ÎCCJ, decizie (scj.ro #129087)

Bun proprietate publică. Acțiune în revendicare formulată de titularul dreptului de administrare. Calitate procesuală activă.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic :

calitate procesuală activă

-acțiune în revendicare

-drept de administrare

-drept de proprietate publică

-hotărâre a consiliului local

Constituția României, art. 136

Legea nr. 317/2009

Exercitarea dreptului de proprietate publică se face, nu numai în mod direct, de către titularul acestui drept, dar, mai ales, indirect, prin intermediul dreptului de administrare sau al dreptului de folosință. Dreptul de administrare este un drept real și presupune exercitarea tuturor prerogativelor caracteristice acestuia, inclusiv a modalităților de apărare în justiție, respectiv prin formularea unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun, iar ceea ce dă legitimare procesuală reclamantului într-o astfel de acțiune, este tocmai conținutul juridic al dreptului de care se prevalează.

Astfel, scopul acțiunii este apărarea dreptului real pe care îl protejează, iar în cazul dreptului de administrare, atunci când titularul pierde posesia, acțiunea trebuie înțeleasă în sens larg de vindicatio possessionis, adică un mijloc procesual de redobândire a posesiei de către titularul dreptului real de administrare. Cererea formulată este echivalentă cu acțiunea în revendicare pentru că atât reclamantul, cât și pârâtul invocă titluri, fie întemeiate pe dreptul de proprietate, fie pe un alt drept real, ceea ce în final duce la compararea titlurilor părților și recâștigarea posesiei, dacă acțiunea este fondată.

Prin urmare, esențial pentru soluționarea cauzei este faptul că nu era nevoie să fie făcută dovada dreptului de proprietate pentru formularea acțiunii petitorii, fiind suficientă existența dreptului real de administrare în patrimoniul reclamantei.

Secția I civilă, decizia nr. 1756 din 22 septembrie 2015

Prin decizia civilă nr.142 din 03.12.2014 a Curții de Apel Galați, Secția I civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură București împotriva sentinței civile nr. 611 din 18.08.2014 pronunțată de Tribunalul Brăila.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând, în principal, admiterea recursului în principal casarea deciziei și trimiterea cauzei aceleași instanțe, spre rejudecare, iar, în subsidiar, schimbarea sentinței atacate și în urma reținerii cauzei spre judecare, a solicitat respingerea acțiunii.

S-a arătat că în cursul judecării cauzei reclamanta a învederat instanței, chiar prin acțiunea introductivă că proprietatea asupra bunurilor aparține Statului Român, menționându-se ca temei al acțiunii dreptul de administrare. Astfel, în mod greșit Tribunalul Brăila a respins acțiunea în revendicare, ca nefondată, apreciind că pârâta unitatea administrativ-teritorială are titlu și se află în posesia bunurilor. De asemenea, decizia Curții de Apel Galați este criticabilă, deoarece a apreciat că acțiunea în revendicare trebuia respinsă, având în vedere că reclamanta nu este proprietara bunurilor revendicate.

În esență, s-a invocat de către recurentă aplicarea greșită a legii în sensul că  bunurile revendicate sunt proprietate publică, din domeniul public al Statului Român, aflat în administrarea Agenției Naționale pentru Pescuit și  Acvacultura, iar această situație rezultă din actele normative emise, în decursul timpului, de parlament și de guvern. Pârâții Consiliul local Măxineni și unitatea administrativ-teritorială Măxineni și-au apropriat bunurile în litigiu printr-o hotărâre a Consiliului local, hotărâre care are o putere inferioară legilor ce instituie dreptul de administrare în patrimoniul reclamantei, astfel încât într-o acțiune în revendicare, instanța trebuia să procedeze la compararea titlurilor, titlul reclamantei fiind mai bine caracterizat decât cel al pârâților.

Au fost indicate ca temei pentru acțiunea în revendicare, mai multe acte normative, care în succesiunea lor au creat drepturi reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică și care au fost transmise prin diferite modalități de reorganizare și preluare a patrimoniului către mai multe entități economice, printre care și recurenta-reclamantă. De altfel, art. 866 din noul Cod civil consacră în mod expres care sunt drepturile reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică.

S-a arătat de către recurenta-reclamantă că încă înainte de anul 1989, printr-o serie de acte normative, respectiv Decretul nr. 14/1971, Legile nr. 5/1972 privind gospodărirea apelor, nr. 8/1974, nr. 12/1974, Decretul nr. 156 din 24.12.1975 emis de Consiliul de Stat al României și Decretul nr. 156/1975, regimul juridic al bazinelor piscicole includea un drept real de administrare, care s-a perpetuat și prin legile emise după anul 1990, derivat din Constituție și din legile organice. În același sens, au mai fost menționate dispozițiile art. II din Legea nr. 317/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 23/2008, art. 69 din O.U.G. nr. 23/2008 și art. 2 alin. 2 din O.U.G. nr. 107/2002.

Au mai fost invocate și dispozițiile Legii nr. 15/1990, ale Legii nr. 213/1998 și ale Constituției României, acestea din urmă reglementând dreptul de proprietate publică.

La dosarul cauzei a depus întâmpinare Unitatea administrativ-teritorială a comunei Măxineni, solicitând anularea recursului pentru neîndeplinirea cerințelor de formă și, în subsidiar respingerea lui, ca nefondat.

În esență, ca argument pentru respingerea recursului a fost invocat, în primul rând, faptul că recurenta-reclamantă nu este proprietara bunurilor revendicate și nu putea să formuleze o acțiune prin care să ceară lăsarea acestora în deplină proprietate și liniștită posesie.

În al doilea rând, s-a arătat că în mod corect a reținut instanța de apel autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 160/F CA din 29.11.2006 a Tribunalului Brăila prin care s-a respins acțiunea formulată de Compania Națională de Administrare a Fondului Piscicol, având ca obiect aceleași bunuri, ca și prezentul litigiu.

Un alt aspect se referă la atacarea în fața instanței de contencios a Hotărârii nr. 23/2003 emisă Consiliul Local al Comunei Măxineni, hotărâre a cărei legalitate a fost confirmată prin respingerea acțiunii de către Tribunalul Brăila.

S-a mai arătat că la momentul aproprierii bunurilor prin hotărârea consiliului local, terenurile nu mai erau sub luciu de apă, fiind secate, ceea ce a îndreptățit organul local să emită un act în temeiul Legilor nr. 18/1991 și 169/1997. De altfel, aceste acte normative constituie legi speciale și prevalează față de dreptul comun, astfel încât titlul este legal și trebuie să prevaleze față de dreptul invocat de reclamantă.

Înalta Curte, prin rezoluția din 24.03.2015 și-a însușit raportul asupra recursului, constatând că sunt îndeplinite cerințele de formă ale recursului, prevăzute de art. 486 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

S-a mai reținut în raport că recursul este admisibil în principiu, urmând ca instanța să se pronunțe asupra fondului recursului. Prin încheierea din 26.05.2016, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 142/A/2014 a Curții de Apel Galați, acordându-se termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

Recursul este întemeiat

.

Examinând susținerile reclamantei, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct.8 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, urmând să fie analizate din această perspectivă.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține că instanța de apel a aplicat greșit

legea, statuând în mod eronat lipsa de calitate procesuală activă a reclamantei în cadrul acțiunii în revendicare.

Astfel, chiar dacă reclamanta a invocat ca temei al acțiunii, dreptul său de administrare, din actele normative ce reglementează activitatea acesteia, rezultă că are posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare. În ceea ce privește legea aplicabilă pe fondul cauzei trebuie subliniat că drepturile pe care le invocă părțile s-au născut înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009, adică a noului Cod civil, așadar nu sunt incidente dispozițiile art. 866 Cod civil invocate de recurenta-reclamantă.

Dreptul de administrare decurge din art. 136 alin. (4) din Constituția României și se susține că este exercitat de reclamantă în baza legilor speciale, respectiv art. II din Legea nr.317/2009 pentru aprobarea OUG nr. 23/2008, art. 69 din O.U.G. nr. 23/2008 și art. 2 alin. 2 din O.U.G. nr. 107/2002.

Dreptul de administrare este un drept real și presupune exercitarea tuturor prerogativelor caracteristice acestuia, inclusiv a modalităților de apărare în justiție, respectiv prin formularea unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun.

De altfel, exercitarea dreptului de proprietate publică se face, nu numai în mod direct, de către titularul acestui drept, dar, mai ales, indirect, prin intermediul dreptului de administrare sau al dreptului de folosință.

Acțiunea pe care o are la îndemână titularul dreptului de administrare este reală, petitorie, imprescriptibilă și cu caracter de realizare. Așadar, ceea ce dă legitimare procesuală reclamantului este conținutul juridic al dreptului de care se prevalează, care nu se întemeiază, întotdeauna direct pe dreptul de proprietate, chiar dacă terminologia folosită de reclamant este aceea de lăsare în deplină proprietate și liniștită posesie.

Este adevărat că la originea dreptului de administrare stă dreptul de proprietate publică, însă conform Constituției și legilor speciale, drepturile reale corespunzătoare proprietății publice sunt dreptul de administrare, dreptul de concesiune și dreptul de folosință cu titlu gratuit.

Scopul acțiunii este apărarea dreptului real pe care îl protejează, iar în cazul dreptului de administrare, atunci când titularul pierde posesia, acțiunea trebuie înțeleasă în sens larg de

vindicatio possessionis,

adică un mijloc procesual de redobândire a posesiei de către titularul dreptului real de administrare. Cererea formulată este echivalentă cu acțiunea în revendicare, pentru că, atât reclamantul, cât și pârâtul invocă titluri, fie întemeiate pe dreptul de proprietate, fie pe un alt drept real, ceea ce în final duce la compararea titlurilor părților și recâștigarea posesiei, dacă acțiunea este fondată.

Deși reclamanta și-a intitulat cererea acțiune în revendicare și a solicitat lăsarea în deplină proprietate și posesie, a invocat drept temei, existența dreptului de administrare, aspect ce nu a fost analizat de instanța de apel, ignorând astfel temeiul legitimării sale procesuale active.

Esențial pentru soluționarea cauzei este faptul că nu era nevoie să fie făcută dovada dreptului de proprietate pentru formularea acțiunii petitorii, fiind suficientă existența dreptului real de administrare în patrimoniul reclamantei.

În acest context, sentința civilă nr. 160/F. CA din 29 noiembrie 2006, pronunțată de Tribunalul Brăila și menținută de Curtea de Apel Galați prin respingerea apelului, nu are autoritate de lucru judecat în cauză, deoarece are un alt obiect, fiind o acțiune în constatare și are o altă cauză juridică. Astfel, în litigiul precedent reclamanta Compania Națională a susținut că are un drept de gestiune asupra imobilelor revendicate, iar în litigiul de față se susține existența unui drept de administrare derivat din dreptul de proprietate publică, într-o acțiune în revendicare. De altfel, chiar în motivarea hotărârii pronunțate de Tribunalul Brăila în 2006 se statuează că numai titularul dreptului de administrare de la acea dată putea introduce o acțiune în realizare pentru apărarea dreptului pretins.

Este neîndoielnic că reclamanta nu este proprietara bunurilor revendicate, însă, atât în acțiunea introductivă de instanță, cât și în căile de atac s-a invocat dreptul de administrare asupra imobilelor, derivat din dreptul de proprietate publică, situație care nu a fost analizată de instanța de apel. Nici faptul că, anterior, între două entități economice nu a fost transmisă efectiv posesia, nu afectează calitatea procesuală activă, deoarece s-a invocat pe parcursul judecării cauzei că asupra imobilelor a operat transferul unor drepturi reale,

ope legis,

cu alte cuvinte, dreptul de administrare s-a transmis conform legilor speciale de reglementare în anumite domenii: ape, piscicultură, proprietatea publică, etc.

Nici respingerea excepției de nelegalitate privind titlul pârâtei, adică Hotărârea Consiliului Local Măxineni nr. 23/2003, cu alte cuvinte, confirmarea prin hotărâre judecătorească a legalității hotărârii consiliului local se rezumă la a statua că unitatea administrativ-teritorială are un titlu opozabil reclamantei. Acest aspect nu trebuia, însă, să împiedice instanța să compare titlurile părților, stabilind astfel, care este cel mai bine caracterizat.

Instanța de apel trebuie să lămurească regimul juridic al bunurilor revendicate și să stabilească, în raport de cronologia actelor normative invocate, dacă în patrimoniul reclamantei s-a transmis dreptul real de administrare, aspect care nu a fost analizat în calea de atac.

Existența în patrimoniul reclamantei a unui drept real asupra imobilelor revendicate impune compararea titlurilor exhibate de părți, inclusiv a celui prezentat de pârâta unitatea administrativ-teritorială pentru a se stabili preeminența unuia dintre ele. În acest context, se va opune un drept transmis prin lege unui titlu ce rezultă dintr-o hotărâre emisă de consiliul local al unei comune.

Decizia se impune a fi casată, deoarece litigiul a fost analizat numai din perspectiva existenței unui drept de proprietate în patrimoniul reclamantei, fără a se cerceta existența unuia alt drept real ce permitea exercitarea acțiunii în revendicare, deși acesta a fost invocat. Instanța de fond, pe de altă parte, a antamat fondul deoarece a comparat titlurile părților, statuând că pârâta unitatea-administrativ teritorială Măxineni are titlu și se află în posesia bunurilor.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 C.pr.civ., a admis recursul reclamantei, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel.