscrisurile cauzei, iar pe de altă parte, s-au

identificat în mod corect normele legale incidente din dreptul intern [art. 38

lit. b) din Legea 248/2005], cu privire la care s-a constatat

incompatibilitatea lor cu normele de drept comunitar, care au prioritate, motiv

pentru care cele dintâi au fost înlăturate.

Cererea dedusă judecății, având ca obiect

restrângerea exercițiului dreptului pârâtului la liberă

circulație pe teritoriul statului italian de unde a fost returnat la

5.08.2010 în baza Decretului Prefectului Roma, are ca temei juridic prevederile

art. 38 alin.(1) lit. b) din Legea 248/2005, care prevăd posibilitatea

restrângerii exercițiului dreptului la liberă circulație: „b) cu

privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat,

prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o

desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau,

după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.”

Potrivit

acestei norme, „restrângerea exercitării dreptului la liberă

circulație în străinătate a cetățenilor români poate

fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani…”.

Din formularea

normei incidente în cauză, se deduce că măsura solicitată a

fi dispusă de instanță nu este obligatorie prin însuși

faptul îndepărtării persoanei de autoritățile statului pe

teritoriul căruia se afla și, pe de altă parte, că simpla

împrejurare a readmisiei unui cetățean român nu este suficientă

pentru adoptarea unei astfel de măsuri.

Așadar,

necesitatea adoptării sale este la latitudinea instanței de

judecată, în funcție de împrejurările concrete ale speței,

măsura având un caracter individual.

O asemenea

interpretare a textului este singura posibilă pentru a da

eficiență acestuia, ca fiind compatibil cu legislația

comunitară lato sensu, respectiv cu art. 18 din Tratatul de instituire a

Comunității Europene (TCE) și Directiva 2004/38/CE a Parlamentului

European și a Consiliului European din 29 aprilie 2004 privind dreptul la

liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre

pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, nu mai

puțin, cu Convenția Europeană a Drepturilor și

Libertăților Fundamentale ale Omului, în cazul contrar, al

neconcordanței cu dreptul comunitar, impunându-se înlăturarea normei

interne, în virtutea preeminenței dreptului comunitar consacrat prin art.

11 alin.(2) și art. 20 alin.(2) din Constituție.

Din

această perspectivă, în mod corect instanțele anterioare s-au

raportat la legislația comunitară și la jurisprudența CJCE

creată în interpretarea acesteia, din care se desprind criteriile pe baza

cărora s-ar putea dispune o măsură de restrângere a

exercițiului dreptului la liberă circulație a unui

cetățean european, fiind deopotrivă adecvate și referirile

la art. 2 din Protocolul adițional nr. 4 la Convenția Europeană

a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.

Astfel,

este cert că intimatul, ca cetățean român, beneficiază de

statutul de cetățean al Uniunii Europene în termenii art. 17 paragraf

1 TCE și se poate prevala de drepturile aferente unui asemenea statut,

inclusiv în raporturile cu statul de origine.

Dreptul

la liberă circulație, recunoscut prin art. 18 TCE și de art. 2

alin.(3) din Protocolul adițional nr. 4 la CEDO, presupune, în primul

rând, dreptul de a intra pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene,

altul decât statul de origine, dar și dreptul de a-l părăsi pe

acesta din urmă.

Acest

drept este formulat în termeni expliciți de art. 2 alin.(3) din Protocolul

adițional nr. 4 la CEDO și trebuie dedus și în contextul

jurisprudenței CJCE, în care s-a statuat că libertățile

fundamentale garantate prin TCE ar fi golite de conținut dacă statul

de origine ar putea, fără motive justificate, să interzică

propriilor cetățeni să iasă de pe teritoriul său cu

scopul de a intra pe teritoriul unui alt stat membru (hotărârea din 15

decembrie 1995 a CJCE în

Cauza Bosman

, C – 415/93).

În

acest cadru, este întemeiată susținerea recurentului în sensul

că Directiva 2004/38/CE nu împiedică autoritățile din

statul de origine de a adopta măsuri de restrângere a exercițiului

acestui drept pentru un cetățean român, însă, restrângerea nu

trebuie să fie arbitrară, în absența unei anumite

justificări pentru o atare îngrădire.

Astfel, după cum s-a arătat, măsura de

restrângere nu ar putea fi dispusă pentru singura împrejurare că

respectiva persoană a fost returnată pentru expirarea termenului

legal de ședere – și, de altfel, nici art. 38 alin. (1) din Legea nr.

248/2005 nu impune acest lucru -, urmând a se circumstanția în raport de

conduita concretă a respectivei persoane care este de natură a

justifica această restrângere și se relevă ca o măsură

necesară, într-o societate democratică, în special pentru securitatea

națională, siguranța publică și menținerea

ordinii publice, limitări ce decurg din articolul 27 din Directivă,

cu respectarea principiului proporționalității (text ce

corespunde art. 25 din O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe

teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii

Europene și Spațiului Economic European, prin care Directiva a fost

transpusă în dreptul intern).

În

acest context, se reține că motivația recurentului că se tinde

la stoparea migrației ilegale nu poate reprezenta un argument viabil

pentru adoptarea măsurii, dacă aceasta are un caracter de

generalitate, nefiind direct legată de situația particulară a

persoanei vizate, așadar îmbrăcând forma unei măsuri de prevenție

generală ce nu este admisibilă în afara aprecierii conduitei

personale a celui al cărui drept este supus limitării, sens în care a

statuat CJCE și în

Cauza Jipa

în soluționarea chestiunii

prejudiciale invocate de instanțele din România, într-un context similar.

În

jurisprudența CJCE s-a statuat de asemenea că noțiunea de

«ordine publică» presupune o amenințare reală, actuală

și suficient de gravă, de natură a afecta un interes fundamental

al societății (hotărârea din 29 aprilie 2004 în cauza

Orfanopoulos

și Oliveri

, C‑482/01 și C‑493/01), chiar dacă

este vorba despre ordinea publică a unui alt stat decât cel de origine.

Față

de cele ce preced, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin.(1) C.proc.civ.