Laudette împotriva Franței

La originea cauzei se află o cerere (n o 19/05) îndreptată împotriva Republicii Franceze și din care un cetățean al acestui stat, Dl. Francis Laudette („reclamantul"), s-a adresat Curții pe 17 decembrie 2004 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Guvernul francez („Guvernul") este reprezentat de agentul său, D-na E. Belliard, director al afacerilor juridice la ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul invoca în special o rupere a egalității armelor din cauza absenței comunicării raportului redactat de consilierul-raportор, pe care acesta fusese transmis avocatului general.

La 15 mai 2008, Curtea hotărât să comunice cererea Guvernului și să-l invite să prezinte în scris observații cu privire la aplicabilitatea articolului 6 al Convenției în speță și echitatea procedurii în fața Curții de casație. După cum permite art. 29 § 3 al Convenției, a hotărât de asemenea că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate în același timp.

Pe 14 și 17 iunie 2000, în timp ce reclamantul și soția sa se aflau la Singapore, aceasta l-ar fi bătut violent și ar fi denunțat în mod calumnios fapte de violență și abuzuri sexuale pe care reclamantul ar fi comis-o asupra soției sale și a fiicei sale minore. Denunțări similare au fost făcute de soția reclamantului, la Londra, în august și septembrie 2000. Ca urmare a acestor fapte, două anchete au fost deschise împotriva reclamantului la Singapore și la Londra. Ambele au fost clasate fără urmărire. În același timp, o procedură de divorț a fost inițiată între soți.

La 9 mai 2003, reclamantul sesizat decanul judecătorilor de instrucție de lângă tribunalul de primă instanță din Paris printr-o plângere cu constituire de parte civilă împotriva soției sale, cu scopul de a denunța faptele de violență și denuțare calomnioasă comise de soția sa la Singapore și la Londra. Această plângere menționa că reclamantul suferit prejudicii considerabile atât din punct de vedere moral cât și din punct de vedere al imaginii sale, care au provocat prejudicii financiare din cauza costului procedurilor pe care a fost obligat să le suporte pentru ca reputația, onoarea și demnitatea sa să fie păstrate. Cerea o despăgubire minimă de 75.000 euro (EUR).

La 13 iunie 2003, judecătorul de instrucție constată depunerea plângerii și a pronunțat o ordonanță fixând constituirea partii civile la 2.000 EUR, pe baza articolului 88 din codul de procedură penală.

La 25 iunie 2003, reclamantul a versed suma cerută ca constituire.

La 3 septembrie 2003, prim-judecătorul de instrucție al tribunalului de primă instanță din Paris, după rechiziții în acest sens ale procuraturii, a pronunțat o ordonanță de inadmisibilitate a constituirii de parte civilă cu motivul că faptele denunțate s-au desfășurat în străinătate și că, în consecință, aparținea procuraturii, și numai ei, în temeiul articolului 113-8 din codul penal, să ia inițiativa urmăririi.

La 11 septembrie 2003, reclamantul a atacat această ordonanță. Ședința s-a ținut la 15 ianuarie 2004, dar reclamantul nu a fost admis în sală. Doar avocatul său a fost autorizat să intre pentru a apăra.

Printr-o hotărâre din 13 februarie 2004, camera de instrucție a curții de apel din Paris a confirmat ordonanța din 3 septembrie 2003 și inadmisibilitatea plângerii cu constituire de parte civilă a reclamantului. Ea a estimat în special că „accesul la tribunal, prevăzut de art. 6 § 1 al Convenției (...) nu se aplica la urmăririle penale inițiate de victime, partea civilă având de altfel posibilitatea de a-și valora eventualul prejudiciu intentând o acțiune în fața instanțelor civile".

La 18 februarie 2004, reclamantul s-a pourvut în casație împotriva acestei hotărâri. Susținut în special o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției, deoarece această dispoziție i garantează dreptul de acces la tribunal.

La 19 aprilie 2004, grefierul-șef al Curții de casație a trimis reclamantului o scrisoare informând-o că memoriul său ar fi supus examinării unui consilier-raportор, apoi avocatului general și că acesta din urmă i-ar face cunoscut sensul concluziilor sale înainte de ședință.

Printr-o scrisoare din 3 iunie 2004, procurorul general lângă Curtea de casație indică reclamantului că avocatul general depusese un aviz tendând la respingerea recursului și că nici o informație suplimentară nu i putea fi adresată.

Ca răspuns, reclamantul a trimis procurorului general lângă Curtea de casație, la 10 iunie 2004, o scrisoare în care se baza pe hotărârile Slimane-Kaïd c. Franța (n o 29507/95, 25 ianuarie 2000), Reinhardt și Slimane-Kaïd c. Franța (31 martie 1998, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998-II) și Coorbanally c. Franța (n o 67114/01, 1 aprilie 2004) pentru a cere ca raportul consilierului-raportор, al cărui cunoștință avusese avocatul general înainte de a-și lua concluziile, să-i fie de asemenea comunicat. Reclamantul și-a manifestat voința de a răspunde printr-un memoriu complementar înainte de ședință. Această scrisoare a rămas fără răspuns.

Printr-o hotărâre din 22 iunie 2004, camera penală a Curții de casație a respins recursul reclamantului, cu motivele că faptele, presupunând-le stabilite, s-au desfășurat în afara teritoriului francez și, în speță, aparținea numai procuraturii să inițieze urmăririle. Ea a precizat că declararea inadmisibilității plângerii nu încălcase art. 6 al Convenției. II.

Codul de procedură penală prevede: art. 4 (în versiunea sa aplicabilă faptelor cauzei) „Acțiunea civilă poate fi de asemenea exercitată separat de acțiunea publică. Cu toate acestea, se amână pronunțarea acestei acțiuni exercitate în fața instanței civile atât timp cât nu a fost pronunțate în mod definitiv asupra acțiunii publice atunci când aceasta a fost pusă în mișcare." art. 88 „Judecătorul de instrucție constată, prin ordonanță, depunerea plângerii. Ținând seama de resursele partii civile, stabilește valoarea constituirii pe care aceasta trebuie, dacă nu a obținut asistență judiciară, să o depună la grefierie și termenul în care trebuie făcută sub pedeapsa inadmisibilității plângerii. Poate dispensa de constituire partea civilă." art. 689 „Autorii sau complici ai infracțiunilor comise în afara teritoriului Republicii pot fi urmăriți și judecați de instanțele franceze fie atunci când, în conformitate cu dispozițiile cărții I a codului penal sau alt text legislativ, legea franceză este aplicabilă, fie atunci când o convenție internațională dă competență instanțelor franceze pentru a cunoaște de infracțiune."

Printr-o hotărâre dată la 11 iunie 2003, camera penală a Curții de casație a anulat o hotărâre de curte de apel care estimase că rechizitoriul introductiv dată de procurorul Republicii în urma unei plângeri cu constituire de parte civilă denunțând fapte comise în străinătate nu constituia cererea procuraturii prevăzută la art. 113-8 din codul penal. Curtea de casație s-a pronunțat după cum urmează: „Ținând seama că în [anulând rechizitoriul introductiv al procuraturii], în timp ce procurorul Republicii ceruse deschiderea [unei informații judiciare] în urma plângerilor victimelor care nu putuseră pune în mișcare acțiunea publică [din cauza competenței exclusive a procuraturii în acest domeniu], camera de instrucție încalcase sensul și sfera [articolului 113-8 din codul penal]." ÎN DREPT I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 AL CONVENȚIEI COMBINAT CU ARTICOLUL 13

Reclamantul se plânge de un defect de acces la tribunal din cauza inadmisibilității opuse plângerii sale cu constituire de parte civilă. El invoca articolele 6 § 1 și 13 din Convenție, ale căror pasaje relevante se citesc după cum urmează: art. 6 § 1 „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită echitabil (...) de un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)" art. 13 „Orice persoană ai cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost violate, are dreptul să obțină un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care actionează în exercitarea funcțiunilor lor oficiale."

Guvernul consideră mai întâi că cererea este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției în măsura în care art. 6 al Convenției nu era aplicabil procedurii urmate în speță. Bazându-se pe jurisprudența Perez c. Franța ([GC], n o 47287/99, CEDO 2004-I), el estimă că acțiunea reclamantului vizau exclusiv scop represiv, „răzbunare privată". El susține la acest subiect că plângerea depusă în Franța era consecutivă măsurilor de anchetă diligentate împotriva reclamantului în Regatul Unit și că ea urmăreau deci scop vindicativ. Conform Guvernului, acest caracter vindicativ rezultă de asemenea din contextul familial tensionat dintre cei doi soți, ceea ce ar permite înțelegerea voinței reclamantului de a participa la condamnarea penală a soției sale. De altfel, Guvernul subliniază că reclamantul a ales calea penală pentru a se plânge de acțiunile soției sale și nu a încercat niciodată să obțină repararea prejudiciului în fața unui tribunal civil. El concluzionează la caracterul exclusiv represiv al demersului reclamantului.

Guvernul susține apoi că reclamantul n-a epuizat căile de recurs interne puse la dispoziția sa de dreptul francez. El precizează că art. 113-8 din codul penal rezervă numai procuraturii posibilitatea de a iniția urmăriri pentru fapte comise în străinătate și din care un cetățean francez a fost victimă. Textul prevede în plus că urmăririle trebuie precedate de o plângere a victimei. Guvernul estimă deci că doar depunerea unei plângeri simple era eficace în speță. Or, el subliniază că reclamantul nu depusese o asemenea plângere, și prin urmare nu permisese procuraturii să cunoaș de faptele denunțate pentru a aprecia oportunitatea de a iniția urmăriri. El precizează de asemenea că reclamantul avea posibilitatea de a depune această plângere înainte sau după ordonanța de inadmisibilitate și concluzionează deci la inadmisibilitatea cererii pentru defect de epuizare a căilor de recurs interne.

Reclamantul estimă că art. 6 al Convenției este aplicabil în speță și trimite de asemenea la hotărârea Perez mai sus citată. El precizează că în această cauză Curtea a intenționat o interpretare restrictivă a excepțiilor la garanțiile oferite de art. 6 al Convenției limitând inapplicabilitatea acestei dispoziții numai la plângerile al căror unic obiect era de a face urmări sau de a condamna penal un terț. El reamintit că, de la începutul procedurii, în plângerea sa depusă la 9 mai 2003, solicitase acordarea de daune și interese în reparare a prejudiciilor sale morale, financiare și a atingerii reputației pentru o sumă de 75.000 EUR. El precizează de asemenea că pe toată durata procedurii de divorț, nu a încetat să cerere suprimarea pasajelor defamatorii din scrisorile soției sale care preluau denunțurile pe care le judeca calumnioase. Aceste cereri au fost de altfel respinse de instanțele sesizate. Reclamantul concluzionează la aplicabilitatea articolului 6 procedurii urmate pentru a declara plângerea sa inadmisibilă.

Privind epuizarea căilor de recurs interne, el susține că depunerea unei plângeri simple, înainte sau după ce plângerea sa cu constituire de parte civilă fusese declarată inadmisibilă, n-ar fi avut perspective rezonabile de succes. El subliniază faptul că procuratura, care avea cunoștință de fapte în cadrul plângerii cu constituire de parte civilă pe care o depusese lângă decanul judecătorilor de instrucție, refuzase să ceară deschiderea unei informații judiciare. Parchetul ar fi deci făcut cunoscut intenția sa de a nu iniția urmăriri pentru infracțiunile denunțate de reclamant. În sprijinul raționamentului seu, reclamantul trimite la o jurisprudență a camerei penale a Curții de casație (§21 de mai sus). El concluzionează la caracterul efectiv și adecvat al depunerii unei plângeri cu constituire de parte civilă în speță.

Curtea, în ceea ce privește mai întâi aplicabilitatea articolului 6 în speță, reamintit că cerințele articolului 6 § 1, care implică întreaga gamă de garanții proprii procedurilor judiciare, sunt mai stricte decât cele ale articolului 13, care sunt absorbite de acestea (vezi, de exemplu, Kudła c. Polonia [GC], n o 30210/96, § 146, CEDO 2000-XI). Ea estimă că este cazul să examineze grievul numai din perspective articolului 6.

Curtea deja a tranșat întrebarea aplicabilității articolului 6 unei plângeri cu constituire de parte civilă, în special în cauza Perez mai sus citată. În această hotărâre, a ajuns la concluzia că o asemenea plângere intră în domeniul de aplicare al articolului 6 § 1, cu excepția cazurilor în care această plângere vizează exclusiv scop represiv sau vindicativ. Curtea estimase în special că „dreptul de a face urmări sau condamna penal terți nu ar putea fi admis ca atare: trebuie imperator să meargă mână în mână cu exercitarea de către victimă a dreptului ei de a intenta acțiune, de natură civilă, oferită de dreptul intern, nu ar fi decât pentru obținerea unei reparații simbolice sau protecția unui drept de caracter civil, cum ar fi de exemplu dreptul de a se bucura de o bună reputație" (§70 din hotărâre).

În speță, Curtea constată, după cum reclamantul a reamintit, că de la introducerea plângerii sale, ceruse acordarea de daune și interese în reparare, în particular a atingerii aduse imaginii sale și de asemenea onoarei și reputației sale. Ea observă de asemenea că conform jurisprudenței sale, dreptul de a se bucura de o bună reputație este drept de caracter civil (Helmers c. Suedia, 29 octombrie 1991, § 27, seria A nr. 212-A, și Tolstoy Miloslavsky c. Regatul Unit, 13 iulie 1995, § 58, seria A nr. 316-B). În aceste condiții Curtea estimă că plângerea reclamantului nu vizaua exclusiv scop vindicativ, ci avea de asemenea obiect de despăgubire. Nu era vorba, din perspective Curții, despre o „răzbunare privată", în sensul în care este folosită această expresie în jurisprudența ei (vezi Perez, precitat, § 70; vezi de asemenea, a contrario, Rosier c. Franța (decizie), n o 77172/01, 11 octombrie 2005).

Ținând seama de ceea ce precede, Curtea consideră că art. 6 este aplicabil prezentei cazuri. Ca urmare, ea respinge obiecția de inadmisibilitate a Guvernului la acest privitor.

Privind excepția de inadmisibilitate trasă de neepuizare a căilor de recurs interne ridicată de Guvern pentru ansamblul cererii, Curtea estimă că se referă numai la grievul reclamantului tras din defectul alergat de acces la tribunal, care este inadmisibil din următoarele motive.

Într-adevăr, Curtea reamintit că dreptul de acces la tribunal se vede afectat atunci când reglementarea în cauză cesa de a servi scopurilor securității juridice și bunei administrări a justiției și constituia un fel de barieră care împiedica justiciabilul de a vedea substanța litigiului său tranșate de instanța competentă (Kemp și alții c. Luxemburg, n o 17140/05, § 47, 24 aprilie 2008). Ea reafirmă că reglementarea referitoare la formalități și termeni de respectat pentru a forma un recurs vizează asigurarea bunei administrări a justiției și respectul, în particular, a principiului securității juridice. Interesații trebuie să se aștepte ca aceste reguli să fie aplicate (vezi, mutatis mutandis, Guillard c. Franța, n o 24488/04, § 35, 15 ianuarie 2009).

În speță, redacția articolului 113-8 din codul penal prevede în mod explicit că urmăririle pentru fapte comise în străinătate trebuie precedate de o plângere a victimei. Curtea constată, după cum a subliniat Guvernul, că această dispoziție, aplicabilă numai în materie delictuală, ține seama de dificultățile cu care se confruntă cercetații pentru a diligența investigații în teritoriu străin. Pentru Curtă, nu face nicio îndoială că această exclusivitate de competență contribuie la buna administrare a justiției în măsura în care vizează să evite ca acțiunea publică să nu fie pusă în mișcare pentru fapte al căror studiu sau urmărire se dovedesc compromise.

Curtea consideră deci că reclamantul beneficiat de drept de acces la tribunal, în limitele prevăzute de art. 113-8 din codul penal. Or, ea estimă că în speță aceste limite sunt justificate și nu restricționat accesul deschis reclamantului într-un mod sau măsură în care dreptul la tribunal s-ar fi găsit afectat în substanța însăși. Spre deosebire de cauza care duse la hotărârea Curții de casație din 11 iunie 2003 citată de reclamant, parchetul nu depusese un rechizitoriu introductiv pentru a diligența o anchetă asupra faptelor denunțate, ci în rechiziții a cerut ca plângerea acestui din urmă să fie declarată inadmisibilă, materializând deci intenția sa de a nu urmări soția sa.

De altfel, Curtea constată că după ce avusese cunoștință de inadmisibilitatea opuse plângerii sale cu constituire de parte civilă, reclamantul avea în continuare posibilitatea de a sesiza instanțele civile, ceea ce de altfel n-a făcut.

Ținând seama de ceea ce precede, Curtea estimă că grievul reclamantului tras din defectul de acces la tribunal este manifestă neîntemeiat și trebuie respins în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. II.

Curtea observă că avocatul reclamantului a bine participat la ședința de apel. Reclamantul era deci reprezentat în fața camerei de instrucție. Prin urmare grievul tras din defectul echității procedurii din cauza absenței sale este manifestă neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4. B. Cu privire la grievul tras din absența comunicării concluziilor avocatului general lângă Curtea de casație

Curtea reamintit jurisprudența sa conform căreia atunci când o scrisoare este adresată reclamantului înainte de ședința Curții de casație, informând-o sensul concluziilor avocatului general și posibilitatea de a răspunde în scris, sunt respectate cerințe articolului 6 § 1 al Convenției (Fonfrede c. Franța, n o 44562/04, § 33, 16 octombrie 2008).

În speță, procurorul general lângă Curtea de casație a adresat o scrisoare reclamantului la 3 iunie 2004 pentru a-l informa că avocatul general depusese concluziile sale și că acestea tendeau la respingerea recursului.

Curtea consideră deci că această parte a cererii este manifestă neîntemeiat și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. C. Cu privire la grievul tras din defectul comunicării raportului consilierului-raportор în fața Curții de casație 1. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că acest grief nu este manifestă neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea se referă la acest privitor la constatare sa de aplicabilitate a articolului 6 în speță (§27 de mai sus). Ea observă de altfel că acest grief nu se lovește de alt motiv de inadmisibilitate. Este deci cazul să-l declare admisibil. 2. Cu privire la fond

Reclamantul susține că refuzul grefiei Curții de casație de a-i comunica înainte de ședință raportul consilierului-raportор a încălcat egalitatea armelor după cum garantează art. 6 al Convenției.

Guvernul nu contestă că integralul raportului redactat de consilierul-raportор nu fusese comunicat reclamantului. El susține cu toate acestea că acesta avusese cunoștință a elementelor importante din raport care îi erau necesare pentru producerea unui memoriu complementar. Guvernul se remite la acest punct la înțelepciunea Curții.

Curtea reamintit că absența comunicării reclamantului sau consilierului acestuia, înainte de ședință, primului volet al raportului consilierului-raportور, în timp ce acest document fusese transmis avocatului general, nu se acordă cu cerințele procesului echitabil (vezi Bertin c. Franța, n o 55917/00, § 26, 24 mai 2006, Ledru c. Franța, n o 38615/02, § 15, 6 decembrie 2007, și în ultimul rând Fonfrede, precitat, § 28). În speță, Curtea constată că reclamantul nu fusese informat printr-o scrisoare a grefiei Curții de casație a datei depunerii raportului consilierului-raportور și posibilitatea de a-l consulta. De altfel, scrisoare sa din 10 iunie 2004 cerând în mod expres comunicare raportului a rămas fără răspuns. Prin urmare, ea nu vede motiv de a ajunge la o concluzie diferită pe punctul considerat.

Curtea concluzionează, prin urmare, la încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției din cauza acestui defect de comunicare. III.

Reclamantul cere 50.000 EUR din cauza refuzului de a instrui plângerea sa, 2.000 EUR cu titlul prejudiciului suferit prin refuzul comunicării raportului consilierului-raportور și concluziile avocatului general și 1.000 EUR din cauza refuzului admiterii la ședința în fața camerei de instrucție.

Guvernul estimă că sumele cerute sunt manifestă excesive și fără legătură cu încălcări alegate.

Curtea estimă că prejudiciul cauzat de non-comunicare a raportului consilierului-raportور este suficient reparat prin constatarea de încălcare a Convenției la care ajunge (Bertin, precitat, § 34 și Reinhardt și Slimane-Kaïd, precitat, § 112 in fine). B. Frais și dépens

Reclamantul cere 5.993,15 EUR pentru frais și dépens suportate în fața instanțelor interne, 160 EUR pentru frais plătite pentru participarea sa la eventualul ședință în fața Curții și 7,75 EUR pentru frais suportate cu titlul redactării observațiilor sale în fața Curții. Produce justificări pentru frais și dépens în fața instanțelor interne, în particular două note de onorarii ale avocatului seu, de 5.980 EUR fiecare, corespunzând procedurii de divorț dintre el și soția sa și plângerii cu constituire de parte civilă. Aceste facturi sunt însoțite de o atestare a avocatului precizând că frais suportate de reclamant pentru plângerea cu constituire de parte civilă s-au ridicat la 5.980 EUR.

Guvernul estimă această sumă excesivă și propune să-i aloce o sumă care nu ar putea depăși 167,75 EUR.

Curtea estimă că nu este cazul de a rambursa frais deștimare de reclamant în fața instanțelor interne, aceștia nefiind suportați pentru repararea încălcărilor alegate. Ea observă de altfel că prezenta cauză n-a dat loc unei ședințe și că reclamantul nu prezintă nici un justificativ al sumelor cerute cu titlul redactării observațiilor sale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Spune că art. 6 este aplicabil în speță și respinge obiecția de inadmisibilitate a Guvernului la acest privitor; 2. Declară cererea admisibilă pentru atât cât privește grievul tras din art. 6 § 1 din cauza non-comunicării raportului consilierului-raportור și inadmisibilă pentru rest; 3. Spune că a existat încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției din cauza absenței comunicării reclamantului a raportului consilierului-raportور în fața Curții de casație; 4. Spune că constatarea de încălcare oferă în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 11 iunie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefieră Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 19/05) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M. Francis Laudette (« le requérant »), a saisi la Cour le 17 décembre 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me E. Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Le requérant alléguait notamment une rupture de l’égalité des armes en raison de l’absence de communication du rapport rédigé par le conseiller ‑ rapporteur, alors que ce rapport aurait été transmis à l’avocat général.

Le 15 mai 2008, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement et de l’inviter à présenter par écrit ses observations sur l’applicabilité de l’article 6 de la Convention en l’espèce ainsi que sur l’équité de la procédure devant la Cour de cassation. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

Les 14 et 17 juin 2000, alors que le requérant et son épouse se trouvaient à Singapour, celle-ci l’aurait violemment battu et aurait dénoncé de manière calomnieuse des faits de violences et d’abus sexuels que le requérant aurait commis sur sa femme et sur sa fille mineure. D’autres dénonciations similaires auraient été faites par l’épouse du requérant, à Londres, en août et septembre 2000. A la suite de ces faits deux enquêtes furent ouvertes contre le requérant à Singapour et à Londres. Toutes deux furent classées sans suite. Parallèlement, une procédure de divorce fut engagée entre les époux.

Le 9 mai 2003, le requérant saisit le doyen des juges d’instruction près le tribunal de grande instance de Paris d’une plainte avec constitution de partie civile contre son épouse, afin de dénoncer les faits de violence et de dénonciation calomnieuse commis par sa femme à Singapour et à Londres. Cette plainte mentionnait que le requérant avait subi un préjudice considérable tant sur le plan moral que sur celui de son image, lesquels ont causé un préjudice financier à raison du coût des procédures qu’il a été conduit à assumer pour que sa réputation, son honneur et sa dignité soient préservés. Il réclamait un dédommagement minimum de 75 000 euros (EUR).

Le 13 juin 2003, le juge d’instruction constata le dépôt de la plainte et rendit une ordonnance fixant la consignation de la partie civile à 2 000 EUR, sur le fondement de l’article 88 du code de procédure pénale.

Le 25 juin 2003, le requérant versa la somme demandée à titre de consignation.

Le 3 septembre 2003, le premier juge d’instruction du tribunal de grande instance de Paris, après réquisitions en ce sens du ministère public, rendit une ordonnance d’irrecevabilité de constitution de partie civile au motif que les faits dénoncés s’étaient déroulés à l’étranger et qu’en conséquence, il appartenait au ministère public, et à lui seul, en vertu de l’article 113-8 du code pénal, de prendre l’initiative des poursuites.

Le 11 septembre 2003, le requérant interjeta appel de cette ordonnance. L’audience se tint le 15 janvier 2004, mais le requérant ne fut pas admis dans la salle. Seul son avocat fut autorisé à y pénétrer pour plaider.

Par un arrêt du 13 février 2004, la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Paris confirma l’ordonnance du 3 septembre 2003 et l’irrecevabilité de la plainte avec constitution de partie civile du requérant. Elle estima notamment que « l’accès à un tribunal, prévu par l’article 6 § 1 de la Convention (...) ne s’appliquait pas aux poursuites pénales initiées par les victimes, la partie civile ayant d’ailleurs la possibilité de faire valoir son préjudice éventuel en intentant une action devant les juridictions civiles ».

Le 18 février 2004, le requérant se pourvut en cassation contre cet arrêt. Il argua notamment d’une violation de l’article 6 § 1 de la Convention en ce que cette disposition lui garantit un droit d’accès au tribunal.

Le 19 avril 2004, le greffier en chef de la Cour de cassation fit parvenir au requérant une lettre l’informant que son mémoire serait soumis à l’examen d’un conseiller-rapporteur, puis de l’avocat général et que ce dernier lui ferait connaître le sens de ses conclusions avant l’audience.

Par une lettre du 3 juin 2004, le procureur général près la Cour de cassation indiqua au requérant que l’avocat général avait délivré un avis tendant au rejet du pourvoi et qu’aucune information supplémentaire ne pourrait lui être adressée.

En réponse, le requérant fit parvenir au procureur général près la Cour de cassation, le 10 juin 2004, une lettre dans laquelle il s’appuyait sur les arrêts Slimane ‑ Kaïd c. France (n o 29507/95, 25 janvier 2000), Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France (31 mars 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ II) et Coorbanally c. France (n o 67114/01, 1 er avril 2004) pour demander que le rapport du conseiller-rapporteur, dont l’avocat général avait eu connaissance avant de prendre ses conclusions, lui soit également communiqué. Le requérant manifesta sa volonté d’y répondre par un mémoire complémentaire avant l’audience. Cette lettre resta sans réponse.

Par un arrêt du 22 juin 2004, la chambre criminelle de la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant, aux motifs que les faits, à les supposer établis, s’étaient déroulés hors du territoire français et, qu’en l’espèce, il appartenait seulement au ministère public d’engager les poursuites. Elle précisa que la déclaration d’irrecevabilité de la plainte n’avait pas méconnu l’article 6 de la Convention. II.

Le code de procédure pénale dispose : Article 4 (dans sa version applicable aux faits de l’espèce) « L’action civile peut être aussi exercée séparément de l’action publique. Toutefois, il est sursis au jugement de cette action exercée devant la juridiction civile tant qu’il n’a pas été prononcé définitivement sur l’action publique lorsque celle-ci a été mise en mouvement. » Article 88 « Le juge d’instruction constate, par ordonnance, le dépôt de la plainte. En fonction des ressources de la partie civile, il fixe le montant de la consignation que celle-ci doit, si elle n’a obtenu l’aide juridictionnelle, déposer au greffe et le délai dans lequel elle devra être faite sous peine de non-recevabilité de la plainte. Il peut dispenser de consignation la partie civile. » Article 689 « Les auteurs ou complices d’infractions commises hors du territoire de la République peuvent être poursuivis et jugés par les juridictions françaises soit lorsque, conformément aux dispositions du livre Ier du code pénal ou d’un autre texte législatif, la loi française est applicable, soit lorsqu’une convention internationale donne compétence aux juridictions françaises pour connaître de l’infraction. »

Par un arrêt rendu le 11 juin 2003, la chambre criminelle de la Cour de cassation cassa un arrêt de cour d’appel qui avait estimé que le réquisitoire introductif délivré par le procureur de la République à la suite d’une plainte avec constitution de partie civile dénonçant des faits commis à l’étranger ne constituait pas la requête du ministère public prévue à l’article 113-8 du code pénal. La Cour de cassation se prononça comme suit : « attendu qu’en [annulant le réquisitoire introductif du ministère public], alors que le procureur de la République avait requis l’ouverture [d’une information judiciaire] à la suite des plaintes des victimes qui n’avaient pu mettre en mouvement l’action publique [en raison de la compétence exclusive du ministère public dans ce domaine], la chambre de l’instruction a méconnu le sens et la portée de [l’article 113-8 du code pénal]. » EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION COMBINÉ AVEC L’ARTICLE 13

Le requérant se plaint d’un défaut d’accès à un tribunal en raison de l’irrecevabilité opposée à sa plainte avec constitution de partie civile. Il invoque les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, dont les passages pertinents se lisent comme suit : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 13 « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. »

Le Gouvernement considère d’abord que la requête est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention dans la mesure où l’article 6 de la Convention n’était pas applicable à la procédure suivie en l’espèce. Se fondant sur la jurisprudence Perez c. France ([GC], n o 47287/99, CEDH 2004-I), il estime que l’action du requérant ne visait qu’un but répressif, de « vengeance privée ». Il fait valoir à ce sujet que la plainte déposée en France était consécutive aux mesures d’enquête diligentées contre le requérant au Royaume-Uni et qu’elle poursuivait donc un but vindicatif. Selon le Gouvernement, ce caractère vindicatif ressort également du contexte familial tendu entre les deux époux ce qui permettrait de comprendre la volonté du requérant de participer à la condamnation pénale de son épouse. Par ailleurs, le Gouvernement souligne que le requérant a choisi la voie pénale pour se plaindre des agissements de sa femme et n’a jamais tenté d’obtenir la réparation de son préjudice devant un tribunal civil. Il conclut au caractère exclusivement répressif de la démarche du requérant.

Le Gouvernement soutient ensuite que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes mises à sa disposition par le droit français. Il précise que l’article 113-8 du code pénal réserve au seul ministère public la possibilité d’engager des poursuites pour des faits commis à l’étranger et dont un ressortissant français a été victime. Le texte prévoit en outre que les poursuites doivent être précédées d’une plainte de la victime. Le Gouvernement estime donc que seul le dépôt d’une plainte simple était efficace en l’espèce. Or, il souligne que le requérant n’a pas déposé une telle plainte, et n’a ainsi pas permis au ministère public de prendre connaissance des faits dénoncés afin d’apprécier l’opportunité d’engager des poursuites. Il précise également que le requérant avait la possibilité de déposer cette plainte avant ou après l’ordonnance d’irrecevabilité et conclut donc à l’irrecevabilité de la requête pour défaut d’épuisement des voies de recours internes.

Le requérant estime que l’article 6 de la Convention est applicable en l’espèce et renvoie également à l’arrêt Perez précité. Il précise que dans cette affaire la Cour a entendu faire une interprétation restrictive des exceptions aux garanties offertes par l’article 6 de la Convention en limitant l’inapplicabilité de cette disposition aux seules plaintes dont l’unique objet était de faire poursuivre ou condamner pénalement un tiers. Il rappelle que, dès le début de la procédure, dans sa plainte déposée le 9 mai 2003, il a sollicité l’octroi de dommages et intérêts en réparation de ses préjudices moral, financier et de l’atteinte à sa réputation pour un montant de 75 000 EUR. Il précise également que tout au long de la procédure de divorce, il n’a eu de cesse de demander la suppression des passages diffamatoires des écritures de son épouse qui reprenaient les dénonciations qu’il jugeait calomnieuses. Ces demandes ont d’ailleurs été rejetées par les juridictions saisies. Le requérant conclut à l’applicabilité de l’article 6 à la procédure suivie pour déclarer sa plainte irrecevable.

Concernant l’épuisement des voies de recours internes, il soutient que le dépôt d’une plainte simple, avant ou après que sa plainte avec constitution de partie civile eut été déclarée irrecevable, n’aurait pas eu de chance raisonnable de succès. Il souligne le fait que le ministère public, qui a eu connaissance des faits dans le cadre de la plainte avec constitution de partie civile qu’il avait déposée auprès du doyen des juges d’instruction, a refusé de requérir l’ouverture d’une information judiciaire. Le parquet aurait ainsi fait connaître son intention de ne pas engager de poursuites pour les infractions dénoncées par le requérant. A l’appui de son raisonnement, le requérant se réfère à une jurisprudence de la chambre criminelle de la Cour de cassation (paragraphe 21 ci-dessus). Il conclut au caractère effectif et adéquat du dépôt d’une plainte avec constitution de partie civile en l’espèce.

La Cour, en ce qui concerne tout d’abord l’applicabilité de l’article 6 en l’espèce, rappelle que les exigences de l’article 6 § 1, qui impliquent toute la panoplie des garanties propres aux procédures judiciaires, sont plus strictes que celles de l’article 13, qui se trouvent absorbées par elles (voir, par exemple, Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 146, CEDH 2000 ‑ XI). Elle estime qu’il convient de n’examiner le grief que sous l’angle de l’article 6.

La Cour a déjà tranché la question de l’applicabilité de l’article 6 à une plainte avec constitution de partie civile, notamment dans l’affaire Perez précitée. Dans cet arrêt, elle est arrivée à la conclusion qu’une telle plainte rentre dans le champ d’application de l’article 6 § 1, à l’exception des hypothèses où cette plainte vise exclusivement un but répressif ou vindicatif. La Cour a notamment estimé que « le droit de faire poursuivre ou condamner pénalement des tiers ne saurait être admis en soi : il doit impérativement aller de pair avec l’exercice par la victime de son droit d’intenter l’action, par nature civile, offerte par le droit interne, ne serait-ce qu’en vue de l’obtention d’une réparation symbolique ou de la protection d’un droit à caractère civil, à l’instar par exemple du droit de jouir d’une bonne réputation » (paragraphe 70 de l’arrêt).

En l’espèce, la Cour constate, comme le requérant l’a rappelé, que dès l’introduction de sa plainte, il a sollicité l’attribution de dommages et intérêts en réparation, notamment, de l’atteinte portée à son image ainsi qu’à son honneur et à sa réputation. Elle relève aussi que selon sa jurisprudence, le droit de jouir d’une bonne réputation est un droit de caractère civil ( Helmers c. Suède , 29 octobre 1991, § 27, série A n o 212-A, et Tolstoy Miloslavsky c. Royaume-Uni , 13 juillet 1995, § 58, série A n o 316-B). Dans ces conditions la Cour estime que la plainte du requérant ne visait pas exclusivement un but vindicatif, mais qu’elle avait également un objet indemnitaire. Il ne s’agissait pas, aux yeux de la Cour, d’une « vengeance privée », au sens où cette expression est utilisée dans sa jurisprudence (voir Perez , précité, § 70 ; voir aussi, a contrario, Rosier c. France (déc.), n o 77172/01, 11 octobre 2005).

Compte tenu de ce qui précède, la Cour considère que l’article 6 est applicable à la présente espèce. Par conséquent, elle rejette l’objection d’irrecevabilité du Gouvernement à cet égard.

Quant à l’exception d’irrecevabilité tirée du non épuisement des voies de recours internes soulevée par le Gouvernement pour l’ensemble de la requête, la Cour estime qu’elle ne concerne que le grief du requérant tiré du défaut allégué d’accès à un tribunal, qui est irrecevable pour les raisons suivantes.

En effet, la Cour rappelle que le droit d’accès à un tribunal se trouve atteint lorsque la réglementation en cause cesse de servir les buts de la sécurité juridique et de la bonne administration de la justice et constitue une sorte de barrière qui empêche le justiciable de voir la substance de son litige tranchée par la juridiction compétente ( Kemp et autres c. Luxembourg , n o 17140/05, § 47, 24 avril 2008). Elle réaffirme que la réglementation relative aux formalités et aux délais à observer pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Les intéressés doivent s’attendre à ce que ces règles soient appliquées (voir, mutatis mutandis , Guillard c. France , n o 24488/04, § 35, 15 janvier 2009).

En l’espèce, le libellé de l’article 113-8 du code pénal prévoit explicitement que les poursuites pour des faits commis à l’étranger doivent être précédées d’une plainte de la victime. La Cour constate, comme le Gouvernement l’a souligné, que cette disposition, applicable seulement en matière délictuelle, tient compte des difficultés auxquelles se heurtent les enquêteurs pour diligenter des investigations en territoire étranger. Pour la Cour, il ne fait pas de doutes que cette exclusivité de compétence concourt à la bonne administration de la justice dans la mesure où elle vise à éviter que l’action publique ne soit mise en mouvement pour des faits dont l’élucidation ou la poursuite s’avèrent compromis.

La Cour considère donc que le requérant a bénéficié d’un droit d’accès à un tribunal, dans les limites prévues par l’article 113-8 du code pénal. Or, elle estime qu’en l’espèce ces limites sont justifiées et n’ont pas restreint l’accès ouvert au requérant de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s’en est trouvé atteint dans sa substance même. Contrairement à l’affaire ayant donné lieu à l’arrêt de la Cour de cassation du 11 juin 2003 citée par le requérant, le parquet n’a pas délivré de réquisitoire introductif afin de diligenter une enquête sur les faits dénoncés, mais a, dans ses réquisitions, demandé à ce que la plainte de ce dernier soit déclarée irrecevable, matérialisant ainsi son intention de ne pas poursuivre son épouse.

De surcroît, la Cour constate qu’après avoir eu connaissance de l’irrecevabilité opposée à sa plainte avec constitution de partie civile, le requérant avait toujours la possibilité de saisir les juridictions civiles, ce qu’il n’a au demeurant pas fait.

Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime que le grief du requérant tiré du défaut d’accès à un tribunal est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté en application des articles 35 §§ 3 et 4 de la Convention. II.

La Cour note que l’avocat du requérant a bien assisté à l’audience d’appel. Le requérant était donc représenté devant la chambre de l’instruction. Dès lors le grief tiré du défaut d’équité de la procédure en raison de son absence est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4. B. Sur le grief tiré de l’absence de communication des conclusions de l’avocat général près la Cour de cassation

La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle lorsqu’une lettre est adressée au requérant avant l’audience de la Cour de cassation, lui indiquant le sens des conclusions de l’avocat général et la possibilité d’y répliquer par écrit, les exigences de l’article 6 § 1 de la Convention sont respectées ( Fonfrede c. France , n o 44562/04, § 33, 16 octobre 2008).

En l’espèce, le procureur général près la Cour de cassation a adressé un courrier au requérant le 3 juin 2004 pour l’informer que l’avocat général avait déposé ses conclusions et que celles-ci tendaient au rejet du pourvoi.

La Cour considère dès lors que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. C. Sur le grief tiré du défaut de communication du rapport du conseiller-rapporteur devant la Cour de cassation 1. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle se réfère à cet égard à son constat d’applicabilité de l’article 6 en l’espèce (paragraphe 27 ci-dessus). Elle relève par ailleurs que ce grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. 2. Sur le fond

Le requérant soutient que le refus du greffe de la Cour de cassation de lui communiquer avant l’audience le rapport du conseiller-rapporteur a violé l’égalité des armes telle que garantie par l’article 6 de la Convention.

Le Gouvernement ne conteste pas que l’intégralité du rapport rédigé par le conseiller-rapporteur n’a pas été communiquée au requérant. Il soutient cependant que celui-ci a eu connaissance des éléments importants de ce rapport qui lui étaient nécessaires pour produire un mémoire complémentaire. Le Gouvernement s’en remet sur ce point à la sagesse de la Cour.

La Cour rappelle que l’absence de communication au requérant ou à son conseil, avant l’audience, du premier volet du rapport du conseiller ‑ rapporteur, alors que ce document avait été transmis à l’avocat général, ne s’accorde pas avec les exigences du procès équitable (voir Bertin c. France , n o 55917/00, § 26, 24 mai 2006, Ledru c. France , n o 38615/02, § 15, 6 décembre 2007, et en dernier lieu Fonfrede , précité, § 28). En l’espèce, la Cour constate que le requérant n’a pas été informé par une lettre du greffe de la Cour de cassation de la date du dépôt du rapport du conseiller-rapporteur et de la possibilité de le consulter. Par ailleurs, sa lettre du 10 juin 2004 demandant expressément la communication de ce rapport est restée sans réponse. Dès lors, elle ne voit pas de raison de parvenir à une conclusion différente sur le point considéré.

La Cour conclut, par conséquent, à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de ce défaut de communication. III.

Le requérant réclame 50 000 EUR en raison du refus d’instruire sa plainte, 2 000 EUR au titre du préjudice subi par le refus de lui communiquer le rapport du conseiller-rapporteur ainsi que les conclusions de l’avocat général et 1 000 EUR en raison du refus de l’admettre à l’audience devant la chambre de l’instruction.

Le Gouvernement estime que les sommes réclamées sont manifestement excessives et sans lien avec les violations alléguées.

La Cour estime que le préjudice causé par la non-communication du rapport du conseiller-rapporteur est suffisamment réparé par le constat de violation de la Convention auquel elle parvient ( Bertin , précité, § 34 et Reinhardt et Slimane-Kaïd , précité, § 112 in fine ). B. Frais et dépens

Le requérant demande 5 993,15 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes, 160 EUR pour les frais exposés pour sa participation à l’audience éventuelle devant la Cour et 7,75 EUR pour les frais exposés au titre de la rédaction de son mémoire devant la Cour. Il produit des justificatifs pour les frais et dépens devant les juridictions internes, notamment deux notes d’honoraires de son avocat, de 5 980 EUR chacune, correspondant à la procédure de divorce entre lui et sa femme et à la plainte avec constitution de partie civile. Ces factures sont accompagnées d’une attestation de l’avocat précisant que les frais exposés par le requérant pour la plainte avec constitution de partie civile s’élèvent à 5 980 EUR.

Le Gouvernement estime ce montant excessif et propose de lui allouer une somme qui ne saurait excéder 167,75 EUR.

La Cour estime qu’il n’y a pas lieu de rembourser les frais déboursés par le requérant devant les juridictions internes, ceux-ci n’ayant pas été exposés pour remédier aux violations alléguées. Elle relève par ailleurs que la présente affaire n’a pas donné lieu à une audience et que le requérant n’apporte aucun justificatif des sommes réclamées au titre de la rédaction de ses observations. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit que l’article 6 est applicable en l’espèce et rejette l’objection d’irrecevabilité du Gouvernement à cet égard ; 2. Déclare la requête recevable pour autant qu’elle concerne le grief tiré de l’article 6 § 1 en raison de la non-communication du rapport du conseiller-rapporteur et irrecevable pour le surplus ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de l’absence de communication au requérant du rapport du conseiller-rapporteur devant la Cour de cassation ; 4. Dit que le constat de violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable. Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 juin 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président