ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3586/2018

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 22 februarie 2008 reclamantele A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, pârâta să fie obligată să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafața de 298,89 mp. situat în județul Constanța.

În motivarea acțiunii lor, reclamantele au arătat că sunt moștenitoarele numitei D., care a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului litigios în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 9 august 1835 autentificat sub nr. x din 9 august 1935 la Tribunalul Constanța, încheiat cu autorul E.; imobilul a fost preluat în proprietatea statului în mod abuziv prin Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 emisă de Sfatul Popular al Municipiului Constanța, prin care s-a decis rezilierea contractelor de vânzare-cumpărare pentru loturile din stațiunea Mamaia, fără a o despăgubi pe autoarea cumpărătoare, ulterior, terenul fiind dat spre administrare către fostul F. care, la rândul său, l-a transmis către S.C. M. S.A., în temeiul dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 15/1990.

Reclamantele au mai arătat că, prin notificarea nr. x din 10 august 2001 formulată de către defuncta G. - autoarea lor - s-a solicitat Primăriei Municipiului Constanța aplicarea măsurilor reparatorii conținute de Legea nr. 10/2001, însă Primăria Municipiului Constanța nu a dat curs notificării; deși imobilul teren făcea obiectul unor litigii aflate pe rolul instanțelor, S.C. M. S.A. a înstrăinat imobilul teren în litigiu pârâtei S.C. C. S.R.L. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 5 decembrie 2001, încălcând astfel dispozițiile cuprinse în Legea nr. 54/1998.

În drept, cererea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 21 și art. 135 din Constituția României, art. 480 și art. 481 din C. civ., art. 35 din Legea nr. 18/1991, art. 15 din Legea nr. 54/1998, art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 2 și art. 112 - 114 din C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 22 februarie 2012, reclamantele A. și B. au depus cerere de completare a cadrului procesual pasiv prin chemarea în judecată în calitate de pârâtă a S.C. H. S.A. însă, prin încheierea din 22 februarie 2012, Tribunalul Constanța a respins cererea de modificare a cadrului procesual pasiv, apreciind că acesta a fost formulată cu depășirea termenului stabilit prin art. 132 din C. proc. civ., în sensul că nu a fost formulată la prima zi de înfățișare.

Primul ciclu procesual în cauză a fost finalizat prin Decizia civilă nr. 68/C din 14 mai 2012 a Curții de Apel Constanța care a admis apelul și, ca urmare a desființării sentinței apelate, a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Constanța în contradictoriu cu persoana chemată în judecată, potrivit art. 57 C. proc. civ.: S.C. H. S.A., constatând lipsa calității procesuale pasive a S.C. C. S.R.L.

Un al doilea ciclu procesual a fost finalizat prin Decizia civilă nr. 295 din 29 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiției, cauza fiind trimisă spre rejudecare către prima instanță, cu motivarea că imobilul este revendicat în temeiul dreptului comun și nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001 întrucât bunul în litigiu se afla, la data notificării, în proprietatea unei persoane fizice, I. care, la rândul său, nu dobândise imobilul de la o unitate deținătoare în accepțiunea Legii nr. 10/2001.

În al treilea ciclu procesual, cauza a fost reînregistrată sub nr. x/2008** la 10 decembrie 2015 pe rolul Tribunalului Constanța, care, prin Sentința civilă nr. 2876 din 23 noiembrie 2016, a respins excepțiile netimbrării acțiunii și a perimării cauzei, a calificat excepțiile lipsei calității procesuale active și a autorității de lucru judecat ca fiind apărări de fond și a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că titlul exhibat de reclamantele A. și B. nu este preferabil celui deținut de către pârâta S.C. H. S.A, care a dobândit dreptul de la un proprietar tabular, cu respectarea tuturor formalităților cerute de lege, printr-un act cu titlu oneros, încheiat cu bună credință de către părțile contractante, în sensul că vânzătorii J. și K. au transmis dreptul de proprietate asupra bunului imobil considerându-se titulari ai dreptului de proprietate, iar cumpărătoarea S.C. H. S.A. a achiziționat bunul considerând că încheie convenția cu un proprietar și că se află în posesia legitimă a bunului imobil.

Prin Decizia nr. 46/C din 9 martie 2018, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele A. și B. împotriva Sentinței civile nr. 2876 din 23 noiembrie 2016, motivând în esență că, întrucât notificarea autoarei reclamantelor, formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată, iar acestea nu au insistat în concretizarea procedurilor inițiate în baza legii speciale de reparație, reclamantele nu au redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Chiar dacă autoarea reclamantelor, D., se legitima ca proprietar al imobilului revendicat în temeiul uni act din anul 1935 și, chiar dacă titlul autorului pârâtei, Sentința civilă nr. 5751/2001 a Judecătoriei Constanța a fost desființat, aceasta nu înseamnă că reclamantele se găsesc în posesia unui bun în accepțiunea art. 1 Protocolul 1 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât se pune problema ca ambele părți să aibă un "bun" în sensul Convenției, caz în care pot interveni alte criterii de preferință, cum este principiul "securității raporturilor juridice civile" sau incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, pentru fiecare dintre părțile litigante.

Existența unui "bun", în sensul avut în vedere de CEDO, este aceea că, atunci când se solicită restituirea unui imobil în raport cu care dreptul de proprietate nu a mai fost exercitat o lungă perioadă de timp, reclamantul nu are un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci trebuie să îl redobândească în patrimoniu în temeiul legii speciale de reparație. Este și situația reclamantelor care, deși invocă prevederile art. 480 C. civ. privind dreptul de proprietate și continuarea folosirii acestui drept după decesul autorilor lor, nu au finalizat procedura de restituire a bunului prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În cauza Viașu, C.E.D.O. a detaliat această constatare, confirmând dispariția bunului de care se bucura anterior autorul reclamantului; de asemenea, s-a stabilit că noua legislație prevăzând restituirea bunurilor confiscate de un regim anterior, dă naștere unui nou bun:

"dreptul la restituire".

Instanța de apel a constatat că titlul pârâtei există, S.C. H. S.A. dobândind imobilul de la adevăratul proprietar, fiind în afara oricărei îndoieli (din moment ce argumentele S.C. H. S.A. au convins și instanțele de judecată în dosarul nr. x/2006), că eroarea în care s-a aflat acest dobânditor a fost una comună, invincibilă și că S.C. H. S.A. a cumpărat imobilul cu bună credință având convingerea că tratează cu adevăratul proprietar.

Luând în considerare imperativul respectării principiului securității raporturilor juridice civile prin raportare la soluția din dosarul nr. x/2006, în care se arată expres că efectele contractului contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 8 septembrie 2005 la B.N.P. L. sunt salvgardate de buna credință a cumpărătoarei S.C. H. S.A., a fost considerată ca justă constatarea primei instanțe de fond că reclamantele nu au produs nici un titlu de proprietate, pe când pârâta și-a dovedit proprietatea sa.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs apelantele-reclamante A. și B., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ.

Acțiunea în revendicare formulată de recurentele-reclamante în contradictoriu cu S.C. H. S.A. trebuie analizată în cadrul procedurii de comparare a titlurilor exhibate de părți, în ce măsura recurentele-reclamante sunt titularele unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, astfel cum a fost dezvoltat aceasta noțiune în jurisprudența instanței de contencios european începând cu cauza pilot Maria Atanasiu s.a. contra României, dar și în raport cu dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 33/2008, exercitarea acțiunii în revendicare fiind posibilă întrucât nu există nici un text legal care să interzică introducerea unei acțiuni în revendicare de drept comun după apariția Legii nr. 10/2001.

Susținerea instanțelor de fond și menținută de instanța de apel, în conformitate cu care recurentele-reclamante nu au putut proba valabilitatea titlului de proprietate al autoarei acestora, care a cumpărat de la E. în anul 1935 terenul în litigiu este nefondată, deoarece titlul de proprietate nu a fost anulat.

D. a fost proprietara terenului în litigiu, de care a fost deposedată abuziv, iar singurul titlu ce face dovada preluării în proprietatea statului este Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 și, cel mai probabil, nu există niciun titlu legal de preluare.

Legea nr. 10/2001 nu prevede în mod expres posibilitatea acțiunii în revendicare pentru simplul motiv că această cerere nu cade sub incidența acestei legi, ci rămâne supusă C. civ., Legea nr. 10/2001 nereglementând raportul juridic direct dintre adevăratul proprietar și dobânditorul ulterior al bunului, acest raport juridic rămânând supus pe deplin C. civ.

Reclamantele nu au la dispoziție o altă cale procesuală pentru valorificarea pretențiilor lor în raport cu terțul dobânditor decât acțiunea în revendicare întrucât dețin un bun în sensul CEDO, astfel încât acțiunea în revendicare este admisibilă.

În cadrul operațiunii de comparare a titlurilor într-o acțiune în revendicare în ipoteza în care titlurile opuse de părți provin de la același autor, se dă preferință celui care a efectuat primul formalitățile de publicitate imobiliară, ori celui care prezintă o dată mai veche.

În raport cu prevederile art. 56 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 și de împrejurarea ca titlul de proprietate al autoarei reclamantelor-recurente a fost înscris în Registrul de transcripțiuni-inscripțiuni înainte de adoptarea Legii nr. 7/1996 nu se poate da eficiență titlului pârâților în considerarea principiilor legalității, opozabilității, față de terți sau a forței probante a înscrierilor în cartea funciară.

Intimata S.C. H. S.A. a formulat întâmpinare, completată la data de 7 septembrie 2018, solicitând respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică atât a sentinței primei instanțe, cât și a deciziei Curții de Apel Constanța.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte constată că se aduc critici de nelegalitate vizând greșita aplicare a criteriilor de comparare a titlurilor în acțiunea în revendicare de drept comun, ceea ce încadrează recursul în dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., iar nu în cele ale art. 304 pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum recurentele au invocat în cererea de recurs.

Criticile din recurs vizând admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun după apariția Legii nr. 10/2001 nu vor fi analizate întrucât această chestiune a fost dezlegată cu putere de lucru judecat în cel de-al doilea ciclu procesual al prezentei cauze, motiv pentru care nu mai poate fi repusă în discuție.

Sub aspectul aplicării art. 480 din C. civ., instanța de apel a arătat că acțiunea în revendicare a reclamantelor este neîntemeiată întrucât numai pârâta deține un titlu de proprietate asupra bunului, dar și posesia acestuia.

Înalta Curte apreciază că această concluzie este fondată, întrucât reclamantele își motivează calitatea procesuală activă în raport de titlul de proprietate al autoarei lor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 10 august 1935, în condițiile în care imobilul în litigiu a ieșit din patrimoniul acesteia, fiind naționalizat în temeiul Deciziei nr. 2204 din 24 octombrie 1958. Deși reclamantele au formulat notificarea nr. x din 10 august 2001 în temeiul Legii nr. 10/2001, nu au finalizat procedura acestei legi speciale de reparație, motiv pentru care în prezent nu dețin un titlu de proprietate valabil și nici un "bun actual", în sensul autonom al art. 1 din Primul Protocol adițional, de vreme ce imobilul în litigiu a ieșit din patrimoniul autoarei reclamantelor prin naționalizare și nu a fost redobândit în proprietate de acestea în temeiul legii speciale de reparație.

În cauza pilot Atanasiu contra României, Curtea europeană afirmă explicit condiția ca persoanele de la care imobilul a fost preluat abuziv să fi obținut în dreptul intern o hotărâre judecătorească irevocabilă sau o hotărâre administrativă care să nu mai poată fi revocată, prin care să se fi dispus restituirea în natură a bunului în favoarea lor, hotărâre care să le consfințească posesia unui "bun actual" și pe care să o opună titlului de proprietate invocat de proprietarul posesor.

Astfel fiind, chiar dacă titlul de proprietate al autoarei reclamantelor, D., nu a fost anulat, de vreme ce imobilul a fost preluat de stat (aspect recunoscut de recurente, care au arătat că "singurul titlu ce face dovada preluării în proprietatea statului este Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958"), acesta a ieșit din patrimoniul autoarei reclamantelor și trebuia să fie redobândit în proprietate de către reclamante, anterior introducerii acțiunii în revendicare pentru ca acestea să își justifice calitatea procesuală activă.

De vreme ce reclamantele nu au făcut dovada deținerii unui titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu la momentul introducerii prezentei acțiuni în revendicare, devine inutilă verificarea unor aspecte cu caracter subsecvent, precum criteriile de comparare a titlurilor de proprietate ale părților cauzei și apar ca nerelevante criticile referitoare la aplicarea criteriilor de preferabilitate determinate de îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară și de vechimea titlului de proprietate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat și, în aplicarea art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., urmează să îl respingă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 46/C din 9 martie 2018 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 octombrie 2018.

Procesat de GGC - MM