ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 342/2018

Ședința publică din data de 14 februarie 2018

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 20.08.2015, sub nr. x/2015, având ca obiect acțiune în constatare și nulitate act, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate caracterul abuziv al anumitor clauze inserate în contractul de credit ipotecar nr. 7403/19.03.2007 și constatarea nulității absolute a acestora, inclusiv a clauzelor inserate prin actul adițional nr. x/07.09.2009 și obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumelor încasate cu titlu de comision de acordare și restituirea comisionului de administrare cu dobânda legală; înghețarea cursului de schimb valutar EURO-LEU; obligarea pârâtei la recalcularea ratelor aferente contractului de credit în funcție de valoarea leu/EURO de la momentul semnării contractului; recalcularea dobânzii compusă dintr-o marja fixa de 2.92 pa + EURIBOR 6M și să restituie toate sumele încasate în plus, cu dobânda legală aferentă, de la data încheierii contractului și până în prezent și compensarea datoriilor reciproce.

Prin sentința civilă nr. 10094 din 29.06.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/2015, a fost admisă în parte cererea principală astfel cum a fost precizată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B. S.A. și în consecință: s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în Contractul de credit nr. x/19.03.2007 la art. 3.1 parțial în privința dobânzii variabile și a posibilității băncii de modificare unilaterală a dobânzii, art. 3.2, art. 3.3 ii, art. 3.4, art. 3.7 lit. b) în totalitate, iar art. 9.6 parțial în ceea ce privește cesiunea obligațiilor băncii, precum și al clauzei prevăzute la paragraful al treilea din Actul adițional nr. x/07.09.2009 la contractul de credit nr. x/19.03.2007, s-au constatat nule absolut clauzele prevăzute în Contractul de credit nr. x/19.03.2007 la art. 3.1 parțial în privința dobânzii variabile și posibilității băncii de modificare unilaterală a dobânzii, art. 3.2, art. 3.3 ii, art. 3.4, art. 3.7 lit. b) în totalitate, iar art. 9.6 parțial în ceea ce privește cesiunea obligațiilor băncii, precum și al clauzei prevăzute la paragraful al treilea din Actul adițional nr. x/07.09.2009 la contractul de credit nr. x/19.03.2007, s-a dispus eliminarea clauzelor prevăzute în Contractul de credit nr. x/19.03.2007 la art. 3.1 parțial în privința dobânzii variabile și posibilității băncii de modificare unilaterală a dobânzii, art. 3.2, art. 3.3 ii, art. 3.4, art. 3.7 lit. b) în totalitate, iar art. 9.6 parțial în ceea ce privește cesiunea obligațiilor băncii, precum și al clauzei prevăzute la paragraful al treilea din Actul adițional nr. x/07.09.2009 la contractul de credit nr. x/19.03.2007, a fost obligată pârâtă să restituie reclamantei suma de 558 euro în RON la cursul BNR din ziua plății percepută cu titlu de comision de acordare, dobânda legală calculată la suma de 558 euro de la data achitării și până la data plății efective, suma de 11.013,24 euro în RON la cursul BNR din ziua plății percepută cu titlu de comision de administrare calculată până la data de 13.07.2015, precum și dobânda legală calculată la suma de 11.013,24 euro de la data achitării și până la data plății efective, a fost obligată pârâta să emită noi grafice de rambursare conform prezentei hotărâri, la data rămânerii definitive a hotărârii, s-au respins celelalte capete ale cererii principale, inclusiv cererea de compensare, ca neîntemeiate, s-a luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată și s-a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel ambele părți.

Tribunalul București, secția a-VI-a Civilă prin decizia civilă nr. 2507/2017 din 27 iunie 2017 a respins apelul formulat de către apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 10094/29.06.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/2015; a admis apelul formulat de către apelanta-pârâtă B. S.A., împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins capetele de cerere referitore la constatarea ca abuzive a clauzelor prevăzute la art. 3.2 și art. 3.3 din contract privind comisioanele de acordare și de administrare și la restituirea sumelor percepute cu acest titlu și dobânda legala aferenta și la paragraful 3 din actul adițional nr. x și la art. 9.6 din contract; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 3.4 din contractul de credit doar în ceea ce privește sintagma "banca are dreptul să revizuiască nivelul dobânzii penalizatoare în funcție de politica sa de creditare" a fost menținut restul dispozițiilor sentinței apelate și obligată intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 3.602,2 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel (1602,2 RON taxa judiciară de timbru și 2000 RON onorariu de avocat redus).

Împotriva acestei decizii reclamanta A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. . Prin adresa din 06 noiembrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a înaintat recursul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 06 noiembrie 2017 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 6.

Prin rezoluția completului din data de 20 noiembrie 2017 s-a fixat termen de judecată la 14 februarie 2018.

În ședința publică din data de 14 februarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei și a reținut:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca obiect pretenții cu valoare mai mică de 200.000 RON.

Potrivit primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (...), precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv".

Prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

În ceea ce privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. - care ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac -, trebuie stabilit dacă din considerentele deciziei se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.

Obiectul controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția legală constatată ca fiind contrară Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

În considerentul 29 din decizia nr. 369 din 30 mai 2017, Curtea Constituțională a reținut că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție.

Din considerentele deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care instanța supremă nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

Mai mult decât atât, chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție în verificarea jurisprudenței, în considerentele 30 și 31 din decizie, Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului și nu a accesului la Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs.

Relevante în acest sens sunt considerentele care vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat ideea că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a instanței supreme.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanța competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv [litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ..], în timp ce Înaltei Curți de Casație și Justiție îi revine competența de soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de 200.000 RON.

Potrivit art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din dispoziția legală menționată rezultă fără neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

Reformularea art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod.

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia este pronunțată de Tribunalul București în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va declina cauza în favoarea Curții de Apel București căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2507/2017 din 27 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2018.