ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 466/RC/2017

Asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 29/2017 din data de 8 februarie 2017, Tribunalul Cluj, secția penală, a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului, din infracțiunea de tentativă la omor prev. de art. 32 C. pen. rap la art. 188 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 199 alin. (1) C. pen. și art. 41 alin. (1) C. pen. în infracțiunea de lovire sau alte violențe prev. de art. 193 alin. (2) C. pen. rap. la art. 199 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., formulată de către inculpatul A., prin avocat ales.

A respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului, din infracțiunea de tentativă la omor prev. de art. 32 C. pen. rap la art. 188 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 199 alin. (1) C. pen. și art. 41 alin. (1) C. pen. în infracțiunea de vătămare corporală prev. de art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen. rap. la art. 199 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., invocată din oficiu.

A condamnat pe inculpatul A.

,

în prezent aflat în stare de arest preventiv în Penitenciarul Gherla, la pedeapsa de 8 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor prev. de art. 32 C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) C. pen. rap. la art. 199 alin. (1) C. pen. și cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen.

În baza art. 45, art. 188 alin. (1) C. pen., art. 67, art. 66 lit. a), b) și d) C. pen. a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a alege, pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe.

În temeiul art. 65 alin. (1) și (3) C. pen. a interzis inculpatului pe perioada executării pedepsei drepturile prev. de art. 66 lit. a), b) și d) C. pen.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., art. 72 alin. (1) C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reținerii din data de 06 februarie 2016 și al arestării preventive începând cu data de 07 februarie 2016 și până la zi.

În temeiul art.  399 alin. (1) C. proc. pen. a menținut starea de arest preventiv a inculpatului.

În temeiul art. 397 C. proc. pen. a constatat că persoana vătămată C.

,

nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În temeiul art. 19, art. 397 C. proc. pen. rap. la art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ. a admis acțiunea civilă formulată de către partea civilă B. Cluj Napoca, și l-a obligat pe inculpatul A. la plata despăgubirilor civile în cuantum de 3168, 69 lei reprezentând despăgubiri civile.

În temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat.

Prin Decizia penală nr. 869/A/2017 din data de 30 mai 2017, Curtea de Apel Cluj, Secția Penală a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 29 din 08 februarie 2017 pronunțată de Tribunalul Cluj, pe care a desființat-o în parte, sub aspectul încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul și al individualizării judiciare a pedepsei și rejudecând în aceste limite:

În baza art. 386 C. proc. pen. a admis cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A., din tentativă la infracțiunea de omor prevăzută de art. 32 C. pen., raportat la art. 188 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 199 alin. (1) C. pen. și art. 41 alin. (1) C. pen., în infracțiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen., raportat la art. 199 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a condamnat inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală, prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen., raportat la art. 199 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., 43 alin. (5) C. pen., la o pedeapsă de 5 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) și d) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a alege, pe o perioadă de 3 ani de la data pronunțării prezentei decizii.

În temeiul art. 65 alin. (1) și (3) C. pen. a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) și d) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a alege.

În temeiul art. 72 alin. (1) C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reținerii din data de 06 februarie 2016 și al arestării preventive începând cu data de 07 februarie 2016 și până la zi.

A menținut în rest dispozițiile sentinței penale apelate în măsura în care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 241 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a constatat încetată de drept măsura arestării preventive luată față de inculpatul A.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins, ca nefondat, apelul declarat de persoana vătămată C. împotriva aceleiași hotărâri.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a obligat persoana vătămată C. la plata parțială a cheltuielilor judiciare avansate de stat în prezenta procedură în sumă de 200 lei.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. restul cheltuielilor judiciare avansate de stat în prezenta procedură au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a hotărî în acest sens a reținut următoarele:

Inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru tentativă la infracțiunea de omor, constând în esență în aceea că, în cursul nopții de 04/05 februarie 2016, a lovit în mod repetat cu pumnii și picioarele, în zone vitale ale corpului, persoana vătămată C., în timp ce se aflau în locuința lor situată în Turda, cauzându-i leziuni care s-au putut produce prin lovire cu și de corp dur, care au pus în primejdie viața victimei impunându-se intervenție chirurgicală și care au necesitat 22-25 zile de îngrijiri medicale.

Curtea a constatat că, în urma parcurgerii procedurii de judecată de drept comun, instanța de fond a reținut în mod corect situația de fapt, prin analizarea aprofundată a mijloacelor de probă administrate în ambele faze procesuale. În această privință, instanța de control judiciar își însușește argumentele primei instanțe, rezultând dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpatul A. i-a cauzat persoanei vătămate leziunile menționate în actele medico-legale existente la dosar, care au pus în primejdie viața acesteia.

Sintetizând aceste argumente, Curtea a reținut ca fiind întemeiată valorificarea din punct de vedere probator a aspectelor relatate de persoana vătămată imediat după producerea agresiunii, în cadrul discuțiilor purtate cu medicul de gardă, martora D. și asistenta E., imediat după ce a fost transportată la Spital, respectiv faptul că a fost agresată de inculpat, prin aplicarea mai multor lovituri la nivelul corpului, cu pumnii și picioarele. Celelalte două persoane care au intrat în contact cu persoana vătămată la scurt timp după internarea sa în spital sunt martorii F. și G., agenții de poliție care au fost direcționați prin dispecerat la unitatea spitalicească, în urma solicitării adresate de medicul de gardă care a preluat persoana vătămată. Cei doi martori au arătat că persoana vătămată prezenta leziuni traumatice vizibile în zona feței și, întrebând-o ce s-a întâmplat, le-a relatat că în acea seară, în jurul orelor 1,

00

, pe motiv că în urmă cu două săptămâni îl reclamase la poliție, inculpatul A. a început să o agreseze fizic, în timp ce era întinsă în pat lângă fiul lor, lovind-o cu pumnii și cu picioarele până când și-a pierdut cunoștința. În același sens sunt și discuțiile purtate telefonic cu martora H., înainte de a ajunge la spital, în care persoana vătămată a afirmat că a fost bătută de soțul ei și că se simte rău, adresându-i rugămintea să aibă grijă de fiul ei. Chiar și a doua zi persoana vătămată i-a spus martorei H. că a fost bătută de soțul ei, afirmații făcute și în prezența martorei I., astfel cum au fost redate în considerentele hotărârii apelate.

Afirmațiile persoanei vătămate în legătură cu cele întâmplate în noaptea de 4/5 februarie 2017, făcute în prezența persoanelor menționate anterior, sunt confirmate și de conținutul actelor medico-legale întocmite în cauză, în care sunt consemnate leziunile suferite de aceasta, localizate în diferite părți ale corpului și care, astfel cum a reținut instanța de fond, nu puteau fi produse în modalitatea descrisă ulterior de persoana vătămată și de către inculpat, după declanșarea anchetei penale, respectiv prin cădere, urmare a neatenției persoanei vătămate care a alunecat pe scări când a ieșit din baie.

Susținerile persoanei vătămate pe parcursul audierilor în faza de urmărire penală și în cursul judecății în sensul că „a căzut inițial în șezut și s-a lovit la spate și la mână iar apoi a căzut din nou și s-a lovit la picior” nu explică mărcile traumatice vizibile de la nivelul feței, în zona ochiului și a maxilarului, constatate în noaptea de 4/5 februarie 2017 de martorii D., J., F. și G., respectiv în data de 5 februarie 2016 de martorele H. și I.

Concluzionând, sub aspectul situației de fapt, Curtea a apreciat, ca nefondate, apărările formulate de inculpat, care a încercat să acrediteze ideea că nu a făcut altceva decât să-i aplice o palmă peste față sau mai exact să o prindă de față pe soția sa și să o împingă, mijloacele de probă administrate în cauză, confirmând faptul că în noaptea de 4/5 februarie 2016 acesta i-a aplicat mai multe lovituri persoanei vătămate, cu pumnii și picioarele, care i-au cauzat leziunile menționate în raportul de constatare medico-legală întocmit de Institutul de Medicină Legală Cluj în data de 22 februarie 2016, respectiv: pneumotorace stâng, contuzie la nivelul toracelui, traumatism toracic închis prin agresiune, traumatism facial cu echimoză în regiunea temporală și orbitală dreaptă, contuzie cu echimoză în regiunea temporomandibulară stângă, traumatism cranio-cerebral minor gr. I prin agresiune, echimoză post traumatică umăr drept, membre superioare bilateral, coapsă dreaptă și genunchi drept.

În legătură cu apariția pneumotoraxului, Curtea a constatat că instanța de fond a admis cererea inculpatului și a solicitat explicații suplimentare medicilor legiști, concretizate în raportul de expertiză medico-legală din 9 ianuarie 2017 a Institutul de Medicină Legală Cluj-Napoca. S-a menționat că la nivelul hemitoracelui stg. nu au fost identificate mărci traumatice vizibile macroscopic la data de 05 februarie 2016 și că apariția pneumotoracelui stg. a fost favorizat de existența unei leziuni pulmonare mai vechi (fracturi vechi consolidate ale coastelor IX și X în stg. pe linia auxiliară posterioară) în condițiile unui traumatism cu modificare bruscă de presiune intratoracică. S-a constatat de asemenea că între evenimentul traumatic din data de 04/05 februarie 2016 și apariția pneumotoracelui stg. există legătură de cauzalitate, precum și că leziunile traumatice au pus în primejdie viața victimei, acestea necesitând 22-25 zile de îngrijiri medicale (fila 169 dos. instanță).

În apel, față de solicitarea inculpatului s-a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză, pentru a se stabili dacă leziunile de la nivelul toracelui cu apariția pneumotoracelui stâng s-au putut produce și prin cădere. Medicul a concluzionat că leziunile traumatice s-au putut produce prin lovire cu și de corp dur în condițiile datelor de anchetă, iar referitor la cele de la nivelul toracelui s-a arătat că puteau fi produse prin cădere de la același nivel în cadrul unei auto sau heteropropulsii cu rostogolire pe plan înclinat. S-a precizat, totodată, că apariția pneumotoracelui stâng nu poate fi condiționată exclusiv de existența leziunilor la nivelul hemitoracelui stâng, deoarece orice modificare de diametru a cutiei toracice în întregime poate produce modificări de presiune la nivelul ambelor cavități pleurale cu posibilitatea apariției leziunii pulmonare pe partea opusă zonei cu leziuni traumatice (fila 121-122 dosar apel).

Curtea a constatat că aceste precizări cu privire la apariția pneumotoraxului din cuprinsul suplimentului la raportul de expertiză nu schimbă cu nimic aspectele esențiale ale speței. Teoretic pneumotoracele poate fi produs și prin cădere, dacă în urma izbiturii sau în urma contactului dintre corpul persoanei și suprafața dură de contact, se produce o creștere a presiunii intraalveolare. În cauza de față însă, mijloacele de probă nu au relevat, un astfel de mecanism de producere a leziunii de la nivelul toracelui, ci a rezultat că leziunile au fost cauzate prin lovire cu și de corpuri dure, respectiv prin loviturile aplicate cu pumnii și picioarele de către inculpat. Ultima precizare din suplimentul la raportul de expertiză oferă explicația pentru care, deși contuzia de la nivelul toracelui este pe partea dreaptă, pneumotoraxul a apărut pe partea stângă. S-a menționat că orice modificare de diametru a cutiei toracice poate produce modificări la nivelul ambelor cavități pleurale cu posibilitatea apariției leziunii pulmonare pe partea opusă zonei cu leziuni traumatice, în privința persoanei vătămate fiind cu, atât mai mult explicabil acest fenomen, cu cât aceasta prezenta fracturile costale pe partea stângă, ceea ce a creat o sensibilitate mai mare pe partea respectivă.

Pe cale de consecință, Curtea constată că este exclusă pronunțarea unei soluții de achitare a inculpatului A., nefiind incident în cauză niciunul din temeiurile invocate în susținerea acestei solicitări, respectiv dispozițiile art. 16 lit. b) C. proc. pen. sau ale art. 16 lit. c) C. proc. pen.

Sub aspectul încadrării juridice a faptei comise de inculpat, solicitarea de reținere a infracțiunii de lovire și alte violențe prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen. în sarcina inculpatului este nefondată, atâta timp cât a rezultat din probele administrate că acțiunile acestuia au determinat producerea leziunilor consemnate în actele medico-legale întocmite în cauză, leziuni care au necesitat un număr de 22-25 zile îngrijiri medicale și au pus în primejdie viața persoanei vătămate. Curtea a constatat însă că se impune a fi analizată solicitarea de schimbare a încadrării juridice din tentativa la infracțiunea de omor, prevăzută de art. 32 C. pen., raportat la art. 188 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 199 alin. (1) C. pen. și art. 41 alin. (1) C. pen., în infracțiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen., raportat la art. 199 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen.

Pentru a putea reține în sarcina inculpatului A. tentativa la infracțiunea de omor este necesară dovedirea dincolo de orice îndoială a intenției sale directe sau indirecte de a ucide persoana vătămată. Curtea a constatat că raportat la împrejurările concrete în care a rezultat că au fost exercitate actele de agresiune, nu rezultă că inculpatul a acționat cu intenția de a ucide persoana vătămată, ci cu intenția de a vătăma, punerea în primejdie a vieții acesteia survenind ca rezultat mai grav, inculpatul acționând cu praeterintenție.

În acest sens, Curtea a avut în vedere că leziunile cauzate persoanei vătămate, deși sunt situate în diferite zone ale corpului, sunt leziuni de gravitate medie, respectiv echimoze și contuzii, specifice în cazul infracțiunii de lovire sau alte violențe, punerea în primejdie a vieții persoanei vătămate survenind din cauza apariției pneumotoraxului. A rezultat din actele medico-legale că apariția pneumotoracelui stg. a fost favorizat de existența unei leziuni pulmonare mai vechi (fracturi vechi consolidate ale coastelor IX și X în stg. pe linia auxiliară posterioară) în condițiile unui traumatism cu modificare bruscă de presiune intratoracică, persoanei vătămate fiindu-i aplicată cel puțin o lovitură la nivelul toracelui, unde a fost constatată existența unei contuzii.

Având în vedere natura leziunilor cauzate victimei, faptul că nu au existat martori oculari sau alte probe directe care să releve modalitatea în care au fost exercitate actele de agresiune și comportamentul efectiv al inculpatului din acele momente, Curtea a apreciat că nu se poate reține că acesta a acționat cu intenția de a-și ucide soția, pentru ca fapta să fie încadrată ca tentativa la infracțiunea de omor.

Împrejurarea reținută de instanța de fond că victima prezenta leziuni în mai multe părți ale corpului nu este suficientă pentru a se reține intenția de a ucide, fiind necesar să rezulte din probele administrate că loviturile aplicate au fost de o anumită intensitate, că au fost folosite obiecte vulnerante apte să producă moartea, că au fost vizate zone vitale ale corpului.

Legat de conduita inculpatului față de persoana vătămată după aplicarea loviturilor, Curtea a constatat că acesta a transportat-o la locuința mamei sale, condiții în care nu se poate reține că a manifestat o indiferență totală față de starea în care se afla, pentru a se putea deduce și din această împrejurare intenția sa de ucide victima, mai exact reprezentarea faptului că poate interveni decesul și acceptarea cu indiferență a acestui rezultat, poziție psihică ce relevă intenția indirectă de a ucide. În ceea ce privește posibilitatea reală a inculpatului de a percepe starea gravă în care se afla persoana vătămată, Curtea a considerat întemeiate argumentele prezentate de unul dintre apărătorii acestuia, referitoare la faptul că atâta timp cât personalul medical care a examinat persoana vătămată în noaptea de 04/05 februarie 2016 nu a depistat existența pneumotoraxului, care îi crea acesteia dificultăți în respirație, cu atât mai puțin inculpatul putea să-și dea seama de existența unei leziuni care putea să aibă ca rezultat moartea victimei.

Curtea a constatat că, deși inculpatul nu a ales varianta cea mai bună de a interveni în ajutorul persoanei vătămate, nu rezultă cu certitudine din aceasta conduită acceptarea faptului că poate surveni decesul soției sale. Pentru a reține tentativa la infracțiunea de omor, instanța de fond a făcut referire și la discuțiile telefonice pe care inculpatul le-a avut cu martora H., în data de 6 februarie 2016, în care și-ar fi manifestat regretul că soția sa nu a murit. Curtea a reținut că intenția inculpatului trebuie apreciată la momentul săvârșirii infracțiunii și eventual la scurt timp după exercitarea actelor de agresiune, fără a prezenta relevanță deosebită discuțiile ulterioare, purtate la un interval de timp considerabil de la momentul consumării infracțiunii. În aprecierea afirmațiilor inculpatului trebuie avută în vedere și starea conflictuală în care inculpatul se afla cu martora H., precum și nemulțumirea sa când a realizat că nu reacționează pozitiv la încercările sale de a o convinge că evenimentele nu s-au petrecut, astfel, cum au fost prezentate de persoana vătămată și de a o determina să dea declarații favorabile lui.

În concluzie, curtea de apel a apreciat că în cauza de față nu există elemente suficiente pentru a se reține fără dubiu că inculpatul A. a acționat cu intenția de a ucide persoana vătămată C., condiții în care este întemeiată solicitarea de schimbare a încadrării juridice și reținerea în sarcina acestuia a infracțiunii de vătămare corporală prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen., raportat la art. 199 C. pen.

Consecutiv dispoziției de schimbare a încadrării juridice, Curtea a procedat la pronunțarea soluției de condamnare a inculpatului A. în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală, prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen., raportat la art. 199 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., 43 alin. (5) C. pen.

La individualizarea judiciară a pedepsei au fost avute în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de art. 194 alin. (1) C. pen., majorate în baza art. 43 alin. (5) C. pen., având în vedere că inculpatul a săvârșit infracțiunea în stare de recidivă postexecutorie, rezultând pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani și 6 luni închisoare, precum și dispozițiile art. 74 C. pen. potrivit cărora stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face, în raport, cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului.

Referitor la împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, s-a menționat că rezultă din situația de fapt prezentată pe larg în considerentele hotărârii apelate că inculpatul a exercitat acte de agresiune multiple asupra soției sale, pe fondul nemulțumirii că aceasta îl reclamase cu ocazia altui incident la organele de poliție. Loviturile au fost aplicate în prezența copilului minor și au avut ca rezultat producerea leziunilor corporale descrise în actele medico - legale, viața persoanei vătămate fiind pusă în primejdie. În ceea ce privește conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal este relevant faptul că inculpatul nu și-a asumat responsabilitatea pentru infracțiunea comisă, iar în prima fază a cercetărilor a intenționat să se sustragă, afirmând în discuțiile telefonice purtate că intenționează să părăsească teritoriul țării. Totodată, inculpatul a încercat să o determine pe martora H. să dea declarații în favoarea sa, construind de la început o apărare susținută de mai multe persoane din anturajul său, în sensul că persoana vătămată a căzut pe scări, aceasta fiind „varianta oficială” astfel cum a menționat martorul K. organelor de poliție în data de 05 februarie 2016, variantă preluată și de persoana vătămată cu ocazia audierii în cadrul procesului penal.

Referitor la persoana inculpatului, Curtea a constatat că, începând cu anul 1998, inculpatul a fost condamnat în repetate rânduri la pedepse cu executare în regim de detenție, pentru mai multe infracțiuni, majoritatea dintre acestea contra persoanei, cu violență și contra autorității, prezenta infracțiune fiind comisă în stare de recidivă postexecutorie.

Toate aceste elemente de individualizare au relevat o gravitate considerabilă a infracțiunii comise și o periculozitate sporită a inculpatului, fiind neîntemeiată solicitarea apărătorului ales al acestuia de aplicare a unei pedepse orientată spre minimul special prevăzut de lege. Curtea a constatat, de asemenea, că nu există în cauză împrejurări legate de faptă care pot fi valorificate ca circumstanță atenuantă în baza art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., astfel cum s-a apreciat în motivele de apel, comportamentul inculpatului ulterior agresării persoanei vătămate nefiind unul din care să rezulte preocuparea sa față de starea în care se afla, ci mai mult dorința sa de a plasa responsabilitatea în sarcina membrilor familiei sale. Inculpatul era conștient de situația juridică în care se afla raportat la antecedentele penale și în primă fază a încercat să evite contactul cu autoritățile, având reprezentarea clară că în momentul spitalizării persoanei vătămate vor fi anunțate organele de poliție și se va iniția derularea unei anchete penale.

Din aceste motive, în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., curtea de apel l-a condamnat pe inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală, prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen., raportat la art. 199 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., 43 alin. (5) C. pen., la o pedeapsă de 5 ani și 6 luni închisoare.

Curtea a constatat, de asemenea, că raportat la natura și gravitatea infracțiunii, la împrejurările cauzei și persoana inculpatului, astfel cum s-a menționat anterior, este necesară aplicarea pedepsei complementare constând în interzicerea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) și d) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a alege. Corelativ, raportat la dispozițiile art. 65 alin. (1) C. pen. aceleași drepturi au fost interzise inculpatului și ca pedeapsă accesorie.

Împotriva

Deciziei penale nr. 869/A/2017 din data de 30 mai 2017 a Curții de Apel Cluj, secția penală, a declarat recurs în casație inculpatul

A.,

invocând cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

În motivarea cererii de recurs în casație se arată că în fața instanței de fond inculpatul

A.

a recunoscut că a lovit-o pe partea vătămată, însă nu a recunoscut încadrarea juridică a faptei în tentativa de omor. În acest sens, a menționat că potrivit art. 396 alin. (1) C. proc. pen. ar fi trebuit să beneficieze de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă pentru infracțiunea pentru care a fost condamnat ca urmarea a admiterii apelului și că instanța de apel nu a aplicat prevederile art. 395 raportat la prev. art. 375 C. proc. pen.

Un al doilea motiv al cererii de recurs în casație a vizat respingerea solicitării de reținere de circumstanțe atenuante judiciare prev. de art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen. cu finalitatea reducerii pedepsei, deși au fost probate demersuri de diminuare a consecințelor faptei.

Prin încheierea din data de 12 octombrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul

A.

împotriva Deciziei penale nr. 869/A/2017 din data de 30 mai 2017 a Curții de Apel Cluj, secția penală.

S-a trimis cauza în vederea judecării recursului în casație și s-a fixat termen de judecată la data de 23 noiembrie 2017.

Examinând recursul în casație cu care a fost învestită, Înalta Curte constată următoarele:

Înalta Curte reține că, potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

În același sens, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres.

Instanța de casație nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. o hotărâre este supusă casării în situația în care s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În susținerea cazului de recurs în casație invocat, recurentul inculpat a arătat că în fața instanței de fond acesta a recunoscut că a lovit-o pe partea vătămată, însă nu s-a raliat încadrării juridice dată faptei sale prin rechizitoriu, respectiv tentativă la infracțiunea de omor, iar pentru aceste motive nu a beneficiat de dispozițiile art. 396 alin. (1) C. proc. pen. care prevedeau reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, deși, în opinia sa, a existat o recunoaștere a faptei din partea sa.

Înalta Curte, pornind de la aceste critici și analizând actele aflate la dosarul cauzei, constată că la data de 10 august 2016, în fața instanței de fond recurentul inculpat

A.

a dat declarație, însă din cuprinsul acesteia nu rezultă că ar exista o recunoaștere a faptei, așa cum a fost reținută în rechizitoriu, și nici nu rezultă că inculpatul ar fi solicitat ca judecata să aibă loc în condițiile prevăzute de art. 374 alin. (4) C. proc. pen.

Or, potrivit art. 374 alin. (4) C. proc. pen. președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmării penale și a înscrisurilor prezentate de părți și de persoana vătămată, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa.

În această ordine de idei, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată recurentului inculpat este una legală și se situează în limite legale.

Un al doilea motiv al cererii de recurs în casație se referă la respingerea solicitării de reținere de circumstanțe atenuante judiciare prev. de art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen. cu finalitatea reducerii pedepsei, deși au fost probate demersurile de diminuare a consecințelor faptei.

Astfel, în acest sens, Curtea Apel Cluj a constatat, că nu există în cauză împrejurări legate de faptă care pot fi valorificate ca circumstanță atenuantă în baza art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., comportamentul inculpatului ulterior agresării persoanei vătămate nefiind unul din care să rezulte preocuparea sa față de starea în care se afla, ci mai mult dorința sa de a plasa responsabilitatea în sarcina membrilor familiei sale. Inculpatul era conștient de situația juridică în care se afla raportat la antecedentele penale și în primă fază a încercat să evite contactul cu autoritățile, având reprezentarea clară că în momentul spitalizării persoanei vătămate vor fi anunțate organele de poliție și se va iniția derularea unei anchete penale.

Înalta Curte reține că, de fapt, inculpatul a contestat modul în care instanța de apel a apreciat că nu există în cauză împrejurări legate de faptă care pot fi valorificate ca circumstanță atenuantă în baza art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. Însă, aceste aspecte reprezintă chestiuni care vizează temeinicia hotărârii de condamnare, iar nu conformitatea hotărârii atacate cu dispozițiile legii.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul

A.

împotriva Deciziei penale nr. 869/A/2017 din data de 30 mai 2017 a Curții de Apel Cluj, secția penală.

Va obliga recurentul - inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat și onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 65 lei, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul

A.

împotriva Deciziei penale nr. 869/A/2017 din data de 30 mai 2017 a Curții de Apel Cluj, secția penală.

Obligă recurentul - inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 65 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 noiembrie 2017.