ÎCCJ, decizie (scj.ro #81755)

Măsură de returnare a unui cetățean român de pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene. Respingerea cererii de restrângere a exercițiului dreptului la liberă circulație pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege în vederea instituirii unei astfel de limitări. Cuprins pe materii : Drept comunitar. Dreptul la libera circulație.

Index alfabetic : dreptul la liberă circulație - măsură de restrângere a exercițiului dreptului la liberă circulație Legea nr. 248/2005, art. 38 Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, art. 2 din Protocolul adițional nr. 4 Tratatul de instituire a Comunității Europene, art. 17, art. 18 Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului European din 29 aprilie 2004 Măsura de restrângere a exercițiului dreptului la liberă circulație nu poate fi dispusă pentru singura împrejurare că respectiva persoană a fost returnată pentru expirarea termenului legal de ședere – și, de altfel, nici art. 38 alin. 1 din Legea nr. 248/2005 nu impune acest lucru -, urmând a se circumstanția în raport de conduita concretă a respectivei persoane, care este de natură a justifica această restrângere și se relevă ca o măsură necesară, într-o societate democratică, în special pentru securitatea națională, siguranța publică și menținerea ordinii publice, limitări ce decurg din articolul 27 din Directivă, cu respectarea principiului proporționalității (text ce corespunde art. 25 din O.U.G.

nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, prin care Directiva a fost transpusă în dreptul intern). În acest context, motivația că prin această măsură, se tinde la stoparea migrației ilegale nu poate reprezenta un argument viabil pentru adoptarea măsurii, dacă aceasta are un caracter de generalitate, nefiind direct legată de situația particulară a persoanei vizate, așadar îmbrăcând forma unei măsuri de prevenție generală ce nu este admisibilă în afara aprecierii conduitei personale a celui al cărui drept este supus limitării, sens în care a statuat CJCE și în Cauza Jipa în soluționarea chestiunii prejudiciale invocate de instanțele din România, într-un context similar.

Secția I civilă, decizia nr. 2679 din 6 aprilie 2012 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 30.09.2010, reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date a chemat în judecată pe pârâtul M.I. pentru a se dispune limitarea dreptului pârâtului la liberă circulație în Italia. În motivarea cererii, reclamanta a susținut că împotriva pârâtului a fost emis, de către Prefectul de Roma, un decret de îndepărtare, măsura fiind luată datorită comportamentului pârâtului, care a săvârșit fapte de furt, fiind expulzat, pentru amenințarea concretă și actuală, pe care activitatea infracțională a acestuia o constituie pentru teritoriul italian. În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.

Prin sentința civilă nr. 195 din 8.02.2011, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a respins cererea reclamantei cu motivarea că, măsura de returnare dispusă împotriva pârâtului nu este suficientă pentru a dispune limitarea dreptului pârâtului la liberă circulație. Pârâtul nu a fost judecat și nici condamnat și nu reprezintă o amenințare reală și suficient de serioasă la adresa unor interese fundamentale ale Italiei, astfel că, nu se justifică limitarea dreptului său la liberă circulație. Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, susținând că, în pofida celor reținute de instanța de fond, comportamentul pârâtului a reprezentat o amenințare serioasă pentru Italia, motiv pentru care a fost și îndepărtat prin Decretul Prefectului de Roma.

Prin decizia civilă nr. 335A din 25 martie 2011 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat. Instanța de apel a reținut că norma ce constituie temeiul juridic al cererii - art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 - nu a fost abrogată, potrivit Legii nr. 206/2010, astfel cum a susținut reprezentantul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Textul invocat prevede art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 prevede că, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație poate fi dispusă cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară, aduce atingere intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Instanța de apel a constatat că pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei printr-o decizie a Prefectului de Roma din data de 24.09.2008, având în vedere multiple fapte de furt săvârșite de cetățeanul uniunii europene, de naționalitate română, iar interdicția aplicată acestuia de a reveni în Italia se referă la o perioadă de 5 ani, urmând să expire la 24.09.2013. În drept, instanța de apel a reținut că, deși comportamentul pârâtului în Italia a fost în mod cert de natură a constitui o amenințare clară pentru societatea italiană, totuși, limitarea de către instanța română a libertății acestuia de a circula în Italia, nu se justifică, în baza art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 – ce reprezintă temeiul legal al cererii reclamantei – deoarece instanța a apreciat că activitatea infracțională a pârâtului în Italia nu a adus nicio atingere intereselor României și nici relațiilor bilaterale dintre cele două țări.

Cel puțin, nici o dovadă în acest sens nu a fost adusă de către reclamantă, iar o prezumție a instanței în acest sens este exclusă, de vreme ce textul de lege se referă la existența unei atingeri grave a intereselor României, ceea ce înseamnă că, aspectul menționat trebuia să fie ori dovedit ori să fie notoriu. De aceea, instanța de apel constată că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 pentru limitarea dreptului pârâtului la liberă circulație în Italia, cu atât mai mult cu cât instanța nu este obligată să admită limitarea, ci chiar în cazul îndeplinirii condițiilor legale, ea poate limita sau nu dreptul la liberă circulație. De asemenea, instanța a observat că cererea reclamantei este de prisos, de vreme ce, până în anul 2013 pârâtul nu se mai poate întoarce în Italia, având interdicția aplicată de Statul Italian, prin decretul Prefectului de Roma.

Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul reclamant a susținut că instanța de apel nu a observat că pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la 5.08.2010 deoarece acesta a avut o activitate infracțională pe teritoriul Italiei. Pe de altă parte, împotriva pârâtului a fost emis Decret de îndepărtare de către Prefectul Romei, măsura fiind dispusă datorită comportamentului de care acesta a dat dovadă pe perioada șederii în Italia. Or, din cuprinsul Decretului reiese că pârâtul a avut un comportament ce constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității publice făcând ca prezența sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu conviețuirea civilizată și în siguranță, fiind considerat un pericol public.

Recurentul a mai susținut că potrivit dispozițiilor art. 5 din Legea 248/2005, pe perioada șederii în străinătate, cetățenii români au obligația să respecte legislația României cât și a statului pe teritoriul căruia se află și să nu desfășoare activități de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale. Pe de altă parte, exigențele legislației Uniunii Europene impun României probarea capacității de a stopa migrația ilegală, iar prezența, fără respectarea condițiilor legale de intrare sau ședere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale UE ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetățenilor români ce locuiesc și conviețuiesc în mod civilizat pe teritoriul Italiei.

Recursul formulat este nefondat. Analizând înscrisurile cauzei, verificând soluția recurată în baza criticilor susținute în dezvoltarea motivelor de recurs, Înalta Curte apreciază că acestea nu întrunesc cerințele tezei de nelegalitate cuprinse în art. 304 pct. 9 C.proc.civ. Astfel, se constată că instanțele anterioare au reținut situația de fapt dedusă judecății în concordanță cu înscrisurile cauzei, iar pe de altă parte, s-au identificat în mod corect normele legale incidente din dreptul intern [art. 38 lit. b) din Legea 248/2005], cu privire la care s-a constatat incompatibilitatea lor cu normele de drept comunitar, care au prioritate, motiv pentru care cele dintâi au fost înlăturate.

Cererea dedusă judecății, având ca obiect restrângerea exercițiului dreptului pârâtului la liberă circulație pe teritoriul statului italian de unde a fost returnat la 5.08.2010 în baza Decretului Prefectului Roma, are ca temei juridic prevederile art. 38 alin.(1) lit. b) din Legea 248/2005, care prevăd posibilitatea restrângerii exercițiului dreptului la liberă circulație: „b) cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.” Potrivit acestei norme, „restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani…”.

Din formularea normei incidente în cauză, se deduce că măsura solicitată a fi dispusă de instanță nu este obligatorie prin însuși faptul îndepărtării persoanei de autoritățile statului pe teritoriul căruia se afla și, pe de altă parte, că simpla împrejurare a readmisiei unui cetățean român nu este suficientă pentru adoptarea unei astfel de măsuri. Așadar, necesitatea adoptării sale este la latitudinea instanței de judecată, în funcție de împrejurările concrete ale speței, măsura având un caracter individual.

O asemenea interpretare a textului este singura posibilă pentru a da eficiență acestuia, ca fiind compatibil cu legislația comunitară lato sensu, respectiv cu art. 18 din Tratatul de instituire a Comunității Europene (TCE) și Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului European din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, nu mai puțin, cu Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, în cazul contrar, al neconcordanței cu dreptul comunitar, impunându-se înlăturarea normei interne, în virtutea preeminenței dreptului comunitar consacrat prin art. 11 alin.(2) și art. 20 alin.(2) din Constituție.

Din această perspectivă, în mod corect instanțele anterioare s-au raportat la legislația comunitară și la jurisprudența CJCE creată în interpretarea acesteia, din care se desprind criteriile pe baza cărora s-ar putea dispune o măsură de restrângere a exercițiului dreptului la liberă circulație a unui cetățean european, fiind deopotrivă adecvate și referirile la art. 2 din Protocolul adițional nr. 4 la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului. Astfel, este cert că intimatul, ca cetățean român, beneficiază de statutul de cetățean al Uniunii Europene în termenii art. 17 paragraf 1 TCE și se poate prevala de drepturile aferente unui asemenea statut, inclusiv în raporturile cu statul de origine.

Dreptul la liberă circulație, recunoscut prin art. 18 TCE și de art. 2 alin.(3) din Protocolul adițional nr. 4 la CEDO, presupune, în primul rând, dreptul de a intra pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât statul de origine, dar și dreptul de a-l părăsi pe acesta din urmă. Acest drept este formulat în termeni expliciți de art. 2 alin.(3) din Protocolul adițional nr. 4 la CEDO și trebuie dedus și în contextul jurisprudenței CJCE, în care s-a statuat că libertățile fundamentale garantate prin TCE ar fi golite de conținut dacă statul de origine ar putea, fără motive justificate, să interzică propriilor cetățeni să iasă de pe teritoriul său cu scopul de a intra pe teritoriul unui alt stat membru (hotărârea din 15 decembrie 1995 a CJCE în Cauza Bosman , C – 415/93).

În acest cadru, este întemeiată susținerea recurentului în sensul că Directiva 2004/38/CE nu împiedică autoritățile din statul de origine de a adopta măsuri de restrângere a exercițiului acestui drept pentru un cetățean român, însă, restrângerea nu trebuie să fie arbitrară, în absența unei anumite justificări pentru o atare îngrădire.

Astfel, după cum s-a arătat, măsura de restrângere nu ar putea fi dispusă pentru singura împrejurare că respectiva persoană a fost returnată pentru expirarea termenului legal de ședere – și, de altfel, nici art. 38 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 nu impune acest lucru -, urmând a se circumstanția în raport de conduita concretă a respectivei persoane care este de natură a justifica această restrângere și se relevă ca o măsură necesară, într-o societate democratică, în special pentru securitatea națională, siguranța publică și menținerea ordinii publice, limitări ce decurg din articolul 27 din Directivă, cu respectarea principiului proporționalității (text ce corespunde art. 25 din O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, prin care Directiva a fost transpusă în dreptul intern).

În acest context, se reține că motivația recurentului că se tinde la stoparea migrației ilegale nu poate reprezenta un argument viabil pentru adoptarea măsurii, dacă aceasta are un caracter de generalitate, nefiind direct legată de situația particulară a persoanei vizate, așadar îmbrăcând forma unei măsuri de prevenție generală ce nu este admisibilă în afara aprecierii conduitei personale a celui al cărui drept este supus limitării, sens în care a statuat CJCE și în Cauza Jipa în soluționarea chestiunii prejudiciale invocate de instanțele din România, într-un context similar. În jurisprudența CJCE s-a statuat de asemenea că noțiunea de «ordine publică» presupune o amenințare reală, actuală și suficient de gravă, de natură a afecta un interes fundamental al societății (hotărârea din 29 aprilie 2004 în cauza Orfanopoulos și Oliveri , C‑482/01 și C‑493/01), chiar dacă este vorba despre ordinea publică a unui alt stat decât cel de origine.

Față de cele ce preced, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin.(1) C.proc.civ.