AFFAIRE JOUAN c. BELGIQUE

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 5950/05) dirigită împotriva Regatului Belgiei și depusă de un cetățean francez, Dominique Jouan („reclamantul"), care a sesizat Curtea la 4 februarie 2005 în baza articolului 34 din Convenția de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de avocat M. Eloy din Bruxelles. Guvernul belgian („Guvernul") era reprezentat de agentul acestuia, C. Debrulle, director general la Serviciul public federal de Justiție. Informat de dreptul de a participa la procedură (articolele 36 § 1 din Convenție și 44 § 1 din regulament), guvernul francez a declarat că nu dorește să intervină.

Reclamantul invoca o depășire a „termenului rezonabil" al procedurii (art. 6 § 1 din Convenție). PE FAPTE I.

În 2001, în timp ce rezida în Thailanda, a decis să se reinstaleze în Europa și a deschis un cont bancar la banca C.B.C. la Mons, în Belgia.

Ca urmare a unei denunțări, o informație a fost deschisă la parquetul din Charleroi împotriva reclamantului, suspectat de spălare de bani.

La 12 decembrie 2002, contul reclamantului deschis la CBC la Mons a fost supus unei sechestres conservatoare, la cererea procurorului regelui din Charleroi.

La 25 februarie 2003, după constatarea că toate societățile implicate în traficul potențial și principalii intervenienți aveau sediul social sau domiciliul în Franța, secția financiară a parquetului din Charleroi a denunțat faptele tribunalului de mare instanță din Paris care a gestionat dosarul de la acel moment.

La 2 martie 2003, dorind să rapatrieze fondurile în Franța, reclamantul a constatat că contul era blocat la cererea procurorului din 12 decembrie 2002. El susține că nu a primit niciodată nicio informație privind blocarea contului sau deschiderea unei informații penale.

La 19 martie 2003, procurorul regelui din Charleroi a notificat colegul din Paris despre cererea reclamantului invitând-ul să se pronunțe asupra menținerii secestrului. Prin scrisoare din 21 martie, a primit următorul răspuns: „(...) nu voi ezita să vă țin informat cu privire la consecințele care vor fi date și la clarificarea pe care investigațiile vor duce cu privire la oportunitatea unui secestru (...)."

La 1 aprilie 2003, reclamantul a cerut acces la dosar, care i-a fost refuzat la 4 aprilie 2003 de procurorul regelui din Charleroi, pe motiv că dosarul fusese transmis parquetului tribunalului de mare instanță din Paris.

La 1 decembrie 2003, reclamantul a solicitat ridicarea secestrului pe baza articolului 28 sexies din codul de procedură penală care prevede că orice persoană lezată de un act de informație privind bunurile poate cere ridicarea lui și procurorul se pronunță în termen de cincisprezece zile de la depunerea declarației la greutate.

În aceeași zi, parquetul procurorului regelui a respins cererea pe motiv că legea prevedea restituirea sau confiscarea bunurilor și necesitățile investigației cereau menținerea secestrului.

Reclamantul a apelat la 11 decembrie 2003 în fața camerei punerii sub acuzare a curții de apel din Mons.

În plus, la 6 mai 2004, ținând seama de absența fixării cauzei în fața curții de apel, reclamantul a introdus o nouă cerere de ridicare a secestrului în fața procurorului regelui din Charleroi.

La 8 iulie 2004, procurorul a respins cererea pe motiv că necesitățile investigației cereau menținerea secestrului.

Apelul nefiind fixat, consilierul reclamantului a scris mai multe ori procurorului general pentru a solicita copia rechizitoarelor scrise și a afla dacă o dată de fixare fusese stabilită: scrisori din 22 iunie 2004, 4 octombrie 2004, 17 noiembrie 2004, 24 ianuarie 2005, 28 februarie 2005 și 25 martie 2005. Cu excepția primei, toate aceste scrisori au rămas fără răspuns.

Prin hotărâre din 4 noiembrie 2005, camera punerii sub acuzare a curții de apel din Mons a ordonat ridicarea secestrului contului. Eliberarea efectivă a contului a avut loc la 1 decembrie 2005.

La 9 noiembrie 2005, autoritățile judiciare franceze au pronunțat o ordonanță de refuz de restitutie și ridicare a măsurii de blocare a conturilor bancare sechestrate în Franța. II.

La 28 septembrie 2006, Curtea de Casație (secția franceză) a consacrat principiul răspunderii statului pentru nerespectarea termenului rezonabil în termenii următori: „De regulă, greșeala dăunatoare săvârșită de unul din organele sale angajează răspunderea directă a statului pe baza articolelor 1382 și 1383 din codul civil atunci când organul a acționat în limitele atribuțiilor sale legale sau ar trebui să fie considerat de către orice om rezonabil și prudent ca având acționat în aceste limite. Principiul separării puterilor, care urmărește realizarea unui echilibru între diferitele puteri ale statului, nu implică că acesta ar fi, în general, scutit de obligația de a repara prejudiciul cauzat altcuiva de culpa sa sau a organelor sale în exercitarea funcției legislative. Nici acest principiu nici articolele 33, 36 și 42 din Constituție nu se opun constatării unei asemenea greșeli de către un tribunal al ordinii judecătorești pentru a condamna statul să repare consecințele daunatorii care au rezultat. La aprecierea caracterului culpabil al comportamentului daunator al puterii legislative, acest tribunal nu se amestecă în funcția legislativă și procesul politic de elaborare a legilor ci se conformează misiunii puterii judecătorești de protejare a drepturilor civile. (...) Sesizat cu o cerere tendând la repararea prejudiciului cauzat de o încălcare culpabilă a unui drept consacrat de o normă superioară impunând o obligație statului, un tribunal al ordinii judecătorești are puterea de a controla dacă puterea legislativă a legislat în mod adecvat sau suficient pentru a permite statului să-și respecte această obligație, chiar dacă norma care o prescrie lasă legislatorului un putere de apreciere privind mijloacele de a o pune în aplicare. Prin declararea demandantului răspunzător înainte de demandată din cauza greșelii constând în „nelegislarea pentru a da puterii judecătorești mijloacele necesare pentru a-i permite să asigure eficient serviciul public al justiției, în special în respect cu art. 6 § 1 din Convenția (...) de protejare a drepturilor omului și libertăților fundamentale", hotărârea nu încalcă principiul general al dreptului și nu încalcă niciuna din dispozițiile pe care mijlocul vorbește, în această ramură." 22. art. 28sexies din codul de procedură penală prevede: „1. Fără detrimentul dispozițiilor legilor particulare, orice persoană lezată de un act de informație privind bunurile poate cere ridicarea la procurorul regelui. 2. Cererea este motivată și conține alegere de domiciliu în Belgia, dacă reclamantul nu are domiciliul acolo. Aceasta este (adresată sau depusă la) secretariatul parquetului și este înscrisă într-un registru deschis în acest scop. Procurorul regelui se pronunță în termen de cel mult cincisprezece zile (de la înscrierea cererii în registru). Decizia motivată este notificată reclamantului și, după caz, consilierului prin fax sau prin scrisoare recomandată la poștă în termen de opt zile de la decizie. 3. Procurorul regelui poate respinge cererea dacă consideră că necesitățile investigației o cer, atunci când ridicarea actului compromite salvgardarea drepturilor părților sau terților, când ridicarea actului prezintă pericol pentru persoane sau bunuri, sau în cazurile în care legea prevede restitutirea sau confiscarea bunurilor în cauză. Poate acorda o ridicare totală, parțială sau supusă condițiilor. Orice persoană care nu respectă condițiile fixate este pedepsită cu pedepsele prevăzute în art. 507bis din codul penal. 4. Camera punerii sub acuzare poate fi sesizată în termen de cincisprezece zile de la notificarea deciziei reclamantului. Camera punerii sub acuzare este sesizată printr-o declarație făcută la grefa tribunalului de primă instanță și înscrisă într-un registru deschis în acest scop. (Camera punerii sub acuzare a curții de apel din Bruxelles este sesizată când informația este condusă de procurorul federal.) Procurorul regelui transmite piese procurorului general care le depune la greutate. Camera punerii sub acuzare se pronunță în termen de cincisprezece zile de la depunerea declarației. Acest termen este suspendat în timp ce remisia este acordată la cererea reclamantului sau consilierului. Grefierea dă avis reclamantului și consilierului, prin fax sau prin scrisoare recomandată la poștă, despre locuri, zi și oră a ședinței, cel mai târziu patruzeci și opt de ore în avans. Procurorul general, reclamantul și consilierul sunt auziți. Reclamantul care pierde poate fi condamnat la cheltuieli. (...)"

De la început Curtea consideră că art. 6 § 1 se aplică cu privire la procedura de ridicare a secestrului conservator al contului reclamantului în cadrul unei informații deschise împotriva acestuia pentru suspiciune de spălare de bani.

Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate bazată pe neepuizare a căilor de atac interne. Conform acestuia, articolele 1382 și 1383 din codul civil care reglementează răspunderea extracontractuală a statului se aplică cazului duratei procedurii civile și prezintă șanse rezonabile de succes. Acțiunea bazată pe aceste dispoziții era susceptibilă să ofere o soluție corespunzătoare reclamantului, deoarece obiectul cerei pe care aceasta a introdus-o la Curt era obținerea condamnării Belgiei „la plata despăgubirilor". De titlu superfluu, Guvernul observă, de asemenea, că dacă reclamantul a folosit acest recurs în fața jurisdicțiilor de fond, nu a ridicat, chiar și substanțial, plângerea bazată pe încălcarea termenului rezonabil.

Guvernul afirmă că jurisprudența belgă acceptă sistematic recururile în răspundere civilă extracontractuală a statului bazate pe aceste articole. El atrage atenția Curții asupra hotărârii Curții de Casație belgiene din 28 septembrie 2006, prin care aceasta a consacrat principiul răspunderii statului (puterii legislative) pentru nerespectarea termenului rezonabil.

Conform reclamantului, recurul de indemnizare preconizat de Guvern nu constituie o cale de atac suficient de eficace pe care s-ar putea cere epuizarea. De altfel, hotărârea din 28 septembrie 2006 nu este de natură să facă acest recurs mai eficace. Într-adevăr, la data introducerii acestei cereri, acest recurs nu fusese încă dobândit certitudinea voie de art. 35 § 1 din Convenție.

Curtea reamintește că în materia „termenului rezonabil" în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, un recurs pur indemnitativ – cum ar fi recurul în răspundere a statului pentru funcționare defectuoasă a serviciului public al justiției în cauza de față – este în principiu susceptibil de a constitui o cale de atac care trebuie epuizată în sensul articolului 35 § 1, chiar și atunci când procedura este pendantă la nivel intern la ziua sesizării Curții. 29. art. 35 § 1 din Convenție nu prescrie doar epuizarea recururilor care sunt atât relative la încălcările denunțate, disponibile și adecvate. Aceste recururi trebuie să existe la un grad suficient de certitudine nu doar în teorie ci și în practică, altfel li se lipsesc eficacitatea și accesibilitatea dorite; statului pârât îi revine să demonstreze că aceste cerințe sunt îndeplinite. La aceasta trebuie adăugat că epuizarea căilor de atac interne se apreciază în principiu la data introducerii cerei la Curt, adică în cauza de față, 4 februarie 2005.

În decizia sa în cauza Depauw c. Belgia, Curtea a estimat că recurul consacrat de hotărârea Curții de Casație din 28 septembrie 2006 trebuia epuizat în scopuri articolului 35 § 1 din Convenție. În această cauză, ea consideră, de asemenea, că hotărârea aceasta dobândise un grad de certitudine suficient în cursul primului trimestru al anului 2007 și în special de la 28 martie 2007, astfel încât reclamantul, care sesizase Curtea bine înainte de această dată, nu ar putea fi reproșat că nu a folosit recurul bazat pe art. 1382 din codul civil.

În cauza de față, reclamantul a aflat la 2 martie 2003 că contul în Belgia era sechestat din 12 decembrie 2002. Ridicarea secestrului a fost ordonată la 4 noiembrie 2005. Cu siguranță la această dată, recurul nu avusese încă gradul de certitudine cerut de Curt pentru a putea și a trebui utilizat în scopurile articolului 35 § 1.

Prin urmare, nu se poate reproșa reclamantului că nu a folosit acest recurs. Rezultă în consecință de a respinge excepția ridicată de Guvern.

Curtea consideră că plângerea bazată pe durata procedurii ridică întrebări grave de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cerei, ci necesită examen pe fond. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost ridicat. B. Asupra fondului

Guvernul susține că termenul de douăzeci și trei de luni de durată a procedurii, pentru două grade de jurisdicție, nu pare excesiv, ținând seama de circumstanțele particulare ale cauzei care necesitau o investigație implicând mai mulți suspecți exercitând activități în mai multe țări. O investigație se continua în Franța și cereau menținerea secestrului. Guvernul subliniază că autoritățile belgiene nu știau nimic despre evoluția investigației franceze și motivele pentru care autoritățile franceze nu au procedat la executarea unei comisii rogatoare în Belgia pentru a sechestracomptul reclamantului.

Reclamantul contraargumentează că Guvernul nu ar trebui să se retragă în spatele investigației deschise în Franța și care și-are originea în denunțarea unei suspiciuni de secția financiară a parquetului din Charleroi. Nu este acceptabil ca conturile bancare să rămână blocate timp de trei ani fără ca niciun element concret să fie găsit în cadrul informației preliminare și fără ca persoana suspectată, în caz de reclamant, să fi fost chiar audiată o singură dată de autoritățile franceze sau belgiene. Cum parquetul nu dispunea de niciun element concret permițând să verifice bunea fundă a măsurii de secestru luate, i-a revenit să dea ridicare mult mai rapid. În plus, cauza nu prezenta nicio complexitate și presupunând că ar fi prezentat-o, ar fi convenit cel puțin să întreb reclamantul.

Curtea observă că perioada de considerat a început la 12 decembrie 2002, data secestrării contului reclamantului și s-a încheiat la 4 noiembrie 2005, cu hotărârea camerei punerii sub acuzare a curții de apel din Mons ordonând ridicarea secestrului. Ea a durat deci aproximativ trei ani.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și miza litigiului pentru cei interesați.

Curtea constată că Guvernul omite prezentarea elementelor permițând aprecierea acestor criterii.

Cauza nu apare de o complexitate deosebită și Curtea nu vede niciun element capabil să demonstreze că la orice etapă a procedurii, reclamantul ar fi contribuit la prelungirea neîndreptățită a deschiderii procedurii.

Privitor la comportamentul autorităților, Curtea observă că la 11 decembrie 2003, reclamantul a introdus în fața camerei punerii sub acuzare a curții de apel din Mons un recurs împotriva deciziei procurorului regelui din 1 decembrie 2003, prin care acesta refuzase liberarea contului sechestat. În ciuda faptului că acest recurs era deschis în baza articolului 28 sexies § 4 din codul de procedură penală, care prevede că camera punerii sub acuzare se pronunță în termen de cincisprezece zile, aceasta s-a pronunțat la 4 noiembrie 2005, adică aproape doi ani mai târziu pentru o simplă măsură de informație. Toate demersurile reclamantului pentru a fi informat despre data fixării ședinței au rămas fără răspuns.

Curtea observă, de asemenea, că reclamantul nu a fost pus sub acuzare nici în Belgia, nici în Franța, cel puțin în perioada blocării conturilor. În acest sens, Curtea reamintește că în hotărârea Casse c. Luxemburg, ea a judecat că faptul că reclamantul nu fusese pus sub acuzare și, prin urmare, nu dispunea de statut procedural conform dreptului intern, era constitutiv al unei circumstanțe agravante a încălcării articolului 6 § 1 pentru depășire a termenului rezonabil.

Curtea consideră deci că procedura litigioasă nu răspunde cerințelor „termenului rezonabil".

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. II.

Curtea consideră că niciun drept de acces la dosar ca atare nu poate fi derivat din art. 6 § 1, inclusiv în aspectul penal, reclamantul neavând niciodată fost pus sub acuzare nici nu a fost supus unor urmăriri penale. Cu toate acestea, durata în care reclamantul a fost supus unei informații judiciare fiind judecată derezonabilă de Curt, plângerea bazată pe acces la dosar se confundă cu cea bazată pe termen rezonabil.

Rezultă că Curtea nu consideră necesar să examineze separat această plângere.

Reclamantul se plânge, de asemenea, de o încălcare a articolului 13 din Convenție. Nici recurul prevăzut de art. 28 sexies din codul de procedură penală, nici recurul de indemnizare din art. 1382 din codul civil nu ar fi eficace în sensul articolului 13.

Curtea observă că această plângere este ridicată pentru prima dată de reclamant în observații în răspuns la ale Guvernului. În orice caz, Curtea s-a pronunțat deja asupra eficacității recurului prevăzut de art. 1382 din codul civil, deci nu consideră necesar să se pronunțe pe acest punct. Cât privește eficacitatea articolului 28 sexies din codul de procedură penală, constatarea încălcării articolului 6 § 1 o scutește de a se ocupa de această plângere. III.

Pe de o parte, reclamantul subliniază că a suferit o pierdere de șansă pe care o calculează la 50% din beneficiul așteptat din exploatarea discotecii în Franța, adică o sumă de 935.469,37 euro (EUR). Ținând seama de prezumțiile de neregularități, care vor duce la non-locuri mai târziu, stabilimentul a fost supus unei închideri administrative de șase luni. Or, în această perioadă, a trebuit să plătească chirie și salarii și taxele sociale ale angajaților, care s-au ridicat la 207.000 EUR. Aceasta este, în linii mari, suma sechestrată de justiție belgă. Ținând seama de imposibilitatea recuperării acestei sume, a trebuit să ia decizia de a face o declarație de încetare a plații. Beneficiul net pe care ar fi putut să-l aștepte în condiții normale de exploatare era de 374.187,75 EUR pe an și 1.870.938,75 EUR pe o perioadă de cinci ani (durata convenției de chirie de care beneficia).

Pe de altă parte, reclamantul consideră că a suferit un prejudiciu moral pe care-l evaluează la 30.000 EUR. Susține că fără nicio dovadă și pur și simplu gratuit, parquetul din Charleroi indică în rechizitoriu în fața curții de apel din Mons că reclamantul părea în relație cu persoane cunoscute pentru exploatarea prostituției și trafic de ființe uman.

Guvernul susține că contul blocat al reclamantului prezenta un solde de 2.658,80 EUR, sumă care probabil nu era capabilă să permită reclamantului să facă față, la redeschiderea discotecii, sarcinilor de 207.000 EUR menționate. Prin urmare, este cel puțin pripit să legi blocarea judiciară a contului la decizia de a face o declarație de încetare a plații. În plus, contul de titluri cuplat cu contul reclamantului prezenta un solde de 132.818 EUR, dar nu era deloc implicat în secestru, nici în cererea de ridicare. În plus, închiderea temporară a discotecii a fost luată de autoritățile franceze pe baza constatării de poliție franceză a infracțiunilor de depășire a normelor elementare de siguranță, posesia de arme de foc și infracțiuni la legislația muncii și fiscale. Privitor la prejudiciul moral, Guvernul observă că reclamantul este actualmente urmărit pentru spălare de bani de autoritățile franceze, ca urmare a denunțării de către autoritățile belgiene.

Odată cu Guvernul, Curtea consideră că nu există un liant de cauzalitate, pe de o parte, între denunțarea de către autoritățile belgiene la autoritățile franceze și închiderea stabilimentului reclamantului și, pe de altă parte, între blocarea contului și declarația de încetare a plații. Ea respinge deci cererea reclamantului privind prejudiciul material. Privitor la prejudiciul moral, presupunând chiar că reclamantul ar fi suferit, constatarea încălcării este suficientă să-l repare, ținând seama de circumstanțele particulare ale cauzei. B. Frais și dépens

Pentru procedura în Belgia, reclamantul solicită sumele de 1.984,55 EUR și 17.552 EUR cu titlu de cheltuieli și onorarii de avocați pentru următoarele demersuri: introducerea diferitelor recururi în fața procurorului regelui, deplasare la jurisdicții, pregătire a dosarului în fața camerei punerii sub acuzare, demersuri la parquetul general și demersuri la parquetul din Franța. Pentru procedura la curt, solicită 12.000 EUR.

Guvernul se încrede în înțelepciunea Curții, atât timp cât atrage atenția pe faptul că suma de 12.000 EUR pare supraestimată.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al tarifului. În cauza de față și ținând seama de elementele în posesia sa și criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului suma de 2.500 EUR toate cheltuielile incluse. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privitor la plângerea bazată pe durata procedurii; 2. Declară că nu este necesar să examineze plângerile bazate pe articolele 6 § 1 (acces la dosarul penal) și 13 din Convenție; 3. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 4. Declară că constatarea unei încălcări furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant; 5. Declară că a) Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la ziua când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 2.500 EUR (doi mii cinci sute euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit reclamantului, pentru cheltuieli și costuri; b) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, suma aceasta va fi majorată cu dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceea, majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 12 februarie 2008, în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé A.B. Baka Grefieră Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 5950/05) dirigée contre le Royaume de Belgique et dont un ressortissant français, M. Dominique Jouan (« le requérant »), a saisi la Cour le 4 février 2005 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e M. Eloy, avocat à Bruxelles. Le gouvernement belge (« le Gouvernement ») était représenté par son agent, M. C. Debrulle, Directeur général au Service public fédéral de la Justice. Informé de son droit de prendre part à la procédure (articles 36 § 1 de la Convention et 44 § 1 du règlement), le gouvernement français a déclaré ne pas souhaiter intervenir.

Le requérant alléguait un dépassement du « délai raisonnable » de la procédure (article 6 § 1 de la Convention). EN FAIT I.

En 2001, alors qu'il résidait en Thaïlande, il décida de se réinstaller en Europe et ouvrit un compte bancaire auprès de la banque C.B.C. à Mons, en Belgique.

A la suite d'une dénonciation, une information fut ouverte au parquet de Charleroi à charge du requérant, soupçonné de blanchiment d'argent.

Le 12 décembre 2002, le compte du requérant ouvert à la CBC, à Mons, fit l'objet d'une saisie conservatoire, à la requête du procureur du Roi de Charleroi.

Le 25 février 2003, après avoir constaté que toutes les sociétés impliquées dans ce trafic potentiel, ainsi que les principaux intervenants avaient leur siège social ou leur domicile en France, la section financière du parquet de Charleroi dénonça les faits au tribunal de grande instance de Paris qui géra le dossier à partir de ce moment.

Le 2 mars 2003, voulant rapatrier ses fonds en France, le requérant constata que son compte était bloqué à la demande du procureur depuis le 12 décembre 2002. Il prétend qu'il ne reçut jamais la moindre information relative au blocage de son compte, ni à l'ouverture d'une quelconque information pénale.

Le 19 mars 2003, le procureur du Roi de Charleroi avisa son collègue de Paris de la demande du requérant l'invitant à se prononcer sur le maintien de la saisie pratiquée. Par lettre du 21 mars, il reçut la réponse suivante : « (...) je ne manquerai pas de vous tenir informé des suites qui seront données et de l'éclairage que ces investigations seront de nature à apporter sur l'opportunité d'une saisie (...). »

Le 1 er avril 2003, le requérant demanda l'accès au dossier, ce qui lui fut refusé le 4 avril 2003 par le procureur du Roi de Charleroi, au motif que le dossier aurait été adressé au parquet du tribunal de grande instance de Paris.

Le 1 er décembre 2003, le requérant demanda la levée de la saisie sur la base de l'article 28 sexies du code d'instruction criminelle qui prévoit que toute personne lésée par un acte d'instruction relatif à ses biens peut en demander la mainlevée et que le procureur statue dans les quinze jours du dépôt de la déclaration au greffe.

Le même jour, le parquet du procureur du Roi rejeta la demande, au motif que la loi prévoyait la restitution ou la confiscation des biens et que les nécessités de l'instruction exigeaient le maintien de la saisie.

Le requérant interjeta appel le 11 décembre 2003 devant la chambre des mises en accusation de la cour d'appel de Mons.

Par ailleurs, le 6 mai 2004, compte tenu de l'absence de fixation de la cause devant la cour d'appel, le requérant introduisit une nouvelle demande de mainlevée devant le procureur du Roi de Charleroi.

Le 8 juillet 2004, le procureur rejeta la demande au motif que les nécessités de l'information requéraient le maintien de la saisie.

L'appel pendant n'ayant pas été fixé, le conseil du requérant écrivit à plusieurs reprises à l'avocat général pour solliciter copie des réquisitions écrites et savoir si une date de fixation avait été arrêtée : lettres des 22 juin 2004, 4 octobre 2004, 17 novembre 12004, 24 janvier 2005, 28 février 2005 et 25 mars 2005. A l'exception de la première, toutes ces lettres restèrent sans réponse.

Par un arrêt du 4 novembre 2005, la chambre des mises en accusation de la cour d'appel de Mons ordonna la levée de la saisie du compte. La libération effective du compte eut lieu le 1 er décembre 2005.

Le 9 novembre 2005, les autorités judiciaires françaises prononcèrent une ordonnance de refus de restitution et de mainlevée de la mesure de blocage des comptes bancaires saisis en France. II.

Le 28 septembre 2006, la Cour de cassation (section française) a consacré le principe de la responsabilité de l'Etat pour non-respect du délai raisonnable en ces termes : « En règle, la faute dommageable commise par l'un de ses organes engage la responsabilité directe de l'Etat sur la base des articles 1382 et 1383 du Code civil lorsque l'organe a agi dans les limites de ses attributions légales ou qu'il doit être tenu comme ayant agi dans ces limites par tout homme raisonnable et prudent. Le principe de la séparation des pouvoirs, qui tend à réaliser un équilibre entre les différents pouvoirs de l'Etat, n'implique pas que celui-ci serait, de manière générale, soustrait à l'obligation de réparer le dommage causé à autrui par sa faute ou celle de ses organes dans l'exercice de la fonction législative. Ni ce principe ni les articles 33, 36 et 42 de la Constitution ne s'opposent à ce qu'un tribunal de l'ordre judiciaire constate pareille faute pour condamner l'Etat à réparer les conséquences dommageables qui en ont résulté. En appréciant le caractère fautif du comportement dommageable du pouvoir législatif, ce tribunal ne s'immisce pas dans la fonction législative et dans le processus politique d'élaboration des lois mais se conforme à la mission du pouvoir judiciaire de protéger les droits civils. (...) Saisi d'une demande tendant à la réparation d'un dommage causé par une atteinte fautive à un droit consacré par une norme supérieure imposant une obligation à l'Etat, un tribunal de l'ordre judiciaire a le pouvoir de contrôler si le pouvoir législatif a légiféré de manière adéquate ou suffisante pour permettre à l'Etat de respecter cette obligation, alors même que la norme qui la prescrit laisse au législateur un pouvoir d'appréciation quant aux moyens à mettre en œuvre pour en assurer le respect. En déclarant le demandeur responsable envers la défenderesse en raison de la faute consistant à avoir « omis de légiférer afin de donner au pouvoir judiciaire les moyens nécessaires pour lui permettre d'assurer efficacement le service public de la justice, dans le respect notamment de l'article 6 § 1 de la Convention (...) de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales », l'arrêt ne méconnaît pas le principe général du droit et ne viole aucune des dispositions que vise le moyen, en cette branche. »

L'article 28sexies du code d'instruction criminelle dispose : « 1. Sans préjudice des dispositions des lois particulières, toute personne lésée par un acte d'information relatif à ses biens peut en demander la levée au procureur du Roi. 2. La requête est motivée et contient élection de domicile en Belgique, si le requérant n'y a pas son domicile. Elle est (adressée ou déposée au) secrétariat du parquet et est inscrite dans un registre ouvert à cet effet. Le procureur du Roi statue au plus tard dans les quinze jours (de l'inscription de la requête dans le registre). La décision motivée est notifiée au requérant et, le cas échéant, à son conseil par télécopie ou par lettre recommandée à la poste dans un délai de huit jours à dater de la décision. 3. Le procureur du Roi peut rejeter la requête s'il estime que les nécessités de l'information le requièrent, lorsque la levée de l'acte compromet la sauvegarde des droits des parties ou des tiers, lorsque la levée de l'acte présente un danger pour les personnes ou les biens, ou dans les cas où la loi prévoit la restitution ou la confiscation desdits biens. Il peut accorder une levée totale, partielle ou assortie de conditions. Toute personne qui ne respecte pas les conditions fixées est punie des peines prévues à l'article 507bis du Code pénal. 4. La chambre des mises en accusation peut être saisie dans les quinze jours de la notification de la décision au requérant. La chambre des mises en accusation est saisie par une déclaration faite au greffe du tribunal de première instance et inscrite dans un registre ouvert à cet effet. (La chambre des mises en accusation de la cour d'appel de Bruxelles est saisie lorsque l'information est conduite par le procureur fédéral.) Le procureur du Roi transmet les pièces au procureur général qui les dépose au greffe. La chambre des mises en accusation statue dans les quinze jours du dépôt de la déclaration. Ce délai est suspendu le temps de la remise accordée à la demande du requérant ou de son conseil. Le greffier donne avis au requérant et à son conseil, par télécopie ou par lettre recommandée à la poste, des lieux, jour et heure de l'audience, au plus tard quarante-huit heures à l'avance. Le procureur général, le requérant et son conseil sont entendus. Le requérant qui succombe peut être condamné aux frais. (...) » EN DROIT I.

D'emblée la Cour estime que l'article 6 § 1 est d'application en ce qui concerne la procédure de mainlevée de la saisie conservatoire dont a fait l'objet le compte du requérant dans le cadre d'une information ouverte à sa charge pour soupçon de blanchiment d'argent.

Le Gouvernement soulève une exception d'irrecevabilité tirée du défaut d'épuisement des voies de recours internes. Selon lui, les articles 1382 et 1383 du code civil régissant la responsabilité extra-contractuelle de l'Etat s'appliquent au cas de la durée de procédure civile et présentent des chances raisonnables de succès. L'action fondée sur ces dispositions était susceptible d'offrir un redressement approprié au requérant, car l'objet de la requête que celui-ci a introduit devant la Cour était d'obtenir la condamnation de la Belgique « au paiement de dommages et intérêts ». A titre superfétatoire, le Gouvernement relève aussi que, si le requérant a utilisé ce recours devant les juridictions de fond, il n'a pas soulevé, ne serait-ce qu'en substance, le grief tiré de la violation du délai raisonnable.

Le Gouvernement affirme que la jurisprudence belge accueille systématiquement les recours en responsabilité civile extra-contractuelle de l'Etat fondés sur ces articles. Il attire l'attention de la Cour sur l'arrêt de la Cour de cassation belge du 28 septembre 2006, par lequel cette dernière a consacré le principe de la responsabilité de l'Etat (du pouvoir législatif) pour non-respect du délai raisonnable.

Selon le requérant, le recours en indemnisation préconisé par le Gouvernement ne constitue pas une voie de recours suffisamment effective dont on pourrait exiger l'épuisement. Du reste, l'arrêt du 28 septembre 2006 n'est pas de nature à rendre ce recours plus effectif. En effet, à la date de l'introduction de la présente requête, ce recours n'avait pas encore acquis la certitude voulue par l'article 35 § 1 de la Convention.

La Cour rappelle qu'en matière de « délai raisonnable » au sens de l'article 6 § 1 de la Convention, un recours purement indemnitaire – tel le recours en responsabilité de l'Etat pour fonctionnement défectueux du service public de la justice dont il est question en l'espèce – est en principe susceptible de constituer une voie de recours à épuiser au sens de l'article 35 § 1, même lorsque la procédure est pendante au plan interne au jour de la saisine de la Cour ( Broca et Texier ‑ Micault c. France (déc.), n os 27928/02 et 31694/02, 21 octobre 2003).

L'article 35 § 1 de la Convention ne prescrit toutefois l'épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ces recours doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l'effectivité et l'accessibilité voulues ; il incombe à l'Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies ( ibidem , notamment). A cela, il faut ajouter que l'épuisement des voies de recours internes s'apprécie en principe à la date d'introduction de la requête devant la Cour, soit, en l'espèce, le 4 février 2005 (voir, par exemple, Stoeterij Zangersheide N.V. et autre c. Belgique (déc.), n o 47295/99, 27 mai 2004 ; Zutter c. France (déc.), n o 30197/96, 27 juin 2000 ; Van der Kar et Lissaur van West c. France (déc.), n os 44952/98 et 44953/98, 7 novembre 2000, et Malve c. France (déc.), n o 46051/99, 20 janvier 2001).

Dans sa décision dans l'affaire Depauw c. Belgique (n o 2115/04, 15 mai 2007), la Cour a estimé que le recours consacré par l'arrêt de la Cour de cassation du 28 septembre 2006 devait être épuisé aux fins de l'article 35 § 1 de la Convention. Dans cette affaire, elle a également considéré que cet arrêt avait acquis un degré de certitude suffisant au cours du premier trimestre de l'année 2007, et notamment à partir du 28 mars 2007, de sorte que le requérant, qui avait saisi la Cour bien avant cette date, ne pouvait se voir reprocher de ne pas avoir usé du recours fondé sur l'article 1382 du code civil.

En l'espèce, le requérant a appris le 2 mars 2003 que son compte en Belgique était saisi depuis le 12 décembre 2002. La mainlevée de la saisie a été ordonnée le 4 novembre 2005. Assurément à cette date, le recours n'avait pas encore le degré de certitude exigé par la Cour pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l'article 35 § 1 (voir, mutatis mutandis , parmi beaucoup d'autres, Debbasch c. France (déc.), n o 49392/99, 18 septembre 2001 ; Dumas c. France (déc.), n o 53425/99, 30 avril 2002).

Partant, il ne saurait être reproché au requérant de ne pas avoir usé de ce recours. Il y a lieu en conséquence de rejeter l'exception soulevée par le Gouvernement.

La Cour estime que le grief tiré de la durée de la procédure pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient que le délai de vingt-trois mois de durée de procédure, pour deux degrés de juridiction, ne paraît pas excessif, compte tenu des circonstances particulières de l'espèce qui nécessitaient une instruction impliquant plusieurs suspects exerçant des activités dans plusieurs pays. Une instruction se poursuivait en France et exigeait le maintien de la saisie. Le Gouvernement souligne que les autorités belges ignoraient tout de l'évolution de l'enquête française et des motifs pour lesquels les autorités françaises n'ont pas procédé à l'exécution d'une commission rogatoire en Belgique afin de saisir le compte du requérant.

Le requérant rétorque que le Gouvernement ne devrait pas se retrancher derrière l'enquête ouverte en France et qui trouve son origine dans la dénonciation d'une suspicion par la section financière du parquet de Charleroi. Il n'est pas acceptable que des comptes bancaires restent bloqués pour une durée de trois ans sans qu'aucun élément concret ne soit trouvé dans le cadre de l'information préliminaire et sans que la personne suspectée, en l'occurrence le requérant, ne soit même entendue à une seule reprise par les autorités françaises ou belges. Comme le parquet ne disposait d'aucun élément concret lui permettant de vérifier le bien-fondé de la mesure de saisie prise, il lui appartenait de donner mainlevée beaucoup plus rapidement. De plus, l'affaire ne présentait aucune complexité et à supposer qu'elle en présentât, il aurait convenu à tout le moins d'interroger le requérant.

La Cour note que la période à considérer a débuté le 12 décembre 2002, date de la saisie du compte du requérant, et a pris fin le 4 novembre 2005, avec l'arrêt de la chambre des mises en accusation de la cour d'appel de Mons ordonnant la levée de la saisie. Elle a donc duré trois ans environ.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour constate que le Gouvernement omet de présenter des éléments permettant d'apprécier ces critères.

L'affaire n'apparaît pas d'une complexité particulière et la Cour n'aperçoit aucun élément propre à démontrer qu'à un quelconque stade de la procédure, le requérant aurait contribué à allonger indûment le bon déroulement de la procédure.

En ce qui concerne le comportement des autorités, la Cour observe que le 11 décembre 2003, le requérant a introduit devant la chambre des mises en accusation de la cour d'appel de Mons un recours contre la décision du procureur du Roi, du 1 er décembre 2003, par laquelle celui-ci avait refusé de libérer le compte saisi. En dépit du fait que ce recours était engagé en vertu de l'article 28 sexies § 4 du code d'instruction criminelle, qui prévoit que la chambre des mises en accusation statue dans un délai de quinze jours, celle-ci a statué le 4 novembre 2005, soit près de deux ans plus tard pour une simple mesure d'information. Toutes les démarches du requérant pour se faire informer de la date de fixation de l'audience sont restées sans réponse.

La Cour relève aussi que le requérant n'a été mis en cause ni en Belgique, ni en France, du moins pendant la période du blocage de ses comptes. A cet égard, la Cour rappelle que dans l'arrêt Casse c. Luxembourg (n o 40327/02, 27 avril 2006), elle a jugé que le fait que le requérant n'ait pas fait l'objet d'une inculpation et ne disposait par conséquent pas de statut procédural selon le droit interne, était constitutif d'une circonstance aggravante de la violation de l'article 6 § 1 pour dépassement du délai raisonnable (§ 58).

La Cour estime donc que la procédure litigieuse ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1. II.

La Cour estime qu'aucun droit d'accès au dossier en tant que tel ne peut être tiré de l'article 6 § 1, y compris dans son volet pénal, le requérant, n'ayant jamais été inculpé ni fait l'objet de poursuites pénales. Toutefois, la durée durant laquelle le requérant a fait l'objet d'une information judiciaire ayant été jugée déraisonnable par la Cour, le grief tiré de l'accès au dossier se confond avec celui tiré du délai raisonnable.

Il s'ensuit que la Cour n'estime pas nécessaire d'examiner séparément ce grief.

Le requérant se plaint également d'une violation de l'article 13 de la Convention. Ni le recours prévu à l'article 28 sexies du code d'instruction criminelle, ni le recours en indemnisation de l'article 1382 du code civil ne seraient effectifs au sens de l'article 13.

La Cour note que ce grief est soulevé pour la première fois par le requérant dans ses observations en réponse à celles du Gouvernement. Quoi qu'il en soit, la Cour a déjà eu à se prononcer sur l'effectivité du recours prévu à l'article 1382 du code civil, de sorte qu'elle n'estime pas nécessaire de statuer sur ce point. Quant à l'effectivité de l'article 28 sexies du code d'instruction criminelle , le constat de violation de l'article 6 § 1 dispense la Cour de se pencher sur ce grief. III.

D'une part, le requérant souligne avoir subi une perte de chance qu'il calcule à 50% du bénéfice escompté de l'exploitation de sa discothèque en France, soit un montant de 935 469,37 euros (EUR). Devant les présomptions d'irrégularités, qui aboutiront à des non-lieux par la suite, son établissement a fait l'objet d'une fermeture administrative de six mois. Or, pendant cette période, il a dû payer le loyer ainsi que les salaires et les charges sociales des employés, qui s'élevaient à 207 000 EUR. Il s'agit là, à peu de choses près, du montant saisi par la justice belge. Devant l'impossibilité de récupérer ce montant, il dû prendre la décision de faire une déclaration de cessation de paiement. Le bénéfice net qu'il pouvait escompter dans des conditions normales d'exploitation était de 374 187,75 EUR par an et de 1 870 938,75 EUR sur une période de cinq ans (durée de la convention de location dont il bénéficiait).

D'autre part, le requérant estime avoir subi un dommage moral qu'il évalue à 30 000 EUR. Il soutient que sans aucune preuve et à titre tout à fait gratuit, le parquet de Charleroi indique dans son réquisitoire devant la cour d'appel de Mons que le requérant semblait en relation avec des personnes connues pour l'exploitation de la prostitution et la traite des êtres humains.

Le Gouvernement soutient que le compte bloqué du requérant présentait un solde de 2 658,80 EUR, somme qui n'était vraisemblablement pas à même de permettre au requérant de faire face, lors de la réouverture de sa discothèque, aux charges de 207 000 EUR mentionnés. Il est dès lors pour le moins hâtif de lier le blocage judiciaire du compte à la décision de faire une déclaration de cessation de paiement. De plus, le compte-titres couplé au compte du requérant présentait un solde de 132 818 EUR, mais n'était aucunement concerné par la saisie, ni par la demande de mainlevée. En outre, la fermeture temporaire de sa discothèque a été prise par les autorités françaises sur la base du constat par la police française des délits de transgression des normes élémentaires de sécurité, détention d'armes à feu et infractions à la législation du travail et fiscale. Quant au dommage moral, le Gouvernement relève que le requérant est actuellement poursuivi pour blanchiment d'argent par les autorités françaises, suite à la dénonciation par les autorités belges.

Avec le Gouvernement, la Cour estime qu'il n'existe pas de lien de causalité, d'une part, entre la dénonciation par les autorités belges aux autorités françaises et la fermeture de l'établissement du requérant et, d'autre part, entre le blocage du compte et la déclaration de cessation de paiement. Elle rejette donc la demande du requérant concernant le dommage matériel. Quant au dommage moral, à supposer même que le requérant en ait subi un, le constat de violation suffit à le réparer, vu les circonstances particulières de l'affaire. B. Frais et dépens

Pour la procédure en Belgique, le requérant réclame les sommes de 1 984,55 EUR et 17 552 EUR au titre des frais et honoraires d'avocats pour les démarches suivantes : introduction de différents recours devant le procureur du Roi, déplacement auprès des juridictions, préparation du dossier devant la chambre des mises en accusation, démarches auprès du parquet général et démarches auprès du parquet en France. Pour la procédure devant la cour, il sollicite 12 000 EUR.

Le Gouvernement s'en remet à la sagesse de la Cour, tout en attirant l'attention sur le fait que le montant de 12 000 EUR semble surestimé.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable d'accorder au requérant la somme de 2 500 EUR tous frais confondus. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée de la procédure ; 2. Dit qu'il n'est pas nécessaire d'examiner les griefs tirés des articles 6 § 1 (accès au dossier pénal) et 13 de la Convention ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit que le constat d'une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant ; 5. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, la somme de 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt au requérant, pour frais et dépens ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 février 2008 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé A.B. B aka Greffière Président