ÎCCJ, decizie (scj.ro #83469)

Contract de asociere în

participațiune. Obligațiile asociațiilor între ei  înșiși

Cuprins pe materii:

Drept

comercial. Asociația în participațiune

Index alfabetic:

-asociat

-asociație în participațiune

-comerciant

-beneficii și pierderi

-societate comercială

-nulitatea convenției

C.com., art.251

Potrivit art.251 C.com.,

asociațiunea în participațiune are loc atunci când un comerciant sau o

societate comercială   acordă uneia sau mai multor persoane ori

societăți o participațiune în  beneficiile și pierderile uneia sau

mai multor operațiuni sau chiar  asupra întregului contract.

În  privința  obligațiilor  asociaților

între ei  înșiși, art.1513 C.civ. prevede că :” Este nul contractul prin

care  un asociat își stipulează totalitatea câștigurilor.

De asemenea, este nulă

convenția  prin care s-a stipulat ca unul sau mai mulți asociați să fie

scutiți  de a participa la pierderi

.”

(Secția comercială, decizia

nr.4100  din 12 decembrie  2006)

Prin acțiunea introdusă la

29 noiembrie 1999, reclamantul Municipiul București, prin primar general, a

chemat în judecată pârâta RA R. SA, solicitând obligarea acesteia la plata

următoarelor sume: 55.605.041 lei, majorări de întârziere pentru neplata taxei

de concesiune, 637.742.059 lei, profit minim garantat, 759.127 lei, daune

pentru depășirea termenului de finalizare.

Prin sentința civilă nr.1791 din 22 martie 2000 a Tribunalului București ,

Secția Comercială, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și

pârâta a fost obligată să plătească suma de 55.604.041 lei, majorări de

întârziere la taxa de concesionare, 637.742.059 lei profit minim garantat,

487.264.554 lei majorări pentru neplata profitului. S-au respins capetele de

cerere privind daunele pentru depășirea termenului de finalizare și penalități

calculate la aceste daune ca nefondate.

Instanța de fond a reținut temeinicia pretențiilor reclamantei, potrivit

art.969 C.civ., în baza actelor nr.18,9 și nr.13 din contractul de asociere

încheiat de părți.

Împotriva aceste sentințe, reclamantul a declarat apel și a formulat critici,

în ceea ce privește respingerea de către instanță a capetelor de cerere privind

daunele pentru depășirea termenului de finalizare și penalități calculate la

aceste daune.

În motivare, a invocat dispozițiile art.1073 C. civ., întrucât pârâta nu și-a

îndeplinit obligațiile contractuale, atât în ceea ce privește taxa de

concesionare, dar și în ceea ce privește termenul de finalizare a construcției.

Împotriva sentinței, a declarat apel și pârâta RA R. SA București, solicitând

schimbarea în parte a acesteia, în sensul obligării doar la plata sumei de

55.604.041 lei, majorări de întârziere la plata taxei de concesionare.

Criticile pârâtei vizează următoarele aspecte:

- hotărârea este nelegală în ceea ce privește obligarea la plata profitului

minim garantat și a majorărilor de întârziere aferente, întrucât s-a dat cu

încălcarea prevederilor art.28 lit.c) din Legea nr.72/1996.

- în mod greșit, s-a respins excepția de anulare a acțiunii ca insuficient

timbrată, în ceea ce privește pretențiile de plată a profitului minim garantat

și a majorărilor de întârziere aferente acestuia, neputând fi incluse în

categoria „venituri publice”, conform art.21 din Legea nr.146/1997.

Prin decizia civilă nr.3218 din 10 noiembrie 2000 a Curții de Apel, Secția

Comercială, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței civile nr.1791/22 martie 2000 a Tribunalului București, Secția

Comercială și s-a respins apelul pârâtei, a fost schimbată în parte sentința

atacată, în sensul înlăturării obligației pârâtei la plata profitului minim

garantat, 637.742.059 lei și 487.264.554 lei, majorări pentru neplata

profitului, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate, cu

obligarea reclamantei apelante la plata cheltuielilor de judecată în sumă de

16.122.566 lei.

Instanța de apel a reținut că pentru o parte din pretențiile solicitate cu

titlu de profit minim garantat (calculate pentru 1995 și 1996) a intervenit

prescripția, iar restul pretențiilor solicitate (pentru 1997 și 1998) cu titlu

de profit minim garantat, nu au fost dovedite, neputând fi acordate nici

majorările calculate pentru neplata profitului.

Prin decizia nr.2367/02.04.2002 a C.S.J, Secția Comercială, s-a admis recursul

reclamantului, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare la

Curtea de Apel București.

Prin decizia comercială nr.25/A/21 aprilie 2003 a Curții de Apel București ,

Secția a VI-a Comercială, s-a admis apelul declarat de pârâtă, a fost schimbată

în tot sentința atacată și, pe fond, s-a admis excepția prescripției dreptului

la acțiune pentru pretențiile privind anul 1995.

Au fost respinse ca nefondate celelalte capete de cerere și a fost respins

apelul declarat de reclamant, acesta fiind obligat la 16.122.566 lei,

cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr.3242 din 5 octombrie 2004, a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, Secția Comercială, s-a admis recursul declarat de reclamant, a fost

casată decizia nr.25A/21 aprilie 2003 a Curții de Apel București, Secția a VI-a

Comercială și s-a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului.

Prin decizia de casare, s-a recomandat instanței să pună în dezbatere termenul

de prescripție a dreptului la acțiune, prin determinarea modului de calcul și

stabilirea sumelor pretinse cu titlu de profit minim garantat și majorări de

întârziere la plata acestui profit.

În rejudecarea apelurilor, Curtea de Apel București, Secția a VI-a comercială,

a admis proba cu înscrisuri pentru ambele părți și a ordonat efectuarea unei

expertize contabile iar, prin decizia nr.292 din 17 mai 2006, a respins ca

nefondat apelul reclamantului, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte

sentința apelată, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune privind

profitul minim garantat, solicitat pentru anul 1995 și a respins acțiunea ca

prescrisă cu privire la acest capăt de cerere, a respins ca nefondate cererile

privind obligarea pârâtei la plata profitului minim garantat pentru perioada

1996 – 1998 și a majorărilor de întârziere pentru neplata profitului minim

garantat, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Instanța de control judiciar a reținut că, în raport cu data introducerii

acțiunii, nu se pot acorda reclamantului despăgubiri pe perioada 1 ianuarie

1995 – 1 iunie 1995 pentru aceste pretenții, fiind prescris dreptul la acțiune.

Instanța de apel a mai reținut că nu există temei pentru solicitarea profitului

minim garantat pentru anii 1996 – 1998, astfel că nu se pot solicita nici

majorări de întârziere aferente, după principiul „accesorium sequitur

principale”.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs.

Recurentul își subsumează criticile motivelor de modificare prevăzute de

art.304 pct.8 și 9 C.proc.civ., precizând următoarele:

- în mod eronat, instanța de apel

a făcut aplicațiunea art.1513 C.civ. și a considerat leonină clauza privind

obligația pârâtei și, drept urmare, lovită de nulitate;

- în speță, sunt aplicabile

dispozițiile art.969 C. civ. care consacră libertatea contractuală a părților,

precum și cele ale art.977, 982 C.civ..

Înalta Curte, examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, a constatat că recursul este

nefondat.

Conform art.9 din contractul de

asociere, modalitatea de împărțire a rezultatelor activităților comune

convenite pe toată perioada derulării este în funcție de aportul fiecărei părți

contractante, în proporție de 18% pentru Regia Autonomă Imobiliară RA și de 82%

pentru R.A R. SA.

Potrivit art.19 A din același

contract, pârâta RA R.SA București se obliga să achite valoarea profitului brut

minim garantat

anual

la nivelul unei sume ce urma să fie indexată

cu rata inflației.

Coroborând art.19 din contract cu art.3 din actul adițional nr.2 la contractul

de asociere, rezultă, fapt reținut corect de instanța de control judiciar,

neschimbarea condițiilor în care pârâta ar fi fost obligată la plata profitului

minim garantat în ciuda faptului că reclamanta a vândut pârâtei cota de 18% din

spațiul situat la parterul blocului M60.

Instanța de apel – în mod legal și temeinic – a calificat drept leonină clauza

contractuală stipulată la art.9 din contractul de asociere, făcând o corectă

aplicare a legii, dând eficiență dispozițiilor art.251 C. com. și ale art.1513

alin.(1) și (2) C.civ., aplicând cu privire la această clauză, sancțiunea

nulității ei.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art.312(1)

C.proc.civ., a respins recursul declarat de reclamant, ca nefondat.