ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1756/2015

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 142 din 03 decembrie

2014 a Curții de Apel Galați. secția I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamanta Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură

București împotriva Sentinței civile nr. 611 din 18 august 2014 pronunțată de

Tribunalul Brăila în Dosarul nr. 4778/196/2013.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta A.N.P.A. București, solicitând, în

principal,

admiterea

recursului în principal casarea deciziei și trimiterea cauzei aceleași

instanțe, spre rejudecare, iar, în subsidiar, schimbarea sentinței atacate și

în urma reținerii cauzei spre judecare, a solicitat respingerea acțiunii.

S-a arătat că în

cursul judecării cauzei reclamanta a învederat instanței, chiar prin

acțiunea introductivă că proprietatea asupra bunurilor aparține statului

român, menționându-se ca temei al acțiunii dreptul de administrare.

Astfel, în mod greșit Tribunalul Brăila a respins acțiunea în

revendicare, ca nefondată, apreciind că pârâta unitatea

administrativ-teritorială are titlu și se află în posesia bunurilor. De

asemenea, decizia Curții de Apel Galați este criticabilă, deoarece a

apreciat că acțiunea în revendicare trebuia respinsă, având în vedere că

reclamanta nu este proprietara bunurilor revendicate.

În esență, s-a

invocat de către recurentă aplicarea greșită a legii în sensul că bunurile

revendicate sunt proprietate publică, din domeniul public al statului român,

aflat în administrarea Agenției Naționale pentru Pescuit și Acvacultura, iar

această situație rezultă din actele normative emise, în decursul timpului, de

parlament și de guvern. Pârâții Consiliul local Măxineni și

unitatea administrativ-teritorială Măxineni și-au apropriat bunurile în

litigiu printr-o hotărâre a Consiliului local, hotărâre care are o putere

inferioară legilor ce instituie dreptul de administrare în patrimoniul

reclamantei, astfel încât într-o acțiune în revendicare, instanța

trebuia să procedeze la compararea titlurilor, titlul reclamantei fiind mai

bine caracterizat decât cel al pârâților.

Au fost indicate ca

temei pentru acțiunea în revendicare, mai multe acte normative, care în

succesiunea lor au creat drepturi reale corespunzătoare dreptului de

proprietate publică și care au fost transmise prin diferite

modalități de reorganizare și preluare a patrimoniului către mai

multe entități economice, printre care și recurenta-reclamantă. De

altfel, art. 866 din noul C. civ. consacră în mod expres care sunt drepturile

reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică.

S-a arătat de către

recurenta-reclamantă că încă înainte de anul 1989, printr-o serie de acte

normative, respectiv Decretul nr. 14/1971, Legile nr. 5/1972 privind

gospodărirea apelor și nr. 8/1974, 12/1974, Decretul nr. 156 din 24 decembrie 1975

emis de Consiliul de Stat al României și Decretul nr. 156/1975, regimul juridic

al bazinelor piscicole includea un drept real de administrare, care s-a

perpetuat și prin legile emise după anul 1990, derivat din

Constituție și din legile organice. În același sens, au mai fost

menționate dispozițiile art. II din Legea nr. 317/2009 pentru

aprobarea O.U.G. nr. 23/2008, art. 69 din O.U.G. nr. 23/2008 și art. 2 alin.

(2) din O.U.G. nr. 107/2002.

Au mai fost invocate

și dispozițiile Legii nr. 15/1990, ale Legii nr. 213/1998 și ale

Constituției României, acestea din urmă reglementând dreptul de

proprietate publică.

La dosarul cauzei a

depus întâmpinare Unitatea administrativ-teritorială a comunei Măxineni,

solicitând anularea recursului pentru neîndeplinirea cerințelor de formă

și, în subsidiar respingerea lui, ca nefondat.

În esență, ca

argument pentru respingerea recursului a fost invocat, în primul rând, faptul

că recurenta-reclamantă nu este proprietara bunurilor revendicate și nu

putea să formuleze o acțiune prin care să ceară lăsarea acestora în

deplină proprietate și liniștită posesie.

În al doilea rând,

s-a arătat că în mod corect a reținut instanța de apel autoritatea de

lucru judecat a sentinței civile nr. 160/ F-CA din 29 noiembrie 2006 a

Tribunalului Brăila prin care s-a respins acțiunea formulată de C.N.A.F.P.,

având ca obiect aceleași bunuri, ca și prezentul litigiu.

Un alt aspect se

referă la atacarea în fața instanței de contencios a Hotărârii nr. 23/2003

emisă Consiliul Local al Comunei Măxineni, hotărâre a cărei legalitate a fost

confirmată prin respingerea acțiunii de către Tribunalul Brăila.

S-a mai arătat că la

momentul aproprierii bunurilor prin hotărârea consiliului local, terenurile nu

mai erau sub luciu de apă, fiind secate, ceea ce a îndreptățit organul

local să emită un act în temeiul Legilor nr. 18/1991 și 169/1997. De

altfel, aceste acte normative constituie legi speciale și prevalează

față de dreptul comun, astfel încât titlul este legal și trebuie să

prevaleze față de dreptul invocat de reclamantă.

Înalta Curte, prin

rezoluția din 24 martie 2015 și-a însușit raportul asupra

recursului, constatând că sunt îndeplinite cerințele de formă ale

recursului, prevăzute de art. 486 alin. (3) C. proc. civ.

S-a mai reținut

în raport că recursul este admisibil în principiu, urmând ca instanța să

se pronunțe asupra fondului recursului. Prin încheierea din 26 mai 2016,

Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A.N.P.A. București

împotriva Deciziei nr. 142/ A din 3 decembrie 2014 a Curții de Apel

Galați, secția I civilă, acordându-se termen de judecată în ședință

publică, cu citarea părților.

Recursul este

întemeiat.

Examinând

susținerile reclamantei, Înalta Curte constată că acestea se subsumează

dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind

Codul de procedură civilă, urmând să fie analizate din această perspectivă.

Analizând actele

și lucrările dosarului, Înalta Curte reține că instanța de apel a

aplicat greșit legea, statuând în mod eronat lipsa de calitate procesuală

activă a reclamantei în cadrul acțiunii în revendicare.

Astfel, chiar dacă

reclamanta a invocat ca temei al acțiunii, dreptul său de administrare,

din actele normative ce reglementează activitatea acesteia, rezultă că are

posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare. În ceea ce

privește legea aplicabilă pe fondul cauzei trebuie subliniat că drepturile

pe care le invocă părțile s-au născut înainte de intrarea în vigoare a

Legii nr. 287/2009, adică a noului C. civ., așadar nu sunt incidente

dispozițiile art. 866 C. civ. invocate de recurenta-reclamantă.

Dreptul de administrare

decurge din art. 136 alin. (4) din Constituția României și se

susține că este exercitat de reclamantă în baza legilor speciale,

respectiv art. II din Legea nr. 317/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 23/2008, art.

69 din O.U.G. nr. 23/2008 și art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 107/2002.

Dreptul de

administrare este un drept real și presupune exercitarea tuturor

prerogativelor caracteristice acestuia, inclusiv a modalităților de

apărare în justiție, respectiv prin formularea unei acțiuni în

revendicare pe calea dreptului comun.

De altfel,

exercitarea dreptului de proprietate publică se face, nu numai în mod direct,

de către titularul acestui drept, dar, mai ales, indirect, prin intermediul

dreptului de administrare sau al dreptului de folosință.

Acțiunea pe care

o are la îndemână titularul dreptului de administrare este reală, petitorie,

imprescriptibilă și cu caracter de realizare. Așadar, ceea ce dă

legitimare procesuală reclamantului este conținutul juridic al dreptului

de care se prevalează, care nu se întemeiază, întotdeauna direct pe dreptul de

proprietate, chiar dacă terminologia folosită de reclamant este aceea de lăsare

în deplină proprietate și liniștită posesie.

Este adevărat că la

originea dreptului de administrare stă dreptul de proprietate publică, însă

conform Constituției și legilor speciale, drepturile reale

corespunzătoare proprietății publice sunt dreptul de administrare, dreptul

de concesiune și dreptul de folosință cu titlu gratuit.

Scopul acțiunii

este apărarea dreptului real pe care îl protejează, iar în cazul dreptului de

administrare, atunci când titularul pierde posesia, acțiunea trebuie

înțeleasă în sens larg de vindicatio possessionis, adică un mijloc

procesual de redobândire a posesiei de către titularul dreptului real de administrare.

Cererea formulată este echivalentă cu acțiunea în revendicare, pentru că,

atât reclamantul, cât și pârâtul invocă titluri, fie întemeiate pe dreptul

de proprietate, fie pe un alt drept real, ceea ce în final duce la compararea

titlurilor părților și recâștigarea posesiei, dacă acțiunea

este fondată.

Deși reclamanta

și-a intitulat cererea acțiune în revendicare și a solicitat

lăsarea în deplină proprietate și posesie, a invocat drept temei,

existența dreptului de administrare, aspect ce nu a fost analizat de

instanța de apel, ignorând astfel temeiul legitimării sale procesuale

active.

Esențial pentru

soluționarea cauzei este faptul că nu era nevoie să fie făcută dovada

dreptului de proprietate pentru formularea acțiunii petitorii, fiind

suficientă existența dreptului real de administrare în patrimoniul

reclamantei.

În acest context, Sentința

civilă nr. 160/ F CA din 29 noiembrie 2006, pronunțată de Tribunalul

Brăila în Dosarul nr. 1274/113/2006 și menținută de Curtea de Apel

Galați prin respingerea apelului nu are autoritate de lucru judecat în

cauză, deoarece are un alt obiect, fiind o acțiune în constatare și

are o altă cauză juridică. Astfel, în litigiul precedent reclamanta Compania

Națională a susținut că are un drept de gestiune asupra imobilelor

revendicate, iar în litigiul de față se susține existența unui

drept de administrare derivat din dreptul de proprietate publică, într-o

acțiune în revendicare. De altfel, chiar în motivarea hotărârii

pronunțate de Tribunalul Brăila în 2006 se statuează că numai titularul

dreptului de administrare de la acea dată putea introduce o acțiune în

realizare pentru apărarea dreptului pretins.

Este neîndoielnic că

reclamanta nu este proprietara bunurilor revendicate, însă, atât în

acțiunea introductivă de instanță, cât și în căile de atac s-a

invocat dreptul de administrare asupra imobilelor, derivat din dreptul de

proprietate publică, situație care nu a fost analizată de instanța de

apel. Nici faptul că, anterior, între două entități economice nu a fost

transmisă efectiv posesia, nu afectează calitatea procesuală activă, deoarece

s-a invocat pe parcursul judecării cauzei că asupra imobilelor a operat

transferul unor drepturi reale, ope legis, cu alte cuvinte, dreptul de

administrare s-a transmis conform legilor speciale de reglementare în anumite

domenii: ape, piscicultură, proprietatea publică, etc.

Nici respingerea

excepției de nelegalitate privind titlul pârâtei, adică Hotărârea

Consiliului Local Măxineni nr. 23/2003, cu alte cuvinte, confirmarea prin

hotărâre judecătorească a legalității hotărârii consiliului local se

rezumă la a statua că unitatea administrativ-teritorială are un titlu opozabil

reclamantei. Acest aspect nu trebuia, însă, să împiedice instanța să

compare titlurile părților, stabilind astfel, care este cel mai bine

caracterizat.

Instanța de apel

trebuie să lămurească regimul juridic al bunurilor revendicate și să

stabilească, în raport de cronologia actelor normative invocate, dacă în

patrimoniul reclamantei s-a transmis dreptul real de administrare, aspect care

nu a fost analizat în calea de atac.

Existența în

patrimoniul reclamantei a unui drept real asupra imobilelor revendicate impune

compararea titlurilor exhibate de părți, inclusiv a celui prezentat de

pârâta unitatea administrativ-teritorială pentru a se stabili preeminența

unuia dintre ele. În acest context, se va opune un drept transmis prin lege

unui titlu ce rezultă dintr-o hotărâre emisă de consiliul local al unei comune.

Decizia se impune a

fi casată, deoarece litigiul a fost analizat numai din perspectiva

existenței unui drept de proprietate în patrimoniul reclamantei, fără a se

cerceta existența unuia alt drept real ce permitea exercitarea

acțiunii în revendicare, deși acesta a fost invocat. Instanța de

fond, pe de altă parte, a antamat fondul deoarece a comparat titlurile

părților, statuând că pârâta unitatea-administrativ teritorială Măxineni

are titlu și se află în posesia bunurilor.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ.,

va admite recursul reclamantei, va casa decizia atacată și va trimite

cauza spre rejudecare instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta A.N.P.A. București împotriva Deciziei nr. 142/ A din 03

decembrie 2014 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 septembrie 2015.