ÎCCJ, decizie (scj.ro #232180)

Acțiune în revendicare imobiliară. Hotărâre a consiliului local privind însușirea inventarului bunurilor din domeniul public. Nefinalizarea procedurii de atestare a apartenenței imobilului la domeniul public al unității administrativ-teritoriale. Lipsa titlului de proprietate

Cuprins pe materii: Drept civil. Bunuri. Proprietatea publică

Index alfabetic: acțiune în revendicare

imobil

unitate administrativ-teritorială

hotărâre de consiliu local

hotărâre de Guvern

domeniu public

C. civ., art. 563

Legea nr. 213/1998, art. 21

H.G. nr. 548/1999, art. 8

C.adm., art. 608 alin. (3)

Potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 213/1998, procedura de atestare a domeniului public al unităților administrativ-teritoriale consta într-o etapă de inventariere ce se concretizează în efectuarea unor operațiuni tehnico-materiale și administrative de întocmire, însușire și centralizare a inventarelor și de înaintare a lor către Guvern urmată de etapa adoptării, la nivel central, a actului administrativ de atestare a bunului în domeniul public, iar hotărârile consiliilor locale privind inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităților administrativ-teritoriale aveau natura juridică doar a unor operațiuni administrative prealabile, care nu făceau dovada dreptului de proprietate.

Astfel, raportat la conținutul concret și scopul pentru care erau adoptate, hotărârile emise de autoritățile locale privind însușirea inventarelor bunurilor din domeniul public aveau natura unor acte prealabile, supuse aprobării prin actul de autoritate al Guvernului, respectiv hotărârea de guvern care este actul ce certifică regimul juridic aplicabil bunurilor respective, în conformitate cu prevederile

art. 8 din Normele tehnice prevăzute prin H.G. nr. 548/1999, potrivit cărora „atestarea apartenenței bunurilor la domeniul public de interes județean sau local se va face, conform legii, de către Guvern, prin hotărâre emisă pentru fiecare județ în parte și, respectiv, pentru municipiul București”.

Or, în condițiile în care deși procedura de atestare a fost demarată, fiind întocmit inventarul și adoptată, în baza prevederilor Legii nr. 213/1998 și ale H.G. nr. 548/1999, hotărârea de consiliu local de însușire a acestuia, însă dosarul nu a fost înaintat autorității centrale pentru finalizarea acesteia, anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, hotărârea de consiliu local privind însușirea inventarului bunurilor din domeniul public nu are valoarea unui titlu de proprietate.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1051 din 8 mai 2025

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, la data de 17.12.2020, reclamanta Comuna Berchișești, prin Primar, în contradictoriu cu pârâtele A. S.A. și Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Suceava, a solicitat să fie obligate pârâtele să-i lase în deplină proprietate și folosință suprafața de 355.614 mp teren înscris în Cartea Funciară nr. x a Comunei Berchișești, să se constate că acestea au ocupat, în mod nelegal, fără un titlu valabil, imobilul proprietatea sa, să fie obligate pârâtele să-i plătească suma de 681.240 lei, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului pe ultimii trei ani anterior introducerii cererii, dar și despăgubirile în continuare până la predarea efectivă a imobilului, urmând ca suma să fie actualizată cu indicele de inflație până la data achitării efective a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Suceava a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Pârâta A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii pe fond.

2.

Hotărârea pronunțată de prima instanță

Prin sentința civilă nr. 842 din data de 14.09.2023, Tribunalul Suceava - Secția I civilă a respins, ca nefondate, atât excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A. S.A., cât și cererea de chemare în judecată formulată de Comuna Berchișești, prin Primar.

Prin încheierea din data de 22.02.2024, Curtea de Apel Suceava – Secția I civilă a dispus amânarea cauzei, pentru termenul din data de 18.04.2024, la solicitarea reclamantei.

Prin încheierea din data de 18.04.2024, aceeași instanță a respins proba testimonială, ca nefiind utilă cauzei, în raport de teza probatorie reliefată și de conținutul sentinței apelate.

Prin decizia civilă nr. 500 din 25.04.2024, Curtea de Apel Suceava – Secția I civilă a respins apelul declarat de reclamanta Comuna Berchișești, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 842 din 14 septembrie 2023 și a tuturor încheierilor pronunțate de Tribunalul Suceava – Secția I civilă, în contradictoriu cu pârâții A. S.A. și Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Suceava, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 500/2024 a Curții de Apel Suceava – Secția I civilă, precum și împotriva încheierilor de ședință din 22 februarie 2024 și 18 aprilie 2024, ale aceleiași instanțe, a declarat recurs reclamanta Comuna Berchișești, prin Primar, susținând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 și pct. 8 C.proc.civ.

În primul rând, aceasta arată că instanța de apel a încălcat prezumția de validitate a H.C.L. nr. 30/2019, act administrativ prin care terenul în litigiu a fost inventariat în domeniul public al Unității Administrativ Teritoriale Comuna Berchișești. În opinia sa, Curtea nu trebuia să-i analizeze dreptul de proprietate, din oficiu, în contextul în care partea adversă nu i-a contestat nici calitatea și nici actele de proprietate. O acțiune în revendicare se admite dacă posesorul pârât nu are niciun titlu de proprietate. Doar dacă prezintă un astfel de act doveditor al dreptului său de proprietate, instanța va analiza care este cel mai bine caracterizat.

În fața instanței de fond, recurenta a depus o hotărâre de consiliu local prin care terenul a fost inventariat în domeniul public al unității administrativ teritoriale și, ulterior, înscris în cartea funciară. Pe de altă parte, intimata A. S.A. nu are niciun titlu doveditor al dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.

În opinia sa, încălcarea prezumției de validitate nu se realizează doar prin anularea actului administrativ, ci și prin negarea dreptului menționat în cuprinsul acestuia. Doar printr-o comparare de titluri, instanța ar fi putut reține că dreptul recurentei nu este bine caracterizat și, astfel, ar fi infirmată această prezumție de legalitate.

Recurenta susține că este adevărat că înscrierea în cartea funciară nu are efect constitutiv de drepturi, având rol de opozabilitate, însă și-a intabulat dreptul de proprietate, spre deosebire de intimată care nu exhibă niciun titlu pentru a justifica posesia asupra imobilului în litigiu.

Întrucât i s-a analizat, din oficiu, dreptul de proprietate, deși nu a fost contestat, aceasta

apreciază că instanța a încălcat principiul disponibilității prevăzut de dispozițiile art. 9 alin. 2 C.proc.civ.

În al doilea rând, recurenta afirmă că instanța de fond a încălcat și aplicat greșit prevederile art. 21 din Legea nr. 213/1998 și ale art. 608 alin. 3 din O.U.G. nr. 57/2019.

Aceasta arată că a menționat prevederile art. 21 din Legea nr. 213/1998 și ale  H.G. nr. 548/1999, din eroare, însă procedura de inventariere a început ulterior intrării în vigoare a Codului administrativ. Instanța de apel a reținut că aceasta a fost anterioară, însă nu a putut să indice data concretă, să ducă raționamentul până la capăt. Simpla negare a argumentelor nu echivalează cu o motivare, ci încalcă exigențele art. 261 C.proc.civ.

Faptul că procedura de inventariere a bunurilor în cauză este ulterioară intrării în vigoare a Codului administrativ rezultă și din faptul că declarația secretarului comunei Berchișești nr. 4043 a fost dată la 16 iulie 2019.

Prin urmare, în mod greșit a stabilit instanța de apel că sunt aplicabile prevederile art. 608 alin. 3 din O.U.G. nr. 57/2019.

În al treilea rând, recurenta susține că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile Codului administrativ.

Este adevărat că, în cuprinsul H.C.L. nr. 30/2019 au fost menționate prevederile art. 21 din Legea nr. 213/1998 și ale H.G. nr. 548/1999, însă a făcut referire și la Codul administrativ care intrase în vigoare la data de 5 iulie 2019. Acesta a fost omis de către Curtea de Apel Suceava, în cadrul analizei efectuate.

În realitate, recurenta a realizat corect inventarierea, conform art. 607 și art. 289 din O.U.G. nr. 57/2019, respectând procedura reglementată de aceste dispoziții legale, pe care înțelege să le citeze în integralitate, în cuprinsul cererii de recurs.

În al patrulea rând, recurenta afirmă că instanța de apel a aplicat un raționament diferit în ceea ce privește modul de interpretare a faptelor necontestate. Astfel, deși Curtea reține că intimata A. S.A. nu a contestat dreptul de proprietate al recurentei, totuși îi pretinde dovedirea acestuia, însă respinge cererea de administrare a probei testimoniale, apreciind că nu este utilă cauzei față de faptul că vizează o situație necontestată. Prin urmare, i s-a încălcat și dreptul la un proces echitabil.

În consecință, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel.

5.

Apărări formulate în cauză

Intimata A. S.A. Suceava a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția nulității căii extraordinare de atac cu motivarea că argumentele cuprinse în cererea de recurs vizează hotărârea instanței de fond și nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de lege. În subsidiar, a solicitat respingerea acesteia, ca nefondată, față de faptul că recurenta nu a dovedit dreptul său de proprietate.

Intimata Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Suceava a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Aceasta arată că recurenta nu este îndreptățită să obțină terenul, dată fiind destinația acestuia.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul prezentei căi extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 500 din 25.04.2024 a Curții de Apel Suceava – Secția I civilă prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de recurenta Comuna Berchișești, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 842/2023 a Tribunalului Suceava – Secția civilă, în contradictoriu cu intimatele A. S.A. Suceava și Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Suceava, și de încheierile premergătoare pronunțate de aceeași instanță.

Invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 și pct. 8 C.proc.civ., recurenta critică decizia recurată, afirmând că este rezultatul interpretării și aplicării eronate a unor dispoziții legale de drept procedural și material.

În primul rând, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 din actul normativ menționat, recurenta arată că instanța i-a examinat, din oficiu, titlul de proprietate, deși acesta nu fusese contestat de către intimați, nesocotind, astfel, principiul disponibilității prevăzut de dispozițiile art. 9 alin. 2 C.proc.civ. Mai mult, în cadrul analizei realizate, aceasta a încălcat prezumția de validitate a H.C.L. nr. 30/2019, act administrativ prin care bunul în litigiu a fost inventariat și înscris în cartea funciară.

Acest motiv de recurs este nefondat.

Înalta Curte reține că, potrivit principiului disponibilității, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecății) și de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.

Conform prevederilor art. 9 C.proc.civ.,

„(1)Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public. (2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. (3) În condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege.”

Potrivit dispozițiilor art. 476 alin. 1 din același act normativ, apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept. De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte de ceea ce s-a apelat –

tantum devolutum quantum appellatum

și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță –

tantum devolutum quantum iudicatum

.

Așadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității, astfel cum prevăd dispozițiile art. 477 din actul normativ menționat.

Având în vedere aceste aspecte teoretice, instanța de recurs constată că nu se poate reține că, în speță, judecata în faza apelului s-a desfășurat în afara coordonatelor obiectului cererii, respectiv, cu depășirea limitelor stabilite prin motivele de apel.

Obiectul litigiului

pendinte

, astfel cum a fost supus judecății prin elementele cererii introductive și analizat de către instanțele de fond, îl reprezintă acțiunea în revendicare imobiliară și pretenții pentru lipsă folosință formulate de reclamanta Comuna Berchișești, în contradictoriu cu pârâtele A. S.A. și Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Suceava, cu privire la terenul în suprafață de 355.614 mp, înscris în cartea funciară nr. x a Comunei Berchișești.

Acțiunea în revendicare, ca mijloc specific de apărare a dreptului de proprietate, astfel cum a fost în mod tradițional definită de doctrină și jurisprudență și consacrată în art. 563 C.civ., este acțiunea prin care cel care se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra unui bun îl cheamă în judecată pe cel care are stăpânirea materială a bunului, cerând instanței de judecată să îi recunoască dreptul de proprietate și, ca urmare a acestei recunoașteri, să i se restituie stăpânirea materială a bunului respectiv. Așadar, sarcina probei dreptului preferabil incumbă reclamantului.

Ținând seama de limitele cadrului obiectiv al judecății stabilite prin cererea de chemare în judecată, prima instanță a procedat la analiza titlului de proprietate exhibat de reclamantă și, constatând că nu dovedește existența unui drept de proprietate în patrimoniul său, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Curtea de Apel Suceava a validat raționamentul juridic al primei instanțe, reținând că, față de specificul demersului judiciar, verificarea titlului de proprietate al recurentei era prioritară.

Prin urmare, analiza actului administrativ de care se prevalează recurenta se impunea prin prisma acțiunii pe care a inițiat-o, nefiind o încălcare a principiului disponibilității, critica formulată vizând, în realitate, regimul probator care este necesar pentru soluționarea conflictului de drepturi pretins prin cererea de chemare în judecată.

Un alt argument susținut de recurentă în cadrul acestui motiv de recurs se referă la încălcarea prezumției de validitate a Hotărârii Consiliului Local Berchișești nr. 30 din 31 iulie 2019, prin negarea dreptului de proprietate menționat în acest act administrativ.

Înalta Curte constată că, prin această critică, recurenta se referă la modalitatea greșită de apreciere a unui înscris care, în opinia sa, îi dovedește dreptul de proprietate. Însă, în actuala reglementare, recursul are natura unei căi de atac extraordinare prin care hotărârile pronunțate în apel nu pot fi cenzurate decât pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Prin urmare, aprecierea unei probe excede analizei ce intră în competența instanței de recurs.

Suplimentar, se impune a se arăta că instanța a fost învestită cu o acțiune în revendicare, în cadrul căreia sunt cercetate titlurile de proprietate pretinse de părți, care sunt prezumate ca fiind valide. În cadrul acestei cercetări, instanța analizează, în mod incidental, natura juridică a titlurilor, efectele pe care le produc și alte aspecte necesare stabilirii titlului mai preferabil. Însă, această examinare are drept consecință lăsarea fără efecte juridice a titlului de proprietate deținut de partea care a pierdut procesul și nu anularea acestuia.

Or, în cauză, analizând actul administrativ menționat, instanța doar a constatat că nu dovedește dreptul de proprietate susținut de recurentă. Nu i-a cercetat validitatea, nefiind învestită în acest sens.

Prin urmare, aceste prime critici sunt nefondate.

În al doilea rând, circumscris motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenta susține încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 21 din Legea nr. 213/1998 și ale art. 608 alin. 3 din O.U.G. nr. 57/2019.

În motivare, arată că procedura de inventariere a fost demarată după intrarea în vigoare a Codului administrativ, fiind supusă acestui act normativ, indicarea dispozițiilor Legii nr. 213/1998 și ale H.G. nr. 548/1999, în preambulul H.C.L. nr. 30/2019, fiind rezultatul unei erori materiale.

Înalta Curte reține că, din perspectiva analizării dreptului de proprietate pretins de recurentă, se impune necesitatea identificării cadrului legal care a guvernat procedura inventarierii, examinare realizată de instanțele devolutive. Din preambulul H.C.L. nr. 30/2019 rezultă expres că a fost adoptată în baza prevederilor Legii nr. 213/1998 și ale H.G. nr. 548/1999 care reglementau procedura de atestare a apartenenței bunurilor din domeniul public. Împrejurarea că, pe parcursul derulării procedurii de inventariere, a intrat în vigoare Codul administrativ nu modifică fundamentul acesteia. De asemenea, nici declarația secretarului comunei în sensul efectuării demersurilor necesare inventarierii potrivit noilor dispoziții legale nu prezintă relevanță sub aspectul aplicării legii în timp, aspect avut în vedere de instanța de prim control judiciar.

Instanța de apel a rezolvat corect conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, reținând aplicabilitatea vechii reglementări în privința procedurii de inventariere demarate de recurentă. Prin urmare, a aplicat corect dispozițiile art. 608 alin. 3 din actul normativ menționat, potrivit cu care ”

Procedurile de atestare a inventarului bunurilor aparținând domeniului public al unităților administrativ-teritoriale demarate anterior intrării în vigoare a prezentului cod, în baza Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările și completările ulterioare, rămân supuse dispozițiilor legale în vigoare la data inițierii acestora”.

În continuarea raționamentului juridic, se constată că, potrivit dispozițiilor art. 8 din Normele tehnice prevăzute prin H.G. nr. 548/1999, „

Atestarea apartenenței bunurilor la domeniul public de interes județean sau local se va face, conform legii, de către Guvern, prin hotărâre emisă pentru fiecare județ în parte și, respectiv, pentru municipiul București”

.

Prin urmare, raportat la conținutul concret și scopul pentru care sunt adoptate, hotărârile emise de autoritățile locale privind însușirea inventarelor bunurilor din domeniul public sunt acte prealabile, supuse aprobării prin actul de autoritate al Guvernului, respectiv hotărârea de guvern care este actul care certifică regimul juridic aplicabil bunurilor respective.

În acest sens sunt relevante și dispozițiile art. 21 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora:

„(1) Inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităților administrativ-teritoriale se întocmește, după caz, de comisii special constituite, conduse de președinții consiliilor județene, respectiv de primarul general al municipiului București sau de primari. (2) Inventarele întocmite potrivit prevederilor alin. (1) se însușesc, după caz, de consiliile județene, de Consiliul General al Municipiului București sau de consiliile locale. (3) Inventarele astfel însușite se centralizează de consiliul județean, respectiv de Consiliul General al Municipiului București, și se trimit Guvernului, pentru ca, prin hotărâre, să se ateste apartenența bunurilor la domeniul public județean sau de interes local

.”

Procedura de atestare a domeniului public al unităților administrativ teritoriale consta, așadar, într-o etapă de inventariere ce se concretiza în efectuarea unor operațiuni tehnico-materiale și administrative de întocmire, însușire și centralizare a inventarelor și de înaintare a lor către Guvern urmată de etapa adoptării, la nivel central, a actului administrativ de atestare a bunului în domeniul public, iar hotărârile consiliilor locale privind inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităților administrativ teritoriale aveau natura juridică doar a unor operațiuni administrative prealabile, care nu fac dovada dreptului de proprietate.

Or, în cauză, procedura de atestare a fost demarată, au fost întocmite inventarele, a fost adoptată hotărârea de consiliu local de însușire a acestora, dar dosarul nu a fost înaintat autorității centrale pentru finalizarea acesteia anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ. În consecință, H.C.L. nr. 30/2019 nu are valoarea unui titlu de proprietate, soluția instanței de apel fiind în concordanță cu dispozițiile legale menționate în cele ce preced.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, se susține că instanța a reținut aplicabilitatea legii vechi, fără a preciza momentul de început al procedurii de inventariere.

Nici această critică nu este fondată întrucât mențiunile din cuprinsul hotărârii de consiliu local, referitoare la actele normative care au stat la baza adoptării acesteia, cât și actele de inventariere aflate la dosarul cauzei au fost suficiente pentru stabilirea legislației incidente procedurii demarate de recurentă.

De asemenea, recurenta susține o încălcare a dispozițiilor art. 261 C.proc.civ., față de faptul că argumentele pe care le-a prezentat în actele de procedură depuse, referitoare la cadrul juridic, au fost negate de către instanțele devolutive, fără vreo motivare.

Dispoziția legală, pretins încălcată, vizează o instituție neincidentă cauzei, respectiv locul administrării probei, neexistând critici referitoare la aceasta. Mai mult, nu se poate reține vreo motivare necorespunzătoare, din perspectiva art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., nefiind aduse argumente concrete care să justifice vreo nelegalitate a deciziei în acest sens.

În al treilea rând, circumscris motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenta arată că a realizat corect inventarierea bunurilor imobile ce fac obiect al prezentului litigiu, astfel că instanța de apel, respingând calea de atac cu care a fost învestită, a interpretat greșit prevederile art. 607 și ale art. 289 C.adm.

Înalta Curte reține că, prin intermediul acestui motiv de recurs, poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. O hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza

pendinte

, în argumentarea acestui motiv de casare, recurenta susține o încălcare a prevederilor Codului administrativ, pe care le citează în integralitate.

Înalta Curte constată, însă, că instanța de apel nu a reținut aplicarea în cauză a dispozițiilor acestui act normativ referitoare la procedura de inventariere a bunurilor supuse revendicării. Prin urmare, nu există o incongruență a normelor juridice pretins încălcate cu situația de fapt reținută, argumentele expuse neputând fi încadrate în acest motiv de casare.

În al patrulea rând, recurenta afirmă că instanța de apel a aplicat un raționament diferit în ceea ce privește modul de interpretare a faptelor necontestate. Astfel, deși curtea reține că intimata A. S.A. nu a contestat dreptul de proprietate al recurentei, totuși îi pretinde dovedirea acestuia, dar respinge cererea de administrare a probei testimoniale, apreciind că nu este utilă cauzei față de faptul că vizează o situație necontestată.

Înalta Curte apreciază că maniera în care au fost formulate aceste susțineri denotă o pretinsă netemeinicie a reținerilor curții de apel în legătură cu modalitatea de interpretare, în cauză, a probatoriului, care a justificat considerentele deciziei recurate. Or, în recurs nu se poate reveni asupra modalității de apreciere a unor mijloace probatorii de către instanțele fondului, câtă vreme o asemenea analiză este exclusă de scopul și de limitele controlului judiciar al instanței de recurs, de a supune instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici trimiterea la o pretinsă încălcare a dreptului la un proces echitabil nu conferă legitimitate acestui argument.

Dreptul la un proces echitabil este reglementat de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor

omului și are mai multe componente, respectiv: accesul liber la justiție; examinarea cauzei în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil; examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparțial, stabilit prin lege; publicitatea pronunțării hotărârilor judecătorești. Însă, Convenția nu prevede reguli cu privire la aprecierea probelor, acest domeniu intrând în sfera de competență a dreptului intern. De altfel, în cuprinsul Hotărârii Windisch contra Austria, instanța europeană a reamintit că admisibilitatea unui mijloc de probă reprezintă un aspect ce trebuie reglementat prin legislația națională a statelor, iar, ca regulă, aprecierea unui mijloc de probă rămâne la latitudinea instanțelor naționale.

Astfel,

aspectul criticat nu este de natură a evidenția ipoteza de greșită aplicare a unor dispoziții legale la situația de fapt reținută în fața instanței de apel, căreia legea îi oferă competența de a evalua probele și de a stabili, pe baza acestora, situația de fapt pe care se grefează litigiul dedus judecății, ci descrie erori pretins intervenite în chiar demersul de stabilire a situației de fapt, prin prisma probelor administrate.

Prin urmare, nici acest motiv de casare nu este fondat.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Comuna Berchișești, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 500/2024 pronunțate de Curtea de Apel Suceava - Secția I civilă, precum și împotriva încheierilor din 22.02.2024 și din 18.04.2024, pronunțate de aceeași instanță.

Notă: H.G. nr. 548/1999 privind aprobarea Normelor tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunelor, orașelor, municipiilor și județelor a fost abrogată prin art. 2 din H.G. nr. 392/2020 privind aprobarea Normelor tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public și privat al comunelor, al orașelor, al municipiilor și al județelor, publicată în M. Of. nr. 431 din 22 mai 2020

Dispozițiile art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică au fost abrogate prin art. 597 alin. 2 lit. m) din Codul administrativ, aprobat prin O.U.G. nr. 57/2019