ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 195/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Brăila sub nr. x din 25.03.2013 reclamanta Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local al comunei Măxineni și Primăria comunei Măxineni, ambii pârâți prin Primarul comunei Măxineni, pentru ca, prin hotărârea care se va pronunța să fie obligați aceștia din urmă să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 700,35 hectare teren amenajare piscicolă cu dotările și construcțiile aferente, ce face parte din Complexul de amenajări piscicole Măxineni I și II situat în comuna Măxineni, județ Brăila.

În motivarea cererii, în esență, s-a susținut că terenul aparține domeniului public, titular al dreptului de proprietate fiind Statul Român, iar Hotărârea nr. 23/5.09.2003 a Consiliul Local Măxineni, prin care terenul a fost inclus în patrimoniul consiliului local, este nelegală, având în vedere regimul juridic al terenului revendicat; pe cale de excepție, reclamanta a arătat că înțelege să invoce excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 23 din 5.09.2003 a Consiliului Local Măxineni.

Prin cererea depusă la data de 11.06.2014 reclamanta a arătat că înțelege să se judece în contradictoriu cu Unitatea administrativ-teritorială a comunei Măxineni, iar nu cu Primăria Măxineni, motiv pentru care, în ședința publică din data de 11.06.2014, s-a dispus introducerea în cauză a Unității administrativ-teritoriale a comunei Măxineni în locul Primăriei Măxineni.

Prin Sentința civilă nr. 611 din 18.08.2014 Tribunalul Brăila a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură în contradictoriu cu pârâții Consiliul local al Comunei Măxineni prin primar și Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei Măxineni.

A respins excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 23 din 5.09.2003 emisă de Consiliul Local al comunei Măxineni.

A fost obligată reclamanta să plătească pârâtului Consiliul Local al comunei Măxineni suma de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură București, iar prin Decizia civilă nr. 142/A din 3 decembrie 2014 a Curții de Apel Galați s-a respins apelul, ca nefondat.

În esență, instanțele de fond și de apel au reținut că pentru terenul în litigiu a operat transferul dreptului de proprietate din domeniul public al statului în domeniul public al Consiliului Local Măxineni, prin Hotărârea nr. 23/2003 a Consiliului local, care a fost dată în executarea legii, așa cum s-a constatat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă (Decizia nr. 151 din 26.04.2007 a Curții de Apel Galați).

Împotriva Deciziei civile nr. 142/A din 3 decembrie 2014 a declarat recurs reclamanta, iar prin Decizia civilă nr. 1756 din 22 septembrie 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a casat decizia instanței de apel și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

S-a reținut că, deși reclamanta și-a intitulat cererea acțiune în revendicare și a solicitat lăsarea în deplină proprietate și posesie, a invocat drept temei existența dreptului de administrare, aspect care nu a fost analizat de instanța de apel, ignorând astfel temeiul legitimării sale procesuale active.

Este neîndoielnic că reclamanta nu este proprietara bunurilor revendicate, însă, atât în acțiunea introductivă de instanță, cât și în căile de atac s-a invocat dreptul de administrare asupra imobilelor, derivat din dreptul de proprietate publică, situație care nu a fost analizată de instanța de apel. Nici faptul că, anterior, între două entități economice nu a fost transmisă efectiv posesia, nu afectează calitatea procesuală activă, deoarece s-a invocat pe parcursul judecării cauzei că asupra imobilelor a operat transferul unor drepturi reale, ope legis, cu alte cuvinte, dreptul de administrare s-a transmis conform legilor speciale de reglementare în anumite domenii: apel piscicultură, proprietate publică, etc.

Instanța de apel trebuie să lămurească regimul juridic al bunurilor revendicate și să stabilească în raport de cronologia acestor acte normative invocate, dacă în patrimoniul reclamantei s-a transmis dreptul real de administrare, aspect care nu fost analizat în calea de atac.

Existența în patrimoniul reclamantei a unui drept real asupra imobilelor revendicate impune compararea titlurilor exhibate de părți, inclusiv a celui prezentat de pârâta unitatea administrativ-teritorială pentru a se stabili preeminența unuia dintre ele.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 65 A din 10 martie 2017, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

Analizând în mod cronologic legislația în materia administrării resurselor de apă și a activității de piscicultură, instanța de apel a concluzionat că atât înainte de anul 1989, cât și ulterior, activitatea de piscicultură s-a exercitat separat de activitatea de administrare a resurselor de apă.

Compania Națională de Administrare a Fondului Piscicol s-a înființat prin Legea nr. 192/2001, în scopul administrării fondului piscicol (art. 8), patrimoniul acesteia fiind constituit din amenajări piscicole - construcții cu instalații aferente (art. 9), având ca atribuție concesionarea fondului piscicol (art. 10). Astfel, la data înființării, reclamanta nu avea ca atribuții administrarea terenurilor de niciun fel, ci doar, precum fostele întreprinderi piscicole, administrarea fondului piscicol.

Faptul că prin O.U.G. nr. 76/2002 se modifică Legea nr. 192/2001, în sensul că reclamanta primește atribuții suplimentare, administrarea exercitată asupra amenajărilor piscicole fiind extinsă și asupra terenurilor aferente (art. 9 alin. (3), nu-i conferă un drept de administrare asupra terenului în litigiu, deoarece, și de această dată, terenurile la care se face referire sunt cele aflate anterior în administrarea Agenției Domeniilor Statului (conform art. 9 alin. (3) modificat).

Preluarea din nou a prerogativelor Companiei Naționale de Administrare a Fondului Piscicol de către Agenția Domeniilor Statului prin emiterea O.U.G. nr. 23/2008 privind pescuitul și acvacultura și retransmiterea lor de la Administrația Domeniilor Statului către Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură prin Legea nr. 317/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 23/2008 sunt fără relevanță sub aspectul dreptului de administrare invocat de către reclamantă, pentru că aceste acte normative nu au extins drepturile și obligațiile, respectiv activitățile și atribuțiile instituțiilor publice pentru reglementarea cărora au fost adoptate, între acestea existând numai o subrogare legală în drepturile și obligațiile deja existente la momentul adoptării lor.

Referitor la regimul juridic al terenului, instanța de apel a reținut incidența art. 44 din Legea nr. 18/1991 în temeiul căruia Consiliul Local al comunei Măxineni a emis Hotărârea nr. 23/2003 de trecere a terenului în discuție din domeniul public al statului în domeniul public al Comunei Măxineni, iar legalitatea acestei hotărâri a fost stabilită în procedura specială a contenciosului administrativ, prin Sentința civilă nr. 160/FCA/2006 a Tribunalului Brăila, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 151/2007 a Curții de Apel Galați, terenul fiind intabulat ca aparținând domeniului public al Comunei Măxineni.

Împotriva Deciziei nr. 65A din data de 10 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a declarat recurs reclamanta Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură București, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta reclamantă a arătat următoarele:

În anul 2001 a luat ființă Agenția Domeniilor Statului (A.D.S), instituție aflată în subordinea Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. În temeiul Legii nr. 268/2001 A.D.S a dobândit dreptul de a exercita în numele statului, prerogativele dreptului de proprietate asupra terenurilor cu destinație agricolă, (amenajări piscicole) aparținând domeniului public și privat al statului, precum și gestionarea și exploatarea eficientă a patrimoniului de stat, al cărui mandatar este.

Potrivit art. 69 din O.U.G. nr. 23/2008 A.D.S a preluat cu titlu gratuit terenurile pe care sunt amplasate amenajările piscicole, precum și alte terenuri aferente amenajărilor piscicole deținute de aceasta în baza unui protocol de predare-preluare aprobat prin ordin al ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale.

În temeiul dispozițiilor art. II din Legea nr. 317/2009 pentru aprobarea O.U.G nr. 23/2008 privind pescuitul și acvacultura, protecția, conservarea și exploatarea resurselor acvatice vii, Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură (A.N.P.A), instituție publică de interes național, cu personalitate juridică s-a subrogat A.D.S. în ceea ce privește drepturile și obligațiile care rezultă din contractele încheiate de aceasta cu agenții contractanți care dețin în exploatare și administrare amenajări piscicole, precum și cu cei care au încheiat contracte de asociere în participațiune sau alte tipuri de contracte și va încheia acte adiționale în acest sens.

Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură a preluat cu titlu gratuit acțiunile pe care Agenția Domeniilor Statului le deține la societățile comerciale cu profil piscicol, terenurile pe care sunt amplasate amenajările piscicole, precum și alte terenuri aferente amenajărilor piscicole deținute de aceasta, în baza unui protocol de predare-preluare aprobat prin ordin al ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale.

Recurenta mai arată că, prin Decretul nr. 14/1971 s-a înființat Ministerul Agriculturii, Industriei Alimentare, Silviculturii și Apelor, care a înfăptuit politica statului în domeniul agriculturii, industriei alimentare, silviculturii și gospodăririi apelor. Potrivit acestui decret, ministerul înființat avea atribuții cu privire la gospodărirea apelor și din structura sa organizatorică făcea parte Consiliul național al apelor cu Direcția Generală de Gospodărire a Apelor, Direcția de Studii Tehnice și Avizări și Inspecția de Stat a Apelor.

Legea nr. 5/1972 privind gospodărirea apelor în Republica Socialistă România prevedea la art. 12 că "Albiile minore ale cursurilor de apă și cuvetele locurilor sau bălților în starea lor naturală, ca și fundul apelor maritime interioare și al mării teritoriale, sunt în administrarea directă a organelor de gospodărire a apelor". Potrivit art. 79 din aceeași lege, organe de gospodărire a apelor erau Consiliul național al apelor din Ministerul Agriculturii, Industriei Alimentare și Apelor, care asigură gospodărirea apelor pe bazine hidrografice și pe întreg teritoriul țării și organele județene de gospodărire a apelor, ca organe de specialitate ale comitetelor executive ale consiliilor populare județene, care asigurau gospodărirea apelor pe plan local.

Legea nr. 8/29.03.1974, Legea apelor, prevedea la art. 1 alin. (2) că "Apele de suprafața - inclusiv apele maritime interioare și marea teritorială - și apele subterane, care împreună constituie fondul unic de stat al apelor, precum și albiile cursurilor de apă, cuvetele lacurilor, malurile, faleza, plaja mării, fundul apelor maritime interioare și al mării teritoriale și platoul continental, sunt supuse prevederilor prezentei legi". În conformitate cu art. 19 alin. (3) din lege, " Albiile minore ale cursurilor de apă și cuvetele lacurilor sau bălților în starea lor naturală, ca și fundul apelor maritime interioare și al mării teritoriale, sunt în administrarea directă a unităților județene de gospodărire a apelor", (fostele oficii de gospodărire a apelor).

Legea nr. 12/1974 privind piscicultura și pescuitul prevedea la art. 2 că "Apele naturale, curgătoare și stătătoare de pe întreg teritoriul R.S.R., inclusiv apele maritime interioare și marea teritorială, cât și terenurile acoperite cu apa ca urmare a îndiguirilor sau barărilor de vai - heleșteie, iazuri, lacuri de acumulare, care servesc sau oferă condiții pentru înmulțirea, creșterea și pescuitul peștelui, crustaceelor sau altor animale acvatice, sunt considerate, în sensul prezentei legi, bazine piscicole".

Art. 3 al aceleiași Legi prevedea că "Prin fond piscicol se înțelege totalitatea populației piscicole și a celorlalte resurse naturale de hrană constituite din fauna și flora acvatică a bazinelor piscicole" iar în art. 4 se menționa că bazinele piscicole și fondul piscicol din acestea sunt proprietate se stat.

Potrivit art. 24 din Legea nr. 12/1974 "Ministerul Agriculturii, Industriei Alimentare și Apelor și Ministerul Economiei Forestiere și Materialelor de Construcții răspund de administrarea și exploatarea fondului piscicol proprietate de stat, potrivit repartizării bazinelor piscicole stabilită prin hotărâre a Consiliului de Miniștri. Bazinele piscicole proprietate de stat repartizate Ministerului Agriculturii, Industriei Alimentare și Apelor vor fi administrate direct de întreprinderi piscicole județene (...)".

Prin Decretul nr. 156/24.12.1975 emis de Consiliul de Stat al R.S.R. s-a reorganizat Consiliul Național al Apelor care a funcționat ca organ central al administrației de stat, activitatea acestuia fiind coordonată în mod direct de un viceprim-ministru al guvernului.

Potrivit art. 3 al aceluiași decret, "Pentru coordonarea unitară pe bazine sau grupuri de bazine hidrografice a activităților din domeniul apelor, se înființează, în subordinea Consiliului Național al Apelor, direcțiile apelor, organe teritoriale de gospodărire a apelor (...)", iar potrivit art. 4, "Pentru gospodărirea apelor pe teritoriul județelor și municipiului București, oficiile de gospodărire a apelor se organizează ca organe locale de specialitate ale administrației de stat, subordonate comitetelor executive ale consiliilor populare județene sau ale municipiului București și Consiliului Național al Apelor".

În conformitate cu art. 20 din decret, "Direcția apelor exercită administrarea directă a apelor din bazinul sau grupul de bazine hidrografice pentru care sunt organizate și asigură gospodărirea într-o concepție unitară a acestora (...)"

Potrivit prevederilor art. 25 din Decretul nr. 156/1975 "Oficiile de gospodărire a apelor răspund de supravegherea sistematică a rețelei hidrografice, controlează modul de folosire a apei și de evacuare a apelor uzate și efectuează întreținerea curentă a albiilor minore (...)", iar în conformitate cu art. 26 lit. a), Oficiile de gospodărire a apelor "răspund de administrarea directă a albiilor minore ale cursurilor de apă, a cuvetelor lacurilor".

Recurenta mai arată că, în temeiul art. 24 din Legea nr. 12/1974 privind piscicultură și pescuitul, a fost emisa Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1397/31.12.1975 privind repartizarea bazinelor piscicole proprietate de stat, între Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare și Ministerul Economiei Forestiere și Materialelor de Construcții.

Prin Decretul nr. 196/1985 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea organizării activității piscicole s-au înființat mai multe întreprinderi piscicole care, în conformitate cu art. 1 alin. (1) din decret, au avut ca obiect de activitate piscicultura, pescuitul, industrializarea, valorificarea peștelui și a altor produse acvatice. Întreprinderile piscicole nou înființate erau în subordinea Centralei producției și industrializării peștelui, de sub îndrumarea și controlul Ministerului Agriculturii și Industriei Alimentare - Departamentul industriei alimentare.

Potrivit alin. (3) al art. 1, întreprinderile piscicole au preluat ferme, bazine, secții și ateliere de prelucrare a peștelui precum și folosințe piscicole de la întreprinderile prevăzute în Anexa nr. 1.

Prin urmare, rezultă că și înainte de anul 1989 activitatea de piscicultura era exercitată separat de activitatea de administrare a albiilor minore, a cuvetei lacurilor, astfel că administrarea albiilor minore, a cuvetei lacurilor se făcea de organe centrale ale administrației de stat (art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 156/1975), în timp ce activitatea de comercializare a peștelui se realiza de către întreprinderi de producție.

După anul 1989, prin H.G. nr. 1353/1990 privind înființarea de societăți comerciale pe acțiuni în industria alimentara s-au desființat fostele întreprinderi piscicole de stat și s-au înființat societăți comerciale cu profil piscicol, în subordinea Ministerului Agriculturii și Alimentației, având ca obiect de activitate producerea, industrializarea și comercializarea peștelui (conform modelului de Statut de la Anexa nr. 2 la H.G. nr. 1353/1990).

În conformitate cu art. 7 din H.G. nr. 1353/1990, activul și pasivul unităților de stat desființate s-au preluat de societățile comerciale înființate. Terenurile din domeniul public al statului pe care se desfășura activitatea de piscicultura nu puteau face parte din activul unităților de stat desființate ci doar mijloacele fixe, acestea rămânând în continuare în proprietatea statului.

La data de 07.12.1996 a intrat în vigoare Legea Apelor nr. 107/25.09.1996, care la art. 1 alin. (2) avea următorul conținut:

"Apele fac parte din patrimoniul public". Ulterior, prin Legea nr. 310/2004 conținutul art. 1 alin. (2) a devenit următorul:

"Apele fac parte din domeniul public al statului".

La art. 3 alin. (1) din Legea apelor se precizează că "Aparțin domeniului public apele de suprafață cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10 kmp, malurile și cuvetele lacurilor, precum și apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja marii, cu bogățiile lor naturale și potențialul energetic valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime", iar conform art. 4 (2) "Apele din domeniul public se dau în administrarea Regiei Autonome "Apele Române" de către Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului, în condițiile legii". Ulterior, articolul 4 alin. (2) a fost modificat de Legea nr. 310/2004, în prezent având următorul conținut:

"Apele din domeniul public se dau în administrarea Administrației Naționale "Apele Române" de către autoritatea publică centrală din domeniul apelor, în condițiile legii".

Alin. (5) al art. 3 avea următorul conținut:

"Sunt exceptate de la prevederile alin. (1) pepinierele și crescătoriile piscicole aflate în afara cursurilor de apă".

Prin intrarea în vigoare a Legii apelor, la data de 07.12.1996, au fost abrogate prevederile art. 8, 24, 25 și 34 din Legea nr. 12/1974 privind piscicultura și pescuitul. Reamintim că art. 24 stabilea că bazinele piscicole proprietate de stat repartizate Ministerului Agriculturii, Industriei Alimentare și Apelor erau administrate direct de întreprinderi piscicole de stat județene.

Tot prin intrarea în vigoare a Legii apelor a fost abrogată și H.C.M. nr. 1397/1975 privind repartizarea bazinelor piscicole proprietate de stat între Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare și Ministerul Economiei Forestiere și Materialelor de Construcții, prin care bazinele piscicole proprietate de stat au fost repartizate între cele două ministere.

Prin H.G. nr. 981/1998 privind înființarea Companiei Naționale "Apele Române" - S.A., Regia Autonomă "Apele Române" se desființează, fiind reorganizată ca și Companie Națională, în coordonarea Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului, Statul Român fiind unic acționar exercitându-și drepturile și obligațiile prin M.A.P.P.M.

În conformitate cu art. 6 alin. (1) din acest act normativ "Bunurile proprietate publică a statului, prevăzute în anexa nr. 3, aflate în patrimoniul Regiei Autonome "Apele Romane", se concesionează, conform prevederilor legale, Companiei Naționale "Apele Romane" - S.A. de către Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului și nu se includ în capitalul social al acesteia, urmând regimul juridic prevăzut la art. 135 alin. (4) și (5) din Constituție". Printre aceste bunuri sunt menționate în mod expres în Anexa nr. 3 la pct. 1. "apele de suprafață din domeniul public, așa cum sunt definite în Legea apelor nr. 107/1996, cu albiile lor minore, malurile și cuvetele lacurilor, cu bogățiile lor naturale și potențialul energetic valorificabil, apele subterane, faleza și plaja mării".

Este de observat faptul că prin concesiune s-a constituit astfel, în favoarea Companiei Naționale "Apele Române" unele drepturi reale, drepturi aferente proprietății publice astfel cum sunt definite la art. 866 C. civ.

Prin Legea nr. 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul și acvacultura s-a înființat Compania Națională de Administrare a Fondului Piscicol (C.N.A.F.P.) în scopul administrării fondului piscicol din domeniul public de interes național, precum și din amenajările piscicole din domeniul public și privat al statului. În conformitate cu art. 8 alin. (1) "Pentru administrarea fondului piscicol din domeniul public de interes național, precum și din amenajările piscicole din domeniul public și privat al statului, exceptând apele de munte și zona administrată de Administrația Rezervației Biosferei "Delta Dunării", se înființează, conform legii, Compania Naționala de Administrare a Fondului Piscicol, cu personalitate juridică".

Patrimoniul C.N.A.F.P. era constituit din amenajări piscicole - construcții cu instalații aferente (art. 9), atribuțiile sale fiind de a concesiona către persoanele fizice sau juridice fondul piscicol din domeniul public și privat al statului, în vederea exploatării și valorificării resurselor piscicole.

Prin O.U.G. nr. 107/05.09.2002 privind înființarea Administrației Naționale "Apele Române" s-a înființat Administrația Națională "Apele Române" cu statut de regie autonoma de interes public național, sub autoritatea Ministerului Apelor și Protecției Mediului, prin reorganizarea Companiei Naționale "Apele Romane" S.A., având ca scop administrarea, păstrarea integrității și protecția patrimoniului public de interes național (art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 107/2002).

În conformitate cu art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 107/2002, A.N.A.R. administrează bunurile de natura celor prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție și în Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare, prevăzute în anexa nr. 3.

Printre bunurile enumerate în Anexa nr. 3 se regăsesc și albiile minore ale cursurilor de apă precum și malurile și cuvetele lacurilor, cu mențiunea ca acestea sunt nominalizate în H.G. nr. 1326/2001, anexa nr. 5 de la pag. nr. 153 la pag. nr. 358.

Potrivit Regulamentului de organizare și funcționare a A.N.A.R. cuprins în Anexa nr. 1, art. 5 pct. 5.10, A.N.A.R. are ca obiect de activitate și atribuții administrarea albiilor minore ale apelor, a cuvetelor lacurilor și bălților în starea lor naturală sau amenajată.

În conformitate cu art. 6 din Regulament, A.N.A.R. are un patrimoniu compus din domeniul public al statului dat în administrare, prevăzut în Anexa nr. 5 la H.G. nr. 1326/2001 și în exercitarea dreptului sau de administrator, A.N.A.R. posedă, folosește și dispune în mod autonom de bunurile pe care le are în patrimoniu și de uzufructul acestora, după caz, în vederea realizării scopului pentru care a fost constituită, (art. 7 din Regulament). O.U.G. nr. 107/05.09.2002 a fost aprobată de Legea nr. 404/07.10.2003.

Față de necesitatea alinierii statutului juridic al A.N.A.R. la cerințele Directivei-cadru a apei 2000/60/CE, ca urmare a nominalizării acesteia ca instituție de implementare a directivelor europene, a aplicării integrate, în mod unitar, a politicii și strategiei în domeniul gospodăririi durabile a apelor, a fost adoptată O.U.G. nr. 73/29.06.2005 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 107/2002 privind înființarea A.N.A.R.

Prin O.U.G. nr. 73/29.06.2005 s-a înființat Administrația Națională "Apele Române", instituție publică de interes național în coordonarea autorității publice centrale din domeniul apelor, prin preluarea patrimoniului de la Administrația Naționala "Apele Române" care a funcționat ca regie autonomă.

În conformitate cu prevederile art. 4, lit. f), A.N.A.R. are printre atribuții principale și "administrarea, exploatarea și întreținerea albiilor minore ale apelor, a cuvetelor lacurilor și bălților, în starea lor naturală sau amenajată".

Anexa nr. 2 la O.U.G. nr. 73/2005 cuprinde lista bunurilor de natura celor prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituție, republicată și în Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, aflate în administrarea exclusivă a A.N.A.R., la punctul 1. fiind cuprinse "Apele cu potențialul lor valorificabil, cu excepția resurselor acvatice vii, (...), cu albiile lor minore, malurile și cuvetele lacurilor (...)". O.U.G. nr. 73/2005 a fost aprobată de Legea nr. 400/27.12.2005.

Recurenta reclamantă consideră că este lesne de remarcat că potrivit actelor normative menționate, dreptul de proprietate al Statului Român prin Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură asupra terenului de sub luciu de apă este de netăgăduit.

Inventarul cu denumirile și suprafața corectă a acestei amenajări sunt în evidența Agenției Naționale Pentru Pescuit și Acvacultură care este instituția îndrituită să încheie contracte de concesiune (de punere în valoare a bunului proprietate publică și privată a Statului Român) în virtutea dispozițiilor legale derogatorii de la Legea apelor nr. 107/1996.

Prin efectul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, construcțiile speciale hidrotehnice ale amenajărilor piscicole aflate pe terenul în discuție au trecut în patrimoniul societății comerciale cu capital de stat care s-a înființat în baza prevederilor aceleași legi și a Legii nr. 31/1990, S.C A. S.A. Brăila, figurând în inventarul acesteia sub denumirea de Amenajarea Piscicolă Chiscani 704,20 ha luciu de apă și Măxineni 1964,28 din care 1850,28 ha luciu de apă.

Situația juridică a terenurilor ocupate de amenajările piscicole a fost reglementată prin O.U.G. nr. 198/1999 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apă (poziția 157. A. SA).

În baza actelor normative menționate, în anul 2000 s-a făcut o inventariere a terenurilor ocupate de amenajările piscicole aparținând S.C. A. S.A Brăila în urma căruia s-a încheiat Protocolul privind predarea - preluarea terenurilor din domeniul public sau privat al statului deținut în administrare de S.C A. S.A. Brăila încheiat între Ministerul Agriculturii și Alimentației prin Agenția Domeniilor Statului în calitate de primitor și S.C. A. S.A. Brăila în calitate de predător a suprafeței totale de teren 8.141,41 din care 7.972 ha luciu de apa și 156,42 ha diguri.

Acest protocol privind predarea-preluarea terenurilor din domeniul public sau privat al statului deținut în administrare de S.C A. S.A. Brăila către Agenția Domeniilor Statului a suprafeței de 8.141,41 ha s-a aflat și la Dosarul nr. x/2006 și la dosarul care se afla acum pe rol și totuși instanțele s-au întrebat cum a intrat Agenția Domeniilor Statului în posesia acestei suprafețe.

Transferul de proprietate din domeniul public al statului în domeniul public al Consiliului Local Măxineni nu putea opera decât dacă s-ar fi efectuat în condițiile art. 9 Legea nr. 213/1998, potrivit căruia trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public a unei unități administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului.

S-au încălcat și prevederile art. 12 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora în litigiile privitoare la dreptul de administrare, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, iar unitățile administrativ-teritoriale de către consiliile județene, de Consiliul General al Municipiului București sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, președintelui consiliului județean ori primarului.

Hotărârea nr. 23/05.09.2013 a Consiliului Local al Comunei Măxineni nu reprezintă, până la parcurgerea etapelor în vederea publicării acesteia în Hotărârea de Guvern ce declară terenul în discuție în inventarul Consiliului Local al Comunei Măxineni, decât un simplu act nedeclarativ de drepturi.

Potrivit art. 5 alin. (1) și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, regiile autonome, precum și societățile comerciale sunt proprietare ale bunurilor aflate în patrimoniul lor. În acest caz, dreptul de proprietate s-a născut în mod originar cu titlu gratuit și ope legis în patrimoniul regiilor autonome și societăților comerciale, mijlocul de aplicare a legii în concret fiind H.G. nr. 834/1992.

Conform art. 644 și art. 645 C. civ., legea reprezintă un mod originar de dobândire a proprietăți. În speța de față, ANPA a dobândit dreptul de administrare prin lege, și anume, prin Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției domeniilor Statului.

Examinând decizia civilă recurată, prin prisma criticilor formulate, în măsura în care acestea se pot încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Pentru a fi incident acest motiv de recurs, recurenta trebuia să demonstreze prin argumente logico-juridice că dispozițiile legale de drept material invocate au fost încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel.

Din memoriul de recurs rezultă o înșiruire de dispoziții legale, anterioare și ulterioare anului 1989, reținute și analizate și de instanța de apel în considerentele deciziei recurate, cu privire la care recurenta nu face conexiunile logice de natură a fundamenta concluzia sa (contrară celei la care a ajuns instanța de apel), în sensul că, "potrivit actelor normative menționate, dreptul de proprietate al Statului Român prin Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultura asupra terenului de sub luciu de apa este de netăgăduit".

Astfel, instanța de apel a reținut că, prin O.U.G. nr. 198/1999 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apă (abrogată ulterior prin art. 33 din Legea nr. 268/2001, privind privatizarea societăților care dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și de înființare a Agenției Domeniilor Statului) s-a stabilit cadrul legislativ pentru privatizarea societăților comerciale de tipul S.C. A. S.A (menționată în lista anexă) și s-a înființat în acest scop Agenția Domeniilor Statului.

În ceea ce privește Compania Națională de Administrare a Fondului Piscicol, aceasta s-a înființat prin Legea nr. 192/2001, în scopul administrării fondului piscicol (art. 8). Patrimoniul acesteia s-a constituit din amenajări piscicole - construcții cu instalații aferente (art. 9), atribuția sa fiind de a concesiona fondul piscicol (art. 10). Instanța a mai reținut că, la data înființării, pârâta nu avea ca atribuție administrarea terenurilor de nici un fel, ci doar, precum fostele întreprinderi piscicole, administrarea fondului piscicol.

Prin O.U.G. nr. 76/2002 s-a modificat Legea nr. 192/2001, în sensul că pârâta a primit atribuții suplimentare, administrarea exercitată asupra amenajărilor piscicole fiind extinsă și asupra terenurilor aferente (art. 9 alin. (3) modificate prin pct. 2). Însă, și de această dată, terenurile la care se face referire sunt cele aflate anterior în administrarea Agenției Domeniilor Statului (conform art. 9 alin. (3), modificat). Prin urmare, a concluzionat instanța de apel, pârâta nu putea prelua decât ceea ce Agenția Domeniilor Statului avea în administrare.

În ceea ce privește preluarea din nou a prerogativelor Companiei Naționale de Administrare a Fondului Piscicol de către Agenția Domeniilor Statului, prin emiterea O.U.G. nr. 23/2008 privind pescuitul și acvacultura și retransmiterea lor de la Administrația Domeniilor Statului către Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură, prin Legea nr. 317/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 23/2008, instanța de apel a reținut că această transmitere succesivă de prerogative este fără relevanță sub aspectul dreptului de administrare invocat de către reclamantă, pentru că aceste acte normative nu au extins drepturile și obligațiile, respectiv activitățile și atribuțiile instituțiilor publice pentru reglementarea cărora au fost adoptate, între acestea existând numai o subrogare legală în drepturile și obligațiile deja existente la momentul adoptării lor.

În privința acestor concluzii ale instanței de apel, bazate pe analiza dispozițiilor legale invocate de reclamantă, în memoriul de recurs nu s-au formulat critici de nelegalitate, recurenta reclamantă limitându-se să reitereze conținutul prevederilor legale, ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, astfel cum a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției.

Pentru ca instanța de recurs să poată proceda la controlul de legalitate în privința modului de interpretare și aplicare a actelor normative enumerate în memoriul de recurs, recurenta ar fi trebuit să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, dezvoltând argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel, simpla redare a conținutului textelor legale, fără dezvoltarea unui raționament logico-juridic care să tindă la combaterea concluziilor instanței de apel, nefiind suficientă.

În ceea ce privește susținerea recurentei în sensul că terenul în litigiu a fost preluat de A.D.S. de la S.C. A. S.A Brăila în baza Protocolului (privind predarea-preluarea terenurilor din domeniul public sau privat al statului deținut în administrare de S.C A. S.A. Brăila, încheiat între Ministerul Agriculturii și Alimentației prin Agenția Domeniilor Statului în calitate de primitor și S.C. A. S.A. Brăila în calitate de predător), Înalta Curte constată că recurenta nu continuă raționamentul sub aspectul efectului juridic al acestui protocol, în contextul în care terenul vizat intra sub incidența Legii nr. 18/1991.

În acest sens, instanța de apel a reținut faptul că, potrivit prevederilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 268/2001, privind privatizarea societăților care dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și de înființare a Agenției Domeniilor Statului:

"Terenurile care urmează să fie retrocedate în conformitate cu prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterior și ale Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, se transmit, la cererea comisiilor județene, comisiilor locale". Ca atare, anterior încheierii protocolului menționat, legislația specială în materia privatizării societăților comerciale care dețineau terenuri de natura celui în litigiu stabilea un regim special pentru terenurile care făceau obiectul legilor reparatorii în materia fondului funciar, context în care S.C A. S.A. Brăila nu mai putea preda terenul în litigiu către A.D.S.

Cu privire la modul de aplicare în cauză a acestor dispoziții legale recurenta nu a formulat critici în recurs.

Hotărârea nr. 23 din 5.09.2003 a Consiliului Local Măxineni a fost supusă controlului de legalitate, la solicitarea Companiei Naționale de Administrare a Fondului Piscicol, iar prin Sentința nr. 160/F.CA/29.11.2006 a Tribunalului Brăila, irevocabilă prin Decizia nr. 151/26.04.2007 a Curții de Apel Galați s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada modalității în care A.D.S. a intrat în posesia terenului de la S.C. A. S.A., pentru a-i fi predat ulterior, iar potrivit art. 44 din Legea nr. 18/1991, terenul a intrat în domeniul public al comunei, nefiind făcută dovada compensării cu o altă suprafață de teren echivalentă.

În ceea ce privește efectele hotărârii judecătorești pronunțate în cadrul controlului de legalitate efectuat pe calea contenciosului administrativ, instanța de recurs din primul ciclu procesual a reținut că aceasta nu are autoritate de lucru judecat, deoarece are un alt obiect și o altă cauză juridică.

Ca atare, în prezentul litigiu nu s-ar putea pronunța o soluție de respingere a acțiunii pe temeiul excepției autorității de lucru judecat (ceea ce ar presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză), însă această statuare a instanței de casare nu se opune reținerii efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, în sensul că dezlegarea dată de instanța anterioară referitoare la valabilitatea titlului de proprietate exhibat de pârâtă nu va putea fi contrazisă de judecata de față, astfel că ea se impune ca o chestiune prejudicială deja dezlegată și în cadrul acestui dosar.

Instanța de apel a avut de comparat, potrivit îndrumărilor date de instanța de casare, titlul în temeiul căruia recurenta a pretins că este titulara dreptului de administrare și titlu de proprietate al pârâtei, constând în Hotărârea nr. 23 din 5.09.2003 a Consiliului Local Măxineni, prin care terenul a fost inclus în domeniul public al unității administrativ-teritoriale, ca urmare a aplicării prevederilor art. 44 din Legea nr. 18/1991. Procedând la verificarea comparativă a celor două titluri, instanța de apel a dat preferință titlului pârâtei, reținând că terenul a trecut din domeniul public al statului în domeniu public al Comunei Măxineni în temeiul legii speciale de reparație, iar pretinsul drept de administrare al reclamantei a dispărut din patrimoniul său odată cu acest transfer.

Recurenta susține că transferul de proprietate din domeniul public al statului în domeniul public al Consiliului Local Măxineni nu putea opera decât dacă s-ar fi efectuat în condițiile art. 9 Legea nr. 213/1998, potrivit căruia trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public a unei unități administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului.

Această critică nu poate fi însă examinată în acest cadru procesual, deoarece nu vizează operațiunea de comparare a titlurilor, ci aduce în discuție un nou motiv de nulitate a Hotărârii nr. 23 din 5.09.2003 a Consiliului Local Măxineni, care nu poate fi avut în vedere direct în recurs, astfel cum prevede art. 488 alin. (2) C. proc. civ. Pe de altă parte, pricina se află în rejudecare, după casarea cu trimitere, fiind incidente prevederile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., privind limitele casării, instanța de apel pronunțându-se, în mod corect, numai cu privire la acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, conform indicațiilor date de prima instanță de recurs în decizia de casare.

Se invocă de către recurentă și încălcarea prevederilor art. 12 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora în litigiile privitoare la dreptul de administrare, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, iar unitățile administrativ-teritoriale de către consiliile județene, de Consiliul General al Municipiului București sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, președintelui consiliului județean ori primarului.

O astfel de critică este lipsită de interes din perspectiva situației procesuale a recurentei, deoarece vizează propria sa calitate procesuală activă în cauză. În plus, problema calității procesuale active a reclamantei în prezentul litigiu a fost stabilită irevocabil prin decizia de casare din primul ciclu procesual, situație în care această problemă de drept nu mai poate fi reiterată în rejudecare.

Se mai susține în motivarea recursului că Hotărârea nr. 23/05.09.2003 a Consiliului Local al Comunei Măxineni nu reprezintă, până la parcurgerea etapelor în vederea publicării acesteia în hotărârea de guvern ce declară terenul în discuție în inventarul Consiliului Local al Comunei Măxineni, decât un simplu act nedeclarativ de drepturi.

Acest argument nu este fondat, deoarece ignoră caracterul special al reglementării în temeiul căreia terenul a trecut din proprietatea statului în domeniul public al unității administrativ-teritoriale. Astfel, art. 44 din Legea nr. 18/1991, în forma în vigoare la momentul adoptării Hotărârii nr. 23/05.09.2003 a Consiliului Local al Comunei Măxineni, prevedea că "(1) Terenurile provenite din fostele izlazuri comunale, transmise unităților de stat și care, în prezent, sunt folosite ca pășuni, fânețe și arabil, vor fi restituite în proprietatea comunelor, orașelor și municipiilor, după caz, și în administrarea primăriilor, pentru a fi folosite ca pășuni comunale și pentru producerea de furaje sau semințe de culturi furajere. Fac excepție suprafețele ocupate cu vii, pomi, seminceri furajeri, lacuri sau cele destinate producerii de legume, fructe ori altă materie primă pentru fabricile de conserve, orezării și câmpuri experimentale, destinate cercetării agricole, ce vor fi compensate în suprafață egală cu teren de aceeași calitate de către societățile comerciale pe acțiuni, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(2) Nerespectarea dispozițiilor alineatului precedent duce la trecerea de drept în proprietate comunelor, orașelor sau municipiilor, după caz, a acestor terenuri".

În conformitate cu aceste dispoziții legale, Comuna Măxineni, prin forul decizional, Consiliul Local, a emis Hotărârea nr. 23/2003, care are efect de constatare a trecerii ope legis a terenului în discuție din domeniul public al statului în domeniul public al Comunei Măxineni.

Dispozițiile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, în ceea ce privește trecerea de drept a terenurilor în proprietatea unităților administrativ-teritoriale, au caracter special în raport cu normele de drept comun în materia regimului juridic al proprietății publice, prevăzute de Legea nr. 213/1998.

Așa cum s-a arătat anterior, legalitatea Hotărârii nr. 23/2003 a fost confirmată pe calea contenciosului administrativ, iar în plus, îndeplinirea condițiilor cerute de art. 44 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, pentru a opera de drept trecerea terenului în proprietatea Comunei Măxineni, a fost examinată și de instanța de apel în prezentul litigiu, reținându-se, pe baza probelor administrate (înscrisuri, raport de expertiză), că terenul având destinația de izlaz comunal a fost preluat de stat în anul 1947 din averea Comunei Măxineni, transformat ulterior în amenajare piscicolă, însă, în prezent, această categorie de folosință nu mai corespunde realității, deoarece toate construcțiile cu destinație specială au fost lăsate în paragină și nu există apă pe teren.

Invocarea de către recurentă a prevederilor art. 5 alin. (1) și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, potrivit cărora regiile autonome, precum și societățile comerciale sunt proprietare ale bunurilor aflate în patrimoniul lor, a prevederilor H.G. nr. 834/1992 și ale art. 644 și art. 645 C. civ. din 1864 privind modurile de dobândire a dreptului de proprietate (cu referire la dobândirea prin lege), ignoră dezlegarea dată prin decizia de casare sub aspectul naturii dreptului pe care îl poate invoca recurenta. Astfel, Înalta Curte a reținut în decizia pronunțată în primul recurs, că reclamanta nu este proprietara bunurilor revendicate, ci invocă un drept de administrare. În raport de această constatare, dispozițiile legale anterior enumerate, care reglementează modurile de dobândire a proprietății, nu sunt aplicabile în rezolvarea raportului juridic dedus judecații, care nu are ca obiect protejarea dreptului de proprietate al reclamantei, ci valorificarea dreptului de administrare corespunzător dreptului de proprietate publică a statului.

În raport cu aceste considerente, având în vedere că niciuna dintre criticile formulate nu este fondată, nefiind întrunit motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a fost obligată la plata sumei de 3500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial, către intimatul pârât Consiliul Local al Comunei Măxineni, prin primar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură București împotriva Deciziei nr. 65A din data de 10 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Obligă pe recurenta reclamantă Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură București la plata sumei de 3500 RON, cheltuieli de judecată către intimatul pârât Consiliul Local al Comunei Măxineni prin primar.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2018.

Procesat de GGC - NN