MASSON c. FRANCE

MASSON c. FRANCE (CtEDO, 2008)

A CINCEA SECȚIUNE

DECIZIE

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

cererii nr. 35801/03

prezentate de Serge MASSON

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secțiune), ședință pe 12 februarie 2008 în cameră compusă din:

Peer Lorenzen, președinte,

Snejana Botoucharova, Jean-Paul Costa, Karel Jungwiert, Rait Maruste, Renate Jaeger, Isabelle Berro-Lefèvre, judecători,

și de Claudia Westerdiek, greffieră de secțiune,

Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă pe 11 octombrie 2003,

Având în vedere observațiile depuse de guvernul pârât și pe acelea prezentate ca răspuns de reclamant,

După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

Reclamanta, domnul Serge Masson, este un cetățean francez, născut în 1947 și rezidând la Marsilia. El este reprezentat în fața Curții de doamna avocat E. Barbolosi, din Paris. Guvernul francez („Guvernul") este reprezentat de agenta sa, doamna E. Belliard, directoarea Afacerilor Juridice la ministerul Afacerilor Externe.

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate în felul următor.

Pe 19 iulie 1996, parchetul din Marsilia a fost avertizat de directorul penitenciarului Baumettes despre fapte de fraude, privind testele de admisibilitate pentru accesul la gradul de supraveghetor care s-au desfășurat în iunie 1996, și care au implicat reclamantul, funcționar al penitenciarului Baumettes, atașat de administrație și aprovizionare.

În cursul anchetei preliminare care a urmat, reclamantul a fost convocat de brigada afacerilor generale din Marsilia pentru ascultare, apoi plasat în arest preventiv pe 5 august 1996, la 11h10 pentru o durată de douăzeci și patru de ore. La 12h05, reclamantul a fost notificat cu drepturile sale; din procesul-verbal semnat al notificării de arest preventiv rezultă că reclamantul nu dorește nici să facă prevenit un membru al familiei, nici să fie supus examen medical, nici să se întâlnească cu avocat. În aceeași zi, domiciliul și biroul profesional au fost percheziționați, respectiv la 18 și 19 ore.

Pe 6 august 1996, către sfârșitul dimineții, reclamantul a fost spitalizat la urgențe ale centrului spitalicesc regional și universitar din Marsilia de marinarilor pompieri, datorită unor dureri toracice, pentru a suferi examene. La 11h10, procurorul Republicii a prelungit arest preventiv cu un termen suplimentar de douăzeci și patru de ore; această măsură i-a fost notificată la 17h din cauza stării sale de sănătate. În certificatul medical întocmit pe 6 august 1996, medicul cerut de ofițerul de poliție judiciară a concluzionat că starea de sănătate a reclamantului a necesitat spitalizare pentru supraveghere în fața unui tablou colic de precordialgii. El a redactat astfel certificatul:

"La sosirea mea la urgențe la 13h15, persoana în cauză mi-a declarat că a simțit dureri toracice constrictive acute cu iradiere la maxilar și umărul drept, precum și dureri la gambă și parestezii difuze. Durerile toracice nu ar fi cedat după Trinitrine (spray) decât după o jumătate de oră. Nu ar avea nici antecedente anginoase sau coronariene, niciun factor de risc (nu fumează).

Responsabilul urgențelor, doctorul Lafay, mă anunță că electrocardiograma la sosirea la urgențe nu arăta nicio anomalie și că nu ar fi modificată după Trinitrine. Bilanțul radiografic și biologic este în curs. Înaintea simptomatologiei tipice a precordialgiei, doctorul Lafay dorește să păstreze acest pacient sub supraveghere pentru 24 de ore."

În aceeași zi, doctorul Lafay a întocmit un certificat medical atestând că starea de sănătate a reclamantului era compatibilă cu arest preventiv. La 19h, acesta a fost din nou ascultat de anchetatori de poliție, la serviciul cazare al spitalului, cu privire la declarații ale Hélène R., supraveghetor la penitenciarul Baumettes și verișoară a unuia dintre candidații la testele de admisibilitate din 26 iunie 1996, care l-a acuzat că a violat-o acea zi în pauza de prânz.

Pe 7 august 1996, la 11h, măsura arest preventiv a reclamantului a luat sfârșit. Acesta a fost apoi plasat în celulele palatului de justiție, unde a rămas potrivit lui până la aproximativ 20h, oră la care a fost prezentat magistratului instructor responsabil cu informația judiciară deschisă pentru viol, fraude la examene și concursuri publice, falsificare și falsificare de documente. În cursul interrogatoriului de prim apariție, reclamantul, pus în examen, a renunțat la asistența avocat, a recunoscut faptele de fraude care i se imputau, și a negat că ar fi avut relații sexuale cu Hélène R. După ce a solicitat timp pentru a-și pregăti apărarea, reclamantul a fost deținut în arest la dispoziția magistratului până pe 9 august 1996, când a fost confruntat cu Hélène R., în prezența unui avocat numit din oficiu, apoi plasat în detenție preventivă.

Reclamantul susține că a scris substitutului procurorului Republicii o scrisoare pe 12 august 1996, pentru a se plânge de condițiile arest preventiv; acesta ar fi răspuns verbal avocatei reclamantului că nu va da nicio curs acestei plângeri.

Pe 26 aprilie 1996, reclamantul a scris de asemenea o scrisoare judecătorului instructor responsabil cu dosarul, în care a detaliat organizare și desfășurare fraudei la examene și a recunoscut de data aceasta că a avut relații sexuale cu Hélène R. pe 26 iunie 1996 în pauza de prânz, în mod consimțit. Evocând arest preventiv, reclamantul s-a exprimat în felul următor:

"Acum sunt 20 zile de când sunt deținut în penitenciarul din Toulon, în momentul în care redactez această corespondență. Așa cum v-am semnalat deja la prim apariție pe 7 august 1996, apoi la audierile din 9 august 1996, condițiile care mi-au fost impuse în timp ce eram în arest preventiv nu mi-au permis să mă exprim în fața voastră cu discernământul necesar și indispensabil pentru manifestarea adevărului asupra faptelor care mi se imputau. (...)

La confruntarea noastră, mademoiselle [R.] m-a acuzat de fapte grave (...), și rămân convins că a fost puternic „influențată" în intenția ei de comportamentul anchetatorilor de poliție. Pe acest subiect, mademoiselle [R.] ar fi dezvăluit că în cursul interrogatoriului ar fi primit lovituri pe ceafă, în special în momentul evocării acestor „fapte eventual". (...) Atitudinea și comportamentul funcționarilor de poliție (...), puțin compatibile cu art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, au fost deja semnalate de supraveghetorii penitenciarului din Marsilia puși în examen pentru dosarul pachetelor de Crăciun, care s-au plâns de brutalități poliție la adresa lor.

Am adresat eu însuși [substitutului] Procurorului Republicii o scrisoare pe 12 august 1996, relatând în detaliu condițiile impuse persoanelor în arest preventiv (fără totuși a-i preciza motivele internării mele în spital în această ocazie, nici a-i indica vocabularul folosit de principal anketator care mă vorbea despre „pulsii sexuale" (...) și mă sfătui să mărturisesc „boală" pentru a evita incarcerator), și neregularitățile procedurii (...)"

Pe 7 noiembrie 1996, reclamantul a fost eliberat, cu supraveghere judiciară.

Printr-o ordonanță din 27 mai 1997, magistratul instructor a informat părțile că informația i se părea finalizată și că dispun de douăzeci de zile pentru a-și formula cererile finale de acte.

Pe 13 iunie 1997, avocata reclamantului a depus o cerere de anulare a acte sau piese ale procedurii în fața camerei de acuzare a curții de apel din Aix-en-Provence. Ea invoca nulitate procesului-verbal de percheziție la domiciliul reclamantului pe motiv că a fost semnat doar a doua zi, și ridica nulitate arest preventiv din cauza absenței, pe de o parte, notificării drepturilor și prelungirii măsurii și, pe de altă parte, prezentare fizică la procurorul Republicii la sfârșitul arest preventiv și a interrogatorului de prim apariție.

Printr-o hotărâre din 22 ianuarie 1998, camera de acuzare a curții de apel din Aix-en-Provence a respins cererea de anulare, examen procedurii nedezvăluind nicio cauză de nulitate care s-o afecteze. Guvernul, fără a fi contrazis de partea reclamantă, afirmă că într-o hotărâre din 21 octombrie 1998, Curtea de Casație a respins recursul format de reclamant, aceasta nerespectând termenii stabiliți.

Pe 1 aprilie 1999, reclamantul a fost trimis în fața tribunalului penal din Marsilia pentru falsificare, fraude și agresiune sexuală.

Printr-o hotărâre din 28 iunie 1999, a fost condamnat la patru ani de închisoare din care treizeci luni cu suspendare, la interzicere drepturile civile, civice și de familie pentru cinci ani și la interzicere exercitarea o funcție publică pentru cinci ani.

Printr-o hotărâre din 5 ianuarie 2001, curtea de apel din Aix-en-Provence a confirmat hotărârea asupra vinovăției reclamantului și l-a condamnat la patru ani de închisoare cu suspendare și la interzicere drepturilor civice, civile și de familie pentru o durată de cinci ani.

În Meanwhile, pe 3 august 1998, reclamantul a depus în mâinile decanului judecătorilor instructori ai tribunalului de mare instanță din Marsilia o plângere cu constituire de parte civilă împotriva funcționarilor de poliție ai serviciului de investigare și cercetare din Marsilia (pentru detenție arbitrară, violență fizică asupra persoanei în arest preventiv cu tortură și acte de barbarie, punere în pericol vieți altuia, falsificare și falsificare de documente, corupere de martori și violare secret profesional), directorul penitenciarului din Marsilia și colaboratorii săi direcți (pentru distrugere de probe și găsire a distrugerii de probe, falsificare și folosire, uzurpare de funcții și corupere de martori), precum și directorii de publicare și redactorii-șefi ai ziarelor Le Provençal și Le Méridional (pentru publicare articole de presă tendente să exercite presiuni pentru a influența declarații martori sau decizia jurisdicii).

Câteva luni mai târziu, avocata sa s-a dus la secretariatul grefei aceluiași tribunal, unde i s-a spus că dosarul fusese pierdut.

Pe 15 ianuarie 1999, reclamantul a scris apoi decanului judecătorilor instructori pentru a se informa despre urmările date plângerii sale, subliniind că intenționează eventual să-și pun la dispoziție o copie a originalului.

Printr-o scrisoare din 27 martie 2000, decanul magistraților instructori i-a răspuns în acești termeni:

„Toate cercetările întreprinse în serviciile mele au rămas nerodnice: nu am găsit dosarul dumneavoastră. Vă rog să mi-l transmiteți depunând-l în mâini proprii la secretariatul comun al Instrucțiuni."

Avocata reclamantului declară că s-a prezentat personal pe 20 aprilie 2000 la secretariat pentru a depune o copie a plângerii, și susține că i s-a răspuns că nu era necesar, plângerea originală fiind găsită. Ea susține că a mai depus totuși un nou exemplar, fără a cere un chitanță de depunere. Guvernul contestă această versiune: el susține că reclamantul sau consilul nu a depus în nicio formă o nouă plângere.

Reclamantul susține că pe 17 iunie 1999, Păzitorul Sigiliului, ca răspuns la scrisoare din 6 mai 1999 pe care i-o trimisese, l-a informat despre transmitere cererii sale la directorul afacerilor penale și gracierii, care, pe 21 iunie 1999, i-a precizat că aceasta a fost transmisă procurorului general lângă curtea de apel din Aix-en-Provence; nicio urmă nu ar fi fost dat la scrisoare. El susține de asemenea că a scris de mai multe ori ministrului Justiției, pe 20 mai și 23 octombrie 2000 și pe 12 martie 2003, precum și directorului afacerilor penale și gracierii în iunie 1999 și procurorului general lângă curtea de apel din Aix-en-Provence pe 23 octombrie 2000 și 15 decembrie 2002, fără a obține niciodată răspunsuri; reclamantul nu produce totuși piesele citate.

Într-o scrisoare din 31 ianuarie 2005, Guvernul, invitat să furnizeze informații suplimentare despre soarta rezervată acestei plângeri, pe baza art. 49 § 2 a) din regulament Curții, se exprimă în acești termeni:

"Guvernul francez are onoarea de a vă anunța că plângerea reclamantului a fost mai întâi astupată. Această situație a fost dusă la cunoștința reclamantului de decanul judecătorilor instructori din Marsilia [într-o] scrisoare din 27 martie 2000 (...).

Nu rezultă din documente de care dispune Guvernul la această etapă, că, cum susține reclamantul, reprezentantul său ar fi re-depus plângerea menționată.

De data aceasta, originalul plângerii a fost găsit, dar neavând niciodată fost instruite, aceasta este acum prescrisă."

GRIURI

ÎN DREPT

art. 3

"Nimeni nu poate fi supus torturii nici unor pedepse sau tratamente inumane sau degradante."

art. 6 § 1

"Orice persoană are dreptul la faptul că cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) contestații asupra drepturilor și obligații de caracter civil (...)"

art. 13

"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordare unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane acționând în exercitarea funcțiilor lor oficiale."

a) Guvernul

Ca titlu principal, el ridică o excepție de inadmisibilitate cererii pentru nerespectare termen șase luni. El constată că, reclamantul având depus o plângere cu constituire de parte civilă pe 3 august 1998, înregistrată pe 10 august 1998, prescrierea a început să curgă până pe 10 august 2001, faptele denunțate fiind prescrise de la 11 augusztus 2001. El subliniază că la data scrisorii decanului judecătorilor instructori din Marsilia pe 27 martie 2000, prescrierea nu era dobândită, și reclamantul, care dispunea încă de optsprezece luni înainte de stingere a acțiunilor publice, avea deci posibilitate de a-și vedea plângerea instruite dacă ar fi depus un nou dosar. În plus, reclamantul era asistat de avocat care ar fi trebuit să-l informeze asupra riscului prescrierii în absență depunere noii plângeri, așa cum era de fapt în mod expres invitat să facă. În specie, reclamantul având introdus cererea pe 11 octombrie 2003, sesizare Curții a intervenit deci mult dincolo termen șase luni după dobândire prescrierii. Guvernul concluzionează că dobândire prescrierii în acest dosar depinde de neglijență reclamantului și consilului.

Ca titlu subsidiar, pe fond, Guvernul estimează această parte cererii lipsit de niciun temei.

b) Reclamantul

Reclamantul contestă mai întâi argumentația Guvernului potrivit căreia dobândire prescrierii a acțiunilor publice depinde de propria neglijență. El estimează dimpotrivă că rezultă din fapte că la data 20 aprilie 2000, decanul judecătorilor instructori era de fapt în posesia originalului plângerii și s-a abținut de la a conduce orice act de instrucție, angajând deci responsabilitate sa și a instituției judiciare. Reclamantul se întreabă asupra unui număr de disfuncții la care Guvernul nu dă explicații. El caută să știe de ce, în special, nu a fost ținut informat nici despre desfășurare cercetări care au durat mai mult de paisprezece luni, nici faptul că plângerea sa fusese găsită și de ce nicio depunere de consemnație nu i-a fost cerută. El subliniază că, neputând în fața inerției judecătorului instructor, a alertat de mai multe ori diferite autorități naționale, în zadar. El deduce că excepția inadmisibilității trebuie respinsă, în măsura în care termen șase luni începe să curgă la data notificării a decizie interne definitive și că în specie nicio decizie emanând din judecătorul instructor n-a fost decernată, și termen prescrierii curg permanent.

Pe fond, reclamantul reiau apoi griuri sale anterioare expuse, și concluzionează bine-fondare cererii sale.

Curtea reamintește că regula șase luni, prescrisă la art. 35 § 1 din Convenție, are pentru scop asigurare securitate juridică și a veghea ca afaceri litigioase din perspectiva Convenției să fie examinate într-un termen rezonabil, precum și a proteja autoritățile și alte persoane interesate a incertitudinii în care ar fi lăsate, datorită scurgerii prelungite timp (a se vedea Bulut și Yavuz c. Turcia (decizie), nr. 73065/01, 28 mai 2002, și Bayram și Yıldırım c. Turcia (decizie), nr. 38587/97, CEDH 2002-III). Curtea reamintește de asemenea că, dacă nu există recurs, sau dacă recururi disponibile nu sunt efective, termen șase luni menționat la art. 35 § 1 din Convenție ia de obicei naștere la data actelor incriminate (a se vedea Hazar și alții c. Turcia (decizie), nr. 62566/00-62577/00 și 62579-62581/00, 10 ianuarie 2002). În sfârșit, considerații particulare se pot aplica în cazuri excepționale, când reclamant, care a folosit recurs intern accesibil și disponibil, s-a dat seama sau ar fi trebuit să se dea seama la o etapă ulterioară că anumite circumstanțe făceau acest recurs neefectiv. În asemenea caz, perioada șase luni poate fi calculată de la această dată (a se vedea, printre altele, Bayram și Yıldırım c. Turcia (decizie), nr. 38587/97, 29 ianuarie 2002, Bulut și Yavuz, precitat, și Paul și Audrey Edwards c. Regatul Unit (decizie), nr. 46477/99, 7 iunie 2001).

În specie, faptele denunțate privind mauvaistratamentele în arest preventiv datează din luna august 1996, pe când reclamantul nu a introdus cererea în fața Curții decât pe 11 octombrie 2003, adică mai mult de șapte ani mai târziu.

Curtea observă că în meanwhile, reclamantul a depus pe 3 august 1998, adică doi ani după faptele litigioase, o plângere cu constituire de parte civilă în fața decanului judecătorilor instructori ai tribunalului de mare instanță din Marsilia, și s-a din nou adresat acestui magistrat pe 15 ianuarie 1999 pentru a se informa despre urmările date plângerii sale. Acesta din urmă i-a răspuns că dosarul său fusese astupat și l-a invitat să-l remită din nou în mâini proprii la biroul său.

Reclamantul susține că a făcut să depună de avocat pe 20 aprilie 2000 o copie a plângerii, deși nu produce nicio piesă de natură a justifica această depunere.

Curtea observă că Guvernul recunoaște că plângerea a fost găsită ulterior, dar că datorită prescrierii sale, aceasta n-a fost niciodată instruite.

În aceste circumstanțe, Curtea estimează că reclamantul ar fi trebuit să-și facă o idee asupra neefectivității calea recursum intentate după 20 aprilie 2000, data depunerii presupuse a unei copii a plângerii sale.

De aceea, perioada înainte sesizare Curții pe 11 octombrie 2003 trebuie analizată ca neglijență reclamantului deoarece acesta nu a în niciun fel demonstrat existență a unor circumstanțe specifice care ar explica o asemenea așteptare (a se vedea, printre altele, Aydın și alții c. Turcia, nr. 46231/99, (decizie), 26 mai 2005). Chiar ținând seama ultimului scrisoare pe care susține că a adresat-o Păzitorului Sigiliului – și anume o scrisoare datată 12 martie 2003 –, apare că condiție recevabilitate relativă la respectare termen șase luni nu este încă îndeplinită, prezenta cerere având fost introdusă pe 11 octombrie 2003 (a se vedea, în acest sens, Sevda și Kıyaseddin Kinis c. Turcia, (decizie), nr. 13635/04, 15 martie 2004).

Curtea constată în definititv că cererea, prezentată fără termen, este inadmisibilă din acest motiv pe titlu art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Reclamantul se plânge în sfârșit de ilegalitate arest preventiv. El susține că nu a fost informat despre motivele arestării și că nu a fost condus în fața autorității judiciare competente. El denunță o încălcare a art. 5 §§ 1 c), 2 și 5 din Convenție, care dispune:

„1. Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi privat de libertate, cu excepția următoarelor cazuri și conform căilor legale:

c) dacă a fost arestat și deținut pentru a fi prezentat unei autorități judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de suspiciune că a comis o infracțiune sau motivul raisonable de a crede la necesitate a-l împiedica să comită o infracțiune sau a scăpa după împlinire acesteia;

(...)

(...)

Cum a reamintit anterior Curtea, ea nu poate fi sesizată decât într-un termen de șase luni de la data decizie interne definitive, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție.

Or, în specie, ea constată că Guvernul, fără a fi contrazis de reclamant, face valabil că printr-o hotărâre din 21 octombrie 1998, Curtea de Casație a respins recursul format de reclamant împotriva hotărârii curții de apel din Aix-en-Provence din 22 ianuarie 1998, care respingea cererea sa de anulare a măsurii arest preventiv. Cererea având fost introdusă pe 11 octombrie 2003, ea apare deci din nou termen șase luni precitat, în orice caz.

Prin urmare, cererea trebuie deci respinsă ca fiind tardivă, în aplicare art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, la unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Greffieră

Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

35801/03

présentée par Serge MASSON

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (cinquième section), siégeant le 12 février 2008 en une chambre composée de

:

Peer Lorenzen,

président,

Snejana Botoucharova,

Jean-Paul Costa,

Karel Jungwiert,

Rait Maruste,

Renate Jaeger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

juges,

et de Claudia Westerdiek,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 11 octobre 2003,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Serge Masson, est un ressortissant français, né en 1947 et résidant à Marseille. Il est représenté devant la Cour par M

e

E. Barbolosi, avocat à Paris. Le gouvernement français («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M

me

E.

Belliard, directrice des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 19 juillet 1996, le parquet de Marseille était avisé par le directeur du centre pénitentiaire des Baumettes de faits de fraudes, concernant les

épreuves d’admissibilité

pour l’accès au grade de surveillant qui s’étaient déroulées en juin 1996, et mettant en cause le requérant, fonctionnaire de la maison d’arrêt des Baumettes, attaché d’administration et d’intendance.

1.

La mesure de garde à vue et la procédure relative à la nullité de celle-ci

Lors de l’enquête préliminaire qui s’ensuivit, le requérant fut convoqué par la brigade des affaires générales de Marseille pour audition, puis placé en garde à vue le 5 août 1996, à 11 h 10 pour une durée de vingt

‑

quatre

heures. A 12

h

05, le requérant se vit notifier ses droits

; il ressort du procès-verbal signé de notification de mise en garde à vue que le requérant ne souhaita ni faire prévenir un membre de sa famille, ni faire l’objet d’un examen médical ni s’entretenir avec un avocat. Le même jour, son domicile et son bureau professionnel furent perquisitionnés, respectivement à 18 et 19 heures.

Le 6 août 1996, en fin de matinée le requérant fut hospitalisé aux urgences du centre hospitalier régional et universitaire de Marseille par les marins pompiers, suite à des douleurs thoraciques, pour y subir des examens. A 11 h 10, le procureur de la République prolongea la garde à vue pour un délai supplémentaire de vingt

‑

quatre

heures ; cette mesure lui fut notifiée à 17 h en raison de son état de santé. Dans le certificat médical établi le 6 août 1996, le médecin requis par l’officier de police judiciaire conclut que l’état de santé du requérant nécessitait une hospitalisation pour surveillance devant un tableau colique de précordialgies. Il rédigea ainsi le certificat

:

«

A mon arrivée aux urgences à 13 heures 15, la personne en question me déclare avoir ressenti de vives douleurs thoraciques constrictrices avec irradiations dans la mâchoire et l’épaule droite, ainsi que des douleurs dans les mollets et des paresthésies diffuses. Les douleurs thoraciques n’auraient cédé après Trinitrine (spray) qu’après une demi-heure de temps. Il n’aurait aucun antécédent angineux ou coronarien, aucun facteur de risque (ne fume pas).

Le responsable des urgences, le Docteur Lafay m’apprend que l’électrocardiogramme à l’arrivée aux urgences ne montrait pas d’anomalie et qu’il ne serait pas modifié après Trinitrine. Le bilan radiographique et biologique est en cours. Devant la symptomatologie typique de précordialgies, le Docteur Lafay désire garder ce patient sous surveillance pendant 24 heures.

»

Le même jour, le docteur Lafay établit un certificat médical attestant que l’état de santé du requérant était compatible avec sa garde à vue. A 19 h, celui-ci fut de nouveau auditionné par les enquêteurs de police, au service des hébergés de l’hôpital, sur les déclarations d’Hélène R., surveillante à la maison d’arrêt des Baumettes et cousine d’un des candidats aux épreuves d’admissibilité du 26 juin 1996, qui l’accusait de l’avoir violé ce jour

‑

là durant la pause déjeuner.

Le 7 août 1996, à 11 h, la mesure de garde à vue du requérant prit fin. Ce dernier fut alors placé dans les geôles du palais de justice, où il y resta selon lui jusqu’à 20 h environ, heure à laquelle il fut présenté au magistrat instructeur en charge de

l’information judiciaire ouverte pour viol, fraude dans les examens et concours publics, faux et usage de faux. Dans le cadre de son interrogatoire de première comparution, le requérant, mis en examen, renonça à l’assistance d’un avocat, reconnut les faits de fraudes qui lui étaient reprochés, et nia avoir eu des relations sexuelles avec Hélène R. Ayant sollicité un délai pour préparer sa défense, le requérant fut incarcéré à cette fin jusqu’au 9 août 1996, où il fut confronté à Hélène R., en présence d’un avocat commis d’office, puis placé en détention provisoire.

Le requérant affirme qu’il écrivit au substitut du procureur de la République un courrier le 12 août 1996, pour se plaindre des conditions de sa garde à vue

; celui-ci aurait répondu oralement à l’avocate du requérant qu’il ne donnerait aucune suite à cette plainte.

Le 26 avril 1996, le requérant écrivit également une lettre au juge d’instruction chargé du dossier, dans laquelle il détailla l’organisation et le déroulement de la fraude aux examens et reconnut cette fois avoir eu des relations sexuelles avec Hélène R., le 26 juin 1996 durant la pause déjeuner, de manière consenties. Évoquant sa garde à vue, le requérant s’exprima comme suit

:

«

Voilà maintenant au moment où je rédige cette correspondance 20 jours que je suis incarcéré à la maison d’arrêt de Toulon. Comme je vous l’avais déjà signalé lors de ma première comparution le 7 août 1996, puis lors de mes auditions du 9 août 1996, les conditions qui m’avaient été imposées pendant le temps de garde à vue ne m’avaient pas permis de m’exprimer devant vous avec le discernement nécessaire et indispensable à la manifestation de la vérité sur les faits qui me sont reprochés. (...)

Lors de notre confrontation, Melle [R.] m’a accusé de faits graves (...), et je reste persuadé qu’elle a été fortement «

influencée

» dans sa démarche par le comportement des enquêteurs de police. A ce sujet, Melle [R.] aurait révélé qu’au cours de son interrogatoire elle aurait reçu des coups sur la nuque notamment au moment de l’évocation de ces «

actes éventuels

». (...) Cette attitude et ce comportement des fonctionnaires de police (...), peu compatibles avec l’article 3 de la Convention européenne des droits de l’homme, avaient déjà été signalés par les surveillants du centre pénitentiaire de Marseille mis en examen pour l’affaire des colis de Noël, qui s’étaient plaints de brutalités policières à leur encontre.

J’ai moi-même adressé [au] substitut du Procureur de la République un courrier le 12 août 1996 lui relatant dans le détail les conditions imposées aux personnes gardées à vue (sans pour autant lui préciser les raisons de mon admission en milieu hospitalier à cette occasion, ni lui indiquer le vocabulaire utilisé par l’enquêteur principal qui me parlait de «

pulsions sexuelles

» (...) et me conseillait de prêcher la «

maladie

» pour éviter l’incarcération), et les irrégularités de la procédure (...)

»

Le 7 novembre 1996, le requérant fut mis en liberté, assortie d’un contrôle judiciaire.

Par une ordonnance du 27 mai 1997, le magistrat instructeur informa les parties que l’information lui paraissait terminée et qu’elles disposaient de vingt jours pour formuler leurs ultimes demandes d’actes.

Le 13 juin 1997, l’avocate du requérant déposa une requête en annulation d’actes ou de pièces de la procédure devant la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Aix-en-Provence. Elle invoquait la nullité du procès-verbal de perquisition au domicile du requérant au motif qu’il n’avait été signé que le lendemain, et soulevait la nullité de la garde à vue du fait de l’absence, d’une part, de notification de ses droits et de la prolongation de la mesure et, d’autre part, de présentation physique au procureur de la République à l’issue de la garde à vue et de l’interrogatoire de première comparution.

Par un arrêt du 22 janvier 1998, la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Aix-en-Provence rejeta la requête en annulation, l’examen de la procédure ne révélant aucune cause de nullité pouvant l’affecter. Le Gouvernement, sans être contredit par la partie requérante, affirme que dans un arrêt du 21 octobre 1998, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par le requérant, celui-ci n’ayant pas respecté les délais impartis.

2.

La phase de la procédure relative au jugement

Le 1

er

avril 1999, le requérant fut renvoyé devant le tribunal correctionnel de Marseille pour faux, fraude et agression sexuelle.

Par un jugement du 28 juin 1999, il fut condamné à quatre ans d’emprisonnement dont trente mois avec sursis, à l’interdiction des droits civils, civiques et de famille pendant cinq ans et à l’interdiction d’exercer une fonction publique pendant cinq ans.

Par un arrêt du 5 janvier 2001, la cour d’appel d’Aix-en-Provence confirma le jugement sur la culpabilité du requérant et le condamna à quatre ans d’emprisonnement avec sursis et à l’interdiction des droits civiques, civils et de famille pendant une durée de cinq ans.

3.

La plainte avec constitution de partie civile

Entre-temps, le 3 août 1998, le requérant déposa entre les mains du doyen des juges d’instruction du tribunal de grande instance de Marseille une plainte avec constitution de partie civile contre les fonctionnaires de police du service d’investigation et de recherche de Marseille (pour détention arbitraire, violences physiques sur personne gardée à vue avec torture et actes de barbarie, mise en danger de la vie d’autrui, faux et usage de faux, subornation de témoins et violation du secret professionnel), le directeur du centre pénitentiaire de Marseille et ses collaborateurs directs (pour destruction de preuves et recel de destruction de preuves, faux et usage, usurpation de fonctions et subornation de témoins), ainsi que les directeurs de publication et rédacteurs en chef des quotidiens

Le Provençal

et

Le Méridional

(pour publication d’articles de presse tendant à exercer des pressions en vue d’influencer les déclarations de témoins ou la décision des juridictions).

Quelques mois plus tard, son avocate se rendit au secrétariat greffe dudit tribunal, où il lui fut indiqué que le dossier avait été perdu.

Le 15 janvier 1999, le requérant écrivit alors au doyen des juges d’instruction pour s’enquérir des suites données à sa plainte, soulignant qu’il tenait éventuellement à sa disposition une copie de l’original.

Par une lettre du 27 mars 2000, le doyen des magistrats instructeurs lui répondit en ces termes

:

«

Toutes les recherches entreprises dans mes services sont restées vaines

: je n’ai pas retrouvé votre dossier. Je vous prierais de me le faire parvenir en le déposant en main propre au secrétariat commun de l’Instruction.

»

L’avocate du requérant déclare s’être rendue personnellement le 20 avril 2000 au secrétariat pour y déposer un double de la plainte, et affirme qu’il lui fut répondu que cela n’était pas nécessaire, la plainte originale ayant été retrouvée. Elle soutient avoir tout de même déposé un nouvel exemplaire, sans demander un récépissé de dépôt. Le Gouvernement conteste cette version

: il prétend que le requérant ou son conseil n’a nullement déposé une nouvelle plainte.

Le requérant affirme que le 17 juin 1999, le Garde des Sceaux, en réponse à une lettre du 6 mai 1999 qu’il lui avait fait parvenir, l’informa de la transmission de sa requête au directeur des affaires criminelles et des grâces, lequel, le 21 juin 1999, lui précisa que celle-ci avait été transmise au procureur général près la cour d’appel d’Aix-en-Provence

; aucune suite n’aurait été donnée à sa lettre. Il soutient en outre qu’il écrivit à plusieurs reprises au ministre de la Justice, les 20 mai et 23 octobre 2000 et le 12

mars 2003, ainsi qu’au directeur des affaires criminelles et des grâces en juin 1999 et au procureur général près la cour d’appel d’Aix-en-Provence les 23 octobre 2000 et 15 décembre 2002, sans jamais avoir obtenu de réponses

; le requérant ne produit cependant pas les pièces citées.

Dans un courrier du 31 janvier 2005, le Gouvernement, invité à fournir des renseignements complémentaires sur le sort réservé à cette plainte, sur le fondement de l’article 49 § 2 a) du règlement de la Cour, s’exprime en ces termes

:

«

Le Gouvernement français à l’honneur de vous faire savoir que la plainte du requérant a été dans un premier temps égarée. Cette situation a été portée à la connaissance du requérant par le doyen des juges d’instruction de Marseille [dans] un courrier en date du 27 mars 2000 (...).

Il ne ressort pas des documents dont dispose le Gouvernement à ce stade, que, comme le prétend le requérant, son représentant ait bien re-déposé ladite plainte.

A ce jour, l’original de la plainte a été retrouvé mais n’ayant jamais été instruite, elle est désormais prescrite.

»

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint de violences perpétrées par les fonctionnaires de police lors de sa garde à vue, et de l’absence d’enquête officielle effective suite au dépôt de sa plainte avec constitution de partie civile. Il affirme avoir été privé de nourriture et de boisson, avoir reçu des gifles, des coups de poings et des coups sur la tête, et que des menaces auraient été proférées à l’égard de sa femme et de ses enfants

; un policier lui aurait même posé un objet sur sa nuque en lui demandant s’il connaissait la roulette russe.

2.

Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, le requérant se plaint du sort réservé, par les autorités judiciaires, à sa plainte avec constitution de partie civile. Il estime que son droit d’accès à un tribunal pour dénoncer des faits de violences commis lors d’une garde à vue a été violé par l’inactivité du juge d’instruction et la désorganisation du secrétariat.

3.

Invoquant l’article 5 §§ 1 c), 2 et 5 de la Convention, le requérant se plaint de l’illégalité de sa garde à vue. Il affirme ne pas avoir été informé des raisons de son arrestation et de ne pas avoir été conduit devant une autorité judiciaire compétente.

EN DROIT

1.

Le requérant se plaint de violences perpétrées par les fonctionnaires de police lors de sa garde à vue, et de l’absence d’enquête officielle effective suite au dépôt de sa plainte avec constitution de partie civile. Il estime en outre que son droit d’accès à un tribunal pour dénoncer des faits de violences commis lors d’une garde à vue a été violé par l’inactivité du juge d’instruction et la désorganisation du secrétariat. Il invoque les articles

3, 6

:

Article 3

«

Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.

»

Article 6 § 1

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Article 13

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

1.

Thèses de parties

a)

Le Gouvernement

A titre principal, il soulève une exception d’irrecevabilité de la requête pour non-respect du délai de six mois. Il constate que, le requérant ayant déposé une plainte avec constitution de partie civile le 3 août 1998, enregistrée le 10 août 1998, la prescription a commencé à courir jusqu’au 10 août 2001, les faits dénoncés étant prescrits depuis le 11 août 2001. Il souligne qu’à la date de la lettre du doyen des juges d’instruction de Marseille le 27 mars 2000, la prescription n’était pas acquise, et que le requérant, qui disposait encore de dix

‑

huit mois avant l’extinction de l’action publique, avait donc la possibilité de voir sa plainte instruite s’il avait déposé un nouveau dossier. En outre, le requérant était assisté d’un avocat qui aurait dû l’informer du risque de prescription en l’absence de dépôt d’une nouvelle plainte, comme il était pourtant expressément invité à le faire. En l’espèce, le requérant ayant introduit sa requête le 11 octobre 2003, la saisine de la Cour est donc intervenue bien au-delà du délai de six mois suivant l’acquisition de la prescription. Le Gouvernement conclut que l’acquisition de la prescription dans ce dossier relève de la négligence du requérant et de son conseil.

A titre subsidiaire, sur le fond, le Gouvernement estime cette partie de la requête dénuée de tout fondement.

b)

Le requérant

Le requérant conteste tout d’abord l’argumentation du Gouvernement selon laquelle l’acquisition de la prescription de l’action publique relève de sa propre négligence. Il estime au contraire qu’il ressort des faits qu’à la date du 20 avril 2000, le doyen des juges d’instruction était bien en possession de l’original de la plainte et qu’il s’est abstenu de mener tout acte d’instruction, engageant ainsi sa responsabilité et celle de l’institution judiciaire. Le requérant s’interroge sur un certain nombre de dysfonctionnements auxquels le Gouvernement ne donne aucune explication. Il cherche à savoir pourquoi, notamment, il n’a été tenu informé ni du déroulement des recherches qui ont duré plus de quatorze mois, ni du fait que sa plainte avait été retrouvée et pourquoi aucun versement de consignation ne lui a alors été demandé. Il souligne que, impuissant face à l’inertie du juge d’instruction, il alerta à plusieurs reprises différentes autorités nationales, en vain. Il en déduit que l’exception d’irrecevabilité doit être rejetée, dans la mesure où le délai de six mois commence à courir à la date de notification de la décision interne définitive et qu’en l’espèce aucune décision émanant du juge d’instruction n’a été décernée, et que le délai de prescription court toujours.

Sur le fond, le requérant reprend ensuite ses griefs précédemment exposés, et conclut au bien

‑

fondé de sa requête.

2.

Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que la règle des six mois, prescrite à l’article 35 § 1 de la Convention, a pour objet d’assurer la sécurité juridique et de veiller à ce que les affaires litigieuses au regard de la Convention soient examinées dans un délai raisonnable, ainsi que de protéger les autorités et autres personnes concernées de l’incertitude dans laquelle elles seraient laissées, du fait de l’écoulement prolongé du temps (voir

Bulut et Yavuz c. Turquie

(déc.), n

o

73065/01, 28

mai 2002, et

Bayram et Yıldırım c. Turquie

(déc.), n

o

38587/97, CEDH 2002

‑

III). La Cour rappelle aussi que, s’il n’existe pas de recours, ou si les recours disponibles ne sont pas effectifs, le délai de six mois mentionné à l’article

35 § 1 de la Convention prend normalement naissance à la date des actes incriminés (voir

Hazar et autres c. Turquie

(déc.), n

os

62566/00-62577/00 et 62579-62581/00, 10 janvier 2002). Enfin, des considérations particulières peuvent s’appliquer dans des cas exceptionnels, lorsqu’un requérant, qui a fait usage d’un recours interne accessible et disponible, s’est rendu compte ou aurait dû se rendre compte à un stade ultérieur que certaines circonstances rendaient ce recours ineffectif. En pareil cas, la période de six mois peut être calculée à partir de cette date (voir, entre autres,

Bayram et Yıldırım c. Turquie

(déc), n

o

38587/97, 29

janvier 2002,

Bulut et Yavuz

, précité, et

Paul et Audrey Edwards c.

Royaume-Uni

(déc.), n

o

46477/99, 7 juin 2001).

En l’espèce, les faits dénoncés s’agissant des mauvais traitements en garde à vue datent du mois d’août 1996, alors que le requérant n’a introduit sa requête devant la Cour que le 11 octobre 2003, soit plus de sept ans plus tard.

La Cour observe qu’entre-temps, le requérant a déposé le 3 août 1998, soit deux ans après les faits litigieux, une plainte avec constitution de partie civile devant le doyen des juges d’instruction du tribunal de grande instance de Marseille, et s’est de nouveau adressé à ce magistrat le 15 janvier 1999 pour s’enquérir des suites données à sa plainte. Ce dernier lui répondit que son dossier avait été égaré et l’invitait à le remettre à nouveau en main propre à son cabinet.

Le requérant affirme avoir fait déposer par son avocat, le 20 avril 2000 une copie de sa plainte, bien qu’il ne produise aucune pièce de nature à justifier ce dépôt.

La Cour relève que le Gouvernement reconnait que la plainte a été retrouvée ultérieurement, mais qu’en raison de sa prescription,

elle n’a jamais été instruite.

Dans ces circonstances, la Cour estime que le requérant aurait dû se faire une idée de l’inefficacité de la voie de recours intentée après le 20

avril

2000, date du dépôt allégué d’une copie de sa plainte.

Dès lors, cette période avant la saisine de la Cour le 11 octobre 2003 doit être analysée comme une négligence du requérant puisque ce dernier n’a en rien démontré l’existence de circonstances spécifiques qui expliqueraient une telle attente (voir, entre autres,

Aydın et autres c. Turquie,

n

o

46231/99, (déc.), 26 mai 2005). Même en prenant en compte le dernier courrier qu’il prétend avoir adressé au Garde des Sceaux – à savoir une lettre datée du 12

mars 2003 –, il apparaît que la condition de recevabilité relative au respect du délai de six mois n’est toujours pas remplie, la présente requête ayant été introduite le 11 octobre 2003 (voir, en ce sens,

Sevda et Kıyaseddin Kinis c.

Turquie

, (déc.), n

o

13635/04, 15 mars 2004).

La Cour constate en définitive que la requête, soumise hors délai, est irrecevable de ce chef au titre de l’article 35 §§

1 et

4 de la Convention.

Le requérant se plaint enfin de l’illégalité de sa garde à vue. Il affirme ne pas avoir été informé des raisons de son arrestation et de ne pas avoir été conduit devant une autorité judiciaire compétente. Il dénonce une violation de l’article 5 §§ 1 c), 2 et 5 de la Convention, qui dispose

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales

:

c)

s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci

;

(...)

2.

Toute personne arrêtée doit être informée, dans le plus court délai et dans une langue qu’elle comprend, des raisons de son arrestation et de toute accusation portée contre elle.

(...)

5.

Toute personne victime d’une arrestation ou d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation.

»

Comme la Cour l’a précédemment rappelé, elle ne peut être saisie que dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention.

Or, en l’espèce, elle constate que le Gouvernement, sans être contredit par le requérant, fait valoir que par un arrêt du 21 octobre 1998, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par le requérant contre l’arrêt de la cour d’appel d’Aix-en-Provence du 22 janvier 1998, qui rejetait sa requête en annulation de la mesure de garde à vue. La requête ayant été introduite le 11

octobre 2003, elle apparaît dès lors hors le délai de six mois précité, en tout état de cause.

Partant, la requête doit donc être rejetée comme étant tardive, en application de l’article

35

§§

1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Greffière

Président