ÎCCJ, decizie (scj.ro #141599)

Imobil aparținând domeniului public al statului. Acțiune în revendicare

Cuprins pe materii

: Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate

Index alfabetic

: revendicare

domeniu public

amenajări piscicole

intabulare

Legea nr. 213/1998, art. 6, art. 8, art. 9, art. 21

C.civ., art. 865

Calitatea de bun domenial presupune că titularul dreptului de proprietate publică trebuie să dovedească titlul său de proprietate, adică modul prin care a dobândit bunul.

Astfel, simplu fapt că unitatea administrativ teritorială a procedat la intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului în condițiile Legii nr.7/1996, nu este suficient pentru a face dovada dreptului de proprietate publică, întrucât, pe de o parte, aceasta nu era constitutivă de drepturi, ci asigura opozabilitatea față de terți a dreptului înscris, iar, pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art.3 alin.(1) din Legea nr.213/1998, bunurile din domeniul public trebuie să fie dobândite de comunitățile locale „prin modurile prevăzute de lege”. Înscrierea imobilului în inventarul întocmit potrivit Legii nr.213/1998, pentru emiterea hotărârii de Guvern

privind atestarea domeniului public al județului, municipiului, al orașelor și comunelor din județ

, a creat doar o prezumție de apartenență la domeniul public, iar nu o prezumție de proprietate în favoarea comunei, cu atât mai mult cu cât, anterior emiterii acestei hotărâri, printr-o altă hotărâre de Guvern pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului, imobilul în litigiu a fost atestat ca făcând parte din domeniul public al statului și în administrarea Agenției Domeniului Statului, transmis ulterior în administrare către Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură.

Secția I civilă, decizia nr.1412 din 29 septembrie 2017

Prin încheierea din 23.09.2015, Tribunalul Tulcea, Secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de nelegalitate invocată de pârâtele SC A. SRL și SC B. SRL; a constatat nelegale dispozițiile pct.6.4 din anexa 25 a H.G. nr.1360 din 27.12.2001 privind atestarea domeniului public al județului Tulcea și a municipiului Tulcea, al orașelor și comunelor din județul Tulcea, emisă de Guvernul României, a H.C.L. nr.19/2001 și H.C.L. nr.7/2010, emise de Consiliul Local al Comunei I. C. Brătianu, cu referire la Balta X. - amenajările piscicole Y. I și Y. II, față de pârâtele S.C. B. SRL și S.C. A. SRL.

Prin sentința civilă nr.1705 din 14.10.2015, Tribunalul Tulcea, Secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea principală, formulată de reclamanții Unitatea Administrativ Teritorială Comuna I. C. Brătianu, Consiliul Local al Comunei I. C. Brătianu și Primarul Comunei I. C. Brătianu în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură (ANPA), S.C. B. SRL, S.C. A. SRL, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea și Guvernul României, ca nefondată; a respins cererile reconvenționale formulate de pârâtele S.C. B. SRL, S.C. A. SRL și Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură (ANPA), ca nefondate; i-a obligat pe reclamanți la plata sumei de 7.200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către pârâta S.C. B. SRL, și la plata sumei de 4.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâta S.C. A. SRL.

Prin decizia nr.149/C din 17.11.2016, Curtea de Apel Constanța, Secția I civilă a respins apelurile formulate de apelanții-reclamanți UAT Comuna I. C. Brătianu, Consiliul Local al Comunei I. C. Brătianu și Unitatea Administrativ Teritorială Comuna I. C. Brătianu, prin Primar, împotriva încheierii din 23.09.2015 și a sentinței civile nr.1705/2015, pronunțate de Tribunalului Tulcea, Secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții Unitatea Administrativ Teritorială Comuna I. C. Brătianu, Consiliul Local al Comunei I. C. Brătianu și Primarul Comunei I. C. Brătianu, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârilor instanțelor de fond și de apel, în sensul admiterii acțiunii în revendicare, astfel cum a fost formulată.

În motivarea cererii de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că, prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, au făcut dovada dreptului de proprietate asupra suprafeței revendicate. Au precizat că, în plus, în evidențele acestora a fost identificată Fișa comunei I. C. Brătianu, Prefectura județului Tulcea, care datează din anul 1941, în care, la capitolul agricultură, sunt menționate terenurile arabile, fânețele naturale, pășunile, pădurile, drumurile, dar și ape și bălți cu o suprafață de 4.891 ha. Astfel, prima atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat datează din anul 1941, atestare anterioară reținerii instanței de apel, în sensul că administrarea apelor împreună cu construcțiile și patrimoniul aferent activității de agricultură și piscicultură revenea, înainte de 1989, numai Ministerului Agriculturii, Industriei Alimentare și Apelor. Ulterior, există momentul inventarierii terenurilor cunoscute sub numele Balta X., respectiv Y. I și II în domeniul public al județului Tulcea, prin H.G. nr.1360/2001.

În acest context, recurenții-reclamanți au învederat că, în mod greșit, instanțele anterioare nu au avut în vedere și au omis, la pronunțarea hotărârilor, încheierea nr.39462 din 12.12.2008, emisă de OCPI Tulcea, prin care a fost intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea Comunei I. C. Brătianu, încheiere care nu a fost atacată până în prezent.

Au arătat, totodată, că în mod legal au fost emise H.G. nr.1360/2001, H.C.L. nr.19/2001 și H.C.L. nr.7/2010.

Astfel, Hotărârea de Guvern a avut la bază avizul Ministerului Finanțelor și Ministerului Justiției, respectând prevederile Constituției României și ale art.21 alin.(3) din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare.

Proiectul de act normativ a fost însușit de Ministerul Administrației Publice, în prezent Ministerul Internelor și Reformei Administrative, organ abilitat al administrației publice centrale să exercite atribuții privind regimul proprietății publice și private.

La elaborarea actului administrativ cu caracter normativ au fost respectate, pe lângă dispozițiile Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, și prevederile cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin H.G. nr.555/2001, în prezent în vigoare fiind H.G. nr.561/2009.

Prin urmare, proiectul hotărârii de guvern privind atestarea bunurilor care fac parte din domeniul public județean, al comunelor, orașelor, municipiilor din județul Tulcea a fost inițiat și avizat de autoritățile publice locale și de Ministerul Justiției, care, în conformitate cu art.8 alin.6 din Regulament, avizează proiectele de acte normative exclusiv din punct de vedere al legalității, încheind succesiunea operațiunilor din etapa de avizare.

Recurenții-reclamanți au menționat că, prin H.G. nr.1360/2001 și, ulterior, prin H.C.L. nr.19/2001 și H.C.L. nr.7/2010, imobilul Balta X., în suprafață de 418,02 ha, a fost trecut în domeniul public al comunei I. C. Brătianu, drept de proprietate intabulat în cartea funciară în anul 2008, sens în care, în mod neîntemeiat și nelegal, instanțele au respins acțiunea în revendicare.

Au arătat că situația imobilului în discuție este identică cu cea a suprafeței de teren de 1.288,53 ha, inclusă în domeniul public al Consiliului Local Smârdan prin aceeași H.G. nr.1360/2001, anexa 44, poziția 12, și H.C.L. nr.22 din 10.07.2001, în sensul admiterii acțiunii în revendicare pronunțându-se Judecătoria Măcin în dosarul nr. x/253/2007, prin sentința civilă nr.38 din 23.01.2008, irevocabilă.

De asemenea, au menționat că inventarierea Bălții X. s-a făcut în acord cu prevederilor art.21 din Legea nr.213/1998, consecința firească fiind aceea că administrarea unui bun care face parte din domeniul public al Comunei I. C. Brătianu nu se poate face decât de Consiliul Local al acestei unități administrativ-teritoriale, potrivit dispozițiilor art.38 din Legea nr.15/2001.

În privința titlului intimatelor-pârâte asupra imobilului în litigiu, recurenții-reclamanți au susținut că nu s-a făcut referire la un act juridic/normativ concret, ci la norme cu caracter general care conferă calitatea de gestionari Agenției Domeniilor Statului și Companiei Naționale de Administrare a Fondului Piscicol cu privire la bunurile aparținând domeniului statului. Însă, în cauză, trebuia stabilit cu certitudine titlul statului, având în vedere convingerea instanțelor anterioare cu privire la faptul că recurenți-reclamanți nu sunt proprietarii bunului supus litigiului.

În drept, recurenții-reclamanți au invocat dispozițiile art.483 și urm. C.proc.civ.

Prin rezoluția din 25.01.2017, s-a dispus comunicarea cererii de recurs intimaților-pârâți, cu mențiunea că au obligația de a formula întâmpinare în termen de 30 de zile, potrivit prevederilor art. XVII alin.(3) coroborate cu cele ale art. XV alin.(3) din Legea nr.2/2013. De asemenea, s-a dispus citarea recurenților-reclamanți cu mențiunea că au obligația de a achita, în solidar, o taxă judiciară de timbru pentru recurs în cuantum de 12.214 lei, sub sancțiunea anulării căii de atac exercitate.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea recursului.

În motivare, a arătat, în esență, că amenajarea piscicolă în cauză a fost inclusă în patrimoniul comunei I. C. Brătianu fără a se verifica cine este deținătorul acesteia și titlul în baza căruia aceasta este deținută. De asemenea, a menționat că recurenții-reclamanți au intabulat dreptul de proprietate asupra acestui bun cu încălcarea dispozițiilor art.8 alin.(3) și art.9 alin.(1) din Legea nr.213/1998, precum și a celor prevăzute de art.480 C.civ.

Intimatul-pârât a susținut că, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă apartenența imobilului revendicat la domeniul public al statului și administrarea acestuia de intimata-pârâtă Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură. Prin urmare, a apreciat că bunurile cuprinse în domeniul public al statului nu fac parte din domeniul public al comunei.

Prin întâmpinările formulate, intimatele-pârâte SC B. SRL și SC A. SRL au solicitat, în principal, anularea recursului, iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

În motivarea întâmpinărilor, care cuprind considerente identice, au arătat că, din lecturarea memoriului de recurs, nu se poate identifica vreunul din cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art.488 C.proc.civ. Astfel, au arătat că recurenții-reclamanți s-au limitat să reia aspectele invocate în cererea de chemare în judecată și în apel, fără să critice punctual hotărârea atacată, prin raportare la dispozițiile art.488 C.proc.civ.

Referitor la faptul că recurenții-reclamanți au menționat în cererea de recurs o atestare a dreptului lor de proprietate încă din anul 1941, intimatele-pârâte au precizat că această susținere nu poate fi încadrată în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art.488 C.proc.civ., fiind formulată pentru prima dată în recurs.

Pe fondul cauzei, au arătat că, în mod corect instanțele de fond și apel au stabilit, în ceea ce privește titlul exhibat de recurenții-reclamanți, că acesta constă într-un act administrativ cu caracter individul, a cărui legalitate nu poate fi susținută, întrucât imobilul supus litigiului aparține domeniului public al statului. De asemenea, au precizat că recurenții-reclamanți nu au avut niciodată posesia imobilului și niciun titlul care să justifice vreun drept asupra acestuia.

Prin rezoluția din data de 9.03.2017, s-a dispus comunicarea întâmpinărilor către recurenții-reclamanți, cu mențiunea că au obligația de a depune răspuns la întâmpinare, în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării, conform dispozițiilor art. XVII alin.(3), coroborate cu cele ale art. XV alin.(4) din Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Recurenții-reclamanți nu și-au exprimat poziția procesuală prin formularea unui răspuns la întâmpinare.

În cauză s-a procedat la întocmirea raportului cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului formulat de recurenții-reclamanți împotriva deciziei nr.149/C/2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă

În opinia raportorului, față de conținutul dispozițiilor art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., recursul a fost apreciat drept admisibil în principiu.

Conform rezoluției din 7.05.2017, s-a dispus comunicarea raportului, ulterior nefiind însă formulate puncte de vedere de către părți.

La data de 23.06.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatele-pârâte SC A. SRL și SC B. SRL, a admis, în principiu, recursul declarat de recurenții-reclamanți împotriva deciziei nr.149/C/2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția I civilă.

În considerentele încheierii, Înalta Curte a reținut că recurenții-reclamanți au invocat în recurs critici care vizează, cât privește dovada dreptului de proprietate pe care îl opun, ignorarea de către instanța de apel a încheierii nr.39462 din 12.12.2008, emisă de OCPI Tulcea, prin care s-a dispus intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea Comunei I. C. Brătianu, precum și modalitatea în care au fost adoptate H.G. nr.1360/2001, H.C.L. nr.19/2001 și H.C.L. nr.7/2010. De asemenea, au arătat că inventarierea Bălții X. s-a făcut conform prevederilor art.21 din Legea nr.213/1998, iar prima atestare a dreptului lor de proprietate datează încă din anul 1941. În combaterea titlului de proprietate al intimaților-pârâți, au precizat că, în sprijinul acestuia, au fost invocate norme cu caracter general, care le conferă calitatea de gestionari Agenției Domeniilor Statului și Companiei Naționale de Administrare a Fondului Piscicol cu privire la bunurile aparținând domeniului statului. Cu acest prilej, au susținut că, în cauză, trebuia stabilit cu certitudine titlul statului, având în vedere convingerea instanțelor anterioare cu privire la faptul că recurenții-reclamanți nu sunt proprietarii bunului supus litigiului.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte a apreciat că motivele de recurs invocate de recurenții-reclamanți pot fi încadrate în motivul de casare reglementat de art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ.

Examinând decizia recurată prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art.488 alin.(1) C.proc.civ.,

casarea unei hotărâri „se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: … 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material

”

.

În cauză, prin recursul exercitat, recurenții-reclamanți au susținut că au fost încălcate dispozițiile legale care reglementează proba dreptului de proprietate, în considerarea faptului că instanțele anterioare nu au avut în vedere și au omis efectele produse de încheierea nr.39462 din 12.12.2008 emisă de OCPI Tulcea. Au menționat că prima atestare a dreptului de proprietate, evidențiată prin Fișa comunei I.C. Brătianu, Prefectura județului Tulcea, datează din anul 1941, atestare anterioară reținerii instanței de apel în sensul că administrarea apelor, împreună cu construcțiile și patrimoniul aferent activității de agricultură și piscicultură, revenea, înainte de anul 1989, numai Ministerului Agriculturii, Industriei Alimentare și Apelor.

Înalta Curte reține, astfel cum au statuat și instanțele de fond, că acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. Pentru a fi admisibil un atare demers în fața instanțelor judecătorești, reclamantul trebuie să facă dovada dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

În speță, față de probele administrate, instanța de apel, având în vedere succesiunea actelor normative emise în domeniul administrării cuvetelor lacurilor, precum și în domeniul administrării terenurilor cu luciu de apă/amenajări piscicole, a apreciat că suprafața de 418,02 ha, cuprinzând amenajările piscicole Y. I și Y. II (Balta X.), de pe raza teritorială administrativă a comunei I.C. Brătianu, nu s-a aflat, nici anterior anului 1989 și nici ulterior, în patrimoniul unității administrativ - teritoriale reclamate, ci aceasta a fost inventariată în domeniul public al statului și dată în administrarea unor entități centrale din subordinea Ministerului Agriculturii, în prezent bunul aflându-se în administrarea pârâtei Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură.

Totodată, aceeași instanță de apel a constatat că, sub imperiul Legii nr.7/1996, la data emiterii încheierii nr.39462 din 12.12.2008 a OCPI Tulcea, intabularea în cartea funciară a unui drept de proprietate nu era constitutivă de drepturi, ci asigura opozabilitatea față de terți a dreptului înscris, or, într-o acțiune în revendicare, reclamantul este ținut să facă dovada titlului de dobândire a dreptului.

În acest context, Înalta Curte, raportat la statuările în fapt ale instanței de apel (asupra cărora nu pot fi formulate critici de netemeinicie în actuala reglementare a Codul de procedură civilă, adoptat prin Legea nr.134/2010, republicată), reținând și motivarea în drept a acestei instanțe, apreciază că nu sunt fondate criticile referitoare la încălcarea normelor privind dovada dreptului de proprietate, respectiv a dispozițiilor art.865 C.civ. (Legea nr.287/2009 privind Codul civil).

Calitatea de bun domenial presupune că titularul dreptului de proprietate publică trebuie să dovedească titlul său de proprietate, adică modul prin care a dobândit bunul.

În situația dedusă judecății, simplu fapt că recurenții-reclamanți au procedat la intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în condițiile Legii nr.7/1996, prin încheierea nr.39462 din 12.12.2008, emisă de OCPI Tulcea, nu este suficient pentru a face dovada dreptului de proprietate publică, împrejurare reținută în mod corect de către instanța de apel.

Astfel, dispozițiile art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998 prevăd că „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”.

Această reglementare are valoare de principiu, aplicându-se, în egală măsură, cu privire la orice alte bunuri aflate la un moment dat în posesia unei comunități locale.

Într-un sens asemănător, în art.3 alin.(1) din Legea nr.213/1998 se precizează că bunurile din domeniul public trebuie să fie dobândite de comunitățile locale „prin modurile prevăzute de lege”, ceea ce nu s-a probat în speță.

Înscrierea imobilului în inventarul întocmit potrivit Legii nr.213/1998, pentru emiterea H.G. nr. 1360/2001, a creat doar o prezumție de apartenență la domeniul public, iar nu o prezumție de proprietate în favoarea recurenților-reclamanți, cu atât mai mult cu cât bunul nu a intrat în mod valabil, potrivit legii, în patrimoniul comunității locale.

Prin încheierea din 23.09.2015, pronunțată de Tribunalul Tulcea, Secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, au fost constatate nelegale dispozițiile pct.6.4. din anexa 25 a H.G. nr. 1360/2001, precum și cele ale H.C.L. nr. 19/2001, respectiv H.C.L. nr. 7/2010, emise de Consiliul Local al comunei I.C. Brătianu, cu referire la Balta X. – amenajările piscicole Y. I și Y. II.

De altfel, astfel cum a constatat și instanța de apel, anterior emiterii H.G. nr.1360/2001, prin H.G. nr.1045/2000 pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului, imobilul Balta X. – amenajările piscicole Y. I și Y. II a fost atestat ca făcând parte din domeniul public al statului și în administrarea Agenției Domeniului Statului cu nr. de inventar HFP 145476, transmis ulterior către Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură, în administrare.

Înalta Curte reține, totodată, că hotărârile consiliului local privind însușirea inventarului bunurilor din domeniul public al comunei nu constituie titlu de proprietate, pentru trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unități administrativ teritoriale fiind necesară adoptarea unei hotărâri de Guvern, potrivit art.9 din Legea nr.213/1998.

Ca atare, cele două hotărâri de consiliu local sunt acte cu efect constatator, prealabile adoptării de către Guvern a unei hotărârii de atestare a apartenenței bunurilor la domeniul public al comunei reclamante, care nu pot produc efecte juridice proprii, întrucât trebuie supuse aprobării, printr-un act de autoritate al Guvernului.

În concluzie, Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu pentru ca acțiunea în revendicare promovată de aceștia să poată fi admisă, instanța de apel considerând, în mod legal, în cauză, lipsa efectului constitutiv al dreptului de proprietate (cu referire la încheierea de intabulare invocată) și lipsa de relevanță a celor două hotărâri de consiliu local în determinarea titularului dreptului de proprietate publică asupra bunului revendicat.

Recurenții-reclamanți au invocat faptul că, în mod legal, au fost emise H.G. nr.1360/2001, H.C.L. nr.19/2001 și H.C.L. nr.7/2010, susținând că au fost respectate, la emiterea acestor hotărâri, prevederile din Legea nr.213/1998, cele care vizează normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, din Legea nr.24/2000, precum și Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre aprobare Guvernului.

Înalta Curte observă că, prin încheierea din 23.09.2015, Tribunalul Tulcea, Secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a apreciat că H.G. nr.1360/2001, H.C.L. nr.19/2001, respectiv H.C.L. nr. 7/2010 au fost emise cu încălcarea principiului forței juridice și al ierarhiei actelor normative; instanța a reținut, totodată, că bunurile care sunt în domeniul public al statului nu pot fi și în domeniul public al comunei.

La momentul soluționării excepției de nelegalitate referitoare la hotărârile de mai sus, recurenții-reclamanți nu au invocat apărări în sensul celor susținute prin prezentul recurs, ci doar, ulterior, prin motivele de apel formulate împotriva încheierii din 23.09.2015, astfel că acestea nu au putut fi cenzurate de instanța de fond.

Or, în raport de dispozițiile art.478 alin.(2) C.proc.civ., care reglementează limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a suspus judecății la prima instanță, recurenții-reclamanți nu se puteau folosi înaintea instanței de apel de alte mijloace de apărare decât cele invocate la judecata în fond.

Prin urmare, din această perspectivă criticile susținute de recurenții-reclamanți nu sunt fondate.

Înalta Curte reține, de altfel, că prin recursul promovat recurenții-reclamanți nu au adus critici, în concret, cât privește valabilitatea hotărârilor contestate prin raportare la considerentele avute în vedere instanța de apel.

În speță, recurenții-reclamanți au mai arătat că nu s-a stabilit cu certitudine titlul statului, însă această critică nu poate fi primită pentru argumentele consemnate anterior în legătură cu proba dreptului de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare promovate.

Înalta Curte apreciază, totodată, că identificarea unei situații, în opinia recurenților-reclamanți, „identică” cu cea a suprafeței de teren revendicate nu poate produce efecte juridice în litigiul pendinte, în condițiile în care practica judiciară nu reprezintă, în sine, un izvor de drept.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, cu referire la art.488 pct.8 C.proc.civ., în temeiul art.496 C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul formulat de recurenții-reclamanți Consiliul Local al Comunei I. C. Brătianu, Primarul Comunei I. C. Brătianu și Unitatea Administrativ - Teritorială Comuna I. C. Brătianu împotriva deciziei nr.149/C/2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția I civilă.