ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1685/2018

Constatarea caracterului abuziv cu consecința că nu produc efecte asupra sa, al clauzelor contractuale cuprinse în contractul de credit nr. x/21.10.2006 referitoare la: 2.1 dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în funcție de costurile de refinanțare de pe piața monetară/de capital, cât și în funcție de costurile surselor de finanțare proprii, 2.2 perceperea comisionului de acordare a creditului/facilității a cărui valoare este raportată ca procent la valoarea totală a facilității, 2.3 perceperea comisionului lunar de administrare a cărui valoare este raportată ca procent la soldul lunar al creditului/facilității, 2.4 perceperea comisionulu de rambursare anticipată a creditului/facilității în valoare de 2% din suma rambursată anticipat.

Constatarea caracterului abuziv, cu consecința că nu produc efecte asupra sa, al clauzelor contractuale cuprinse în contractul de credit nr. x/10.04.2008 și actele adiționale ulterioare, referitoare la: 3.1 stabilirea nivelului dobânzii aplicabilă soldului creditului după primele 6 luni de la data semnării contractului de credit în funcție de "dobânda standard a băncii după primele 6 luni de la data semnării prezentului contract", 3.2 perceperea comisionului de acordare a creditului/facilității a cărui valoare este raportată ca procent la valoarea totală a facilității, 3.3 perceperea comisionului lunar de administrare a cărui valoare este raportat ca procent la soldul lunar al creditului/facilității, 3.4 perceperea comisionului de rambursare anticipată a creditului/facilități în valoare de 4% din suma rambursată anticipat 3.5 dreptul băncii de a modifica dobânda penalizatoare în funcție de politica sa de creditare și dreptul băncii de a modifica comisioanele, rata dobânzii, inclusiv dobânda penalizatoare, din motive întemeiate precum modificări ale condițiilor pieței financiar-bancare, modificări ale costurilor surselor de finanțare proprii, 3.6 modificarea dobânzii agreată de părți în data semnării contractului de credit x/18.04.2008 prin actul adițional nr. x încheiat în data de 29.07.2008, 3.7 modificarea dobânzii agreată de părți în data semnării contractului de credit nr. x/18.04.2008 prin actul adițional nr. x încheiat la data de 08.10.2010,

Constatarea nulității clauzelor abuzive menționate la punctele 2.1 -2.4 și 3.1 - 3.9 de mai sus

Să se constate caracterul fix al ratei dobânzii din data semnării contractului de credit nr. x/18.04.2008 (2,5%/an) și aplicarea ratei dobânzii de 2,5%/an pe toata perioada derulării contractului.,

Să se dispună recalcularea sumelor datorate de reclamant la D. SA/E. S.A. atât prin contractul de credit nr. x/21.10.2006, cât și prin contractul de credit nr. x/18.04.2008, emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit x/18.04.2008 și corelarea acestui grafic de rambursare cu sumele achitate de el până în prezent,

Să se dispună anularea actului adițional nr. x la contractul de credit x/18.04.2008 încheiat în data de 23.04.2009 și a actului adițional nr. x la contractul de credit x/18.04.2008 încheiat în data de 08.10.2010 prin care intimata a oferit împrumutatului două perioade de grație (de 4 și respectiv 5 luni) și a prelungit scadența finală a creditului,

Să se dispună restituirea sumelor plătite nedatorat de către reclamant cu titlu de dobândă, dobândă penalizatoare sau comisioane, în temeiul clauzelor contractuale abuzive cu privire la care a fost solicitată constatarea nulității prin prezenta acțiune, de la data încasării acestora și până la data încetării perceperii lor,

Să se dispună constatarea nulității actelor (nefurnizate reclamantului) prin care E. S.A. a declarat scadența anticipată a creditului nr. x/18.04.2008 și a creditului nr. x/17.07.2008 ca urmare a înregistrării până la data declarării scadenței anticipate a creditelor a unor întârzieri la plata ratelor lunare, să se dispună constatarea nulității tuturor actelor aferente procedurilor de executare silită demarate de BEJA B. împotriva sa și a soției (care a decedat în data de 18.11.2014) care au la bază acest acte nule.

Ca o consecință a constatării nulității actelor prin care E. Sa a declarat scadența anticipată a creditului să se dispună constatarea nulității tuturor actelor aferente procedurilor de executare silită demarate de BEJA B.

Ca o consecință a constatării nulității tuturor actelor aferente procedurilor de executare silită demarate de BEJA B. să se dispună continuarea derulării creditului nr. x/18.04.2008 și a creditului nr. x/17.07.2008 începând cu momentul la care banca a declarat scadența anticipată a respectivelor credite și după anularea clauzelor abuzive ce fac obiectul prezentei acțiuni,

Constatarea faptului că împrumutatul F. prin semnarea contractului de credit nr. x/18.04.2008, beneficiază de o asigurare de viață de grup încheiată de către E. S.A. în calitate de beneficiar al indemnizației cuvenite în caz de producere a riscurilor asigurate, cu G. S.A. și a faptului că, la data de 18.11.2014, data la care a decedat împrumutatul F., este valabilă asigurarea de viață a acesteia,

Constatarea faptului că împrumutatul F. prin semnarea contractului de credit x/18.04.2008, beneficiază de o asigurare de viață de grup încheiată de către E. S.A. în calitate de beneficiar al indemnizației cuvenite în caz de producere a riscurilor asigurate, cu G. S.A. și a faptului că, la data de 18.11.2014, data la care a decedat împrumutatul F., este valabilă asigurarea de viață a acesteia,

Stingerea integrală a datoriilor aferente creditelor nr. x/18.04.2008 și nr. x/17.07.2008 ca urmare a decesului împrumutatului F. și returnarea diferenței de bani dintre sumele asigurate prin polițele de asigurare și datoria împrumutatului din data decesului aferentă celor două contracte de credit,

Obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată,

Anularea raportării de către E. S.A. a unor informații negative către Biroul de credite și/sau Centrala de riscuri bancare în ceea ce îl privește. Prin sentința civilă nr. 2631 din 8 aprilie 2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. x/2015 a fost admisă excepția tardivității în ceea ce privește contestația la executarea silită însăși, a fost respinsă contestația formulată de contestatorul A., în contradictoriu cu intimații E. S.A. și C., ca tardiv formulată, s-a respins contestația formulată împotriva procesului-verbal de licitație din data de 14 iulie 2015 și a actului de adjudecare din data de 20 iunie 2015 ca neîntemeiată, a fost respins capătul 11 din cerere, privind obligarea intimatei la continuarea derulării creditului nr. x din 18 aprilie 2008 și a creditului nr. x din 17 iulie 2008 ca neîntemeiată, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a contestatorului cu privire la capătul 14 din cerere, a fost respinsă ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă capătul 14 de cerere, privind stingerea integrală a datoriilor aferente creditelor nr. x din 18 aprilie 2008 și nr. x din 17 iulie 2008 ca urmare a decesului împrumutatului F. și returnarea diferenței de bani dintre sumele asigurate prin polițele de asigurare și datoria împrumutatului din data decesului aferentă celor două contracte de credit, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei în privința capătului 16 din cerere, s-a respins ca neîntemeiat capătul 16 din cerere privind anularea raportărilor efectuate de către intimată la Centrala Riscurilor Bancare și Biroul de Credite S.A. și s-a respins ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării silite și s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatorul A.. Prin decizia civilă nr. 285/2017 din 30 ianuarie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de contestatorul A., care a fost obligat să plătească intimatei suma de 3002,94 RON, cheltuieli de judecată. Împotriva acestei decizii, contestatorul A. a declarat recurs, care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, iar prin adresa emisă la 13 noiembrie 2017 a fost înaintat dosarul, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 13 noiembrie 2017. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132, raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele: Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul București, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON. Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)." Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv. O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON. În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel. Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții. Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională. În speță, hotărârea atacată a fost pronunțată la data de 30 ianuarie 2017, deci anterior publicării deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale în Monitorul Oficial, așa încât efectele sus-menționatei decizii nu sunt aplicabile. Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON. Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri. Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege." Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel. Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători. Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată." Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel. Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ. competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță. Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată. În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă. În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte: Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus. Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare. Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017. Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac. În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante. De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul București, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.