ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3387/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3387/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică din 1 noiembrie 2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

pronunțată de Tribunalul București ca primă instanță.

Reclamanta SC E.C. SRL a solicitat prin

acțiunea introductivă înregistrată la data de 30 aprilie 2008 pe rolul

Tribunalului București, secția comercială, formulată în contradictoriu cu

pârâta SC P.C.A.I. SRL, rezoluțiunea contractului de proiectare nr. 103 din 18

aprilie 2006 pentru neexecutarea obligațiilor asumate de pârâtă și restituirea plăților

efectuate în avans, în cuantum de 107.512,93 lei plus dobânda legală până la

data plății efective.

Potrivit reclamantei prin contractul

de proiectare nr. 103/2006 pârâta s-a obligat, în calitate de proiectant

general să realizeze proiectul ,,Locuințe colective și Comerț”, respectiv să

elaboreze documentația și să obțină autorizația de construcție, inclusiv

urmărirea de șantier și consultanță de specialitate.

Susține reclamanta că în Anexa 3 la

contract au fost stabilite termene de predare a documentației pe faze de

proiectare, pârâta încălcându-și obligația de predare a documentației pentru

obținerea autorizației de construcție la termenul convenit 18 iunie 2006,

obligație care nu era îndeplinită nici la data promovării cererii de chemare în

judecată.

Prin întâmpinarea și cererea

reconvențională depusă în cauză la data de 26 iunie 2008, pârâta a susținut că

și-a îndeplinit obligațiile asumate întocmind și depunând documentația necesară

pentru obținerea certificatului de urbanism și a elaborat aproape în totalitate

documentația necesară obținerii autorizației de construcție (PAC).

Sub aspect reconvențional pârâta a

solicitat obligația reclamantei la plata sumei de 20.000 Euro reprezentând

diferența dintre contravaloarea lucrărilor elaborate până la data prezentei acțiuni

și suma achitată de reclamantă cu titlu de avans.

Tribunalul București, secția

comercială, astfel investită a încuviințat la cererea părților proba cu

înscrisuri, interogatoriu și o expertiză tehnică în construcție având ca

obiectiv verificarea documentației întocmită de pârâtă în vederea obținerii

autorizației de construcție și stabilirea valorii lucrărilor efectuate.

Examinând materialul probatoriu

administrat în cauză prima instanță, prin sentința comercială nr. 6099 din 14

mai 2010, a respins ca neîntemeiate atât acțiunea principală formulată de reclamantă

cât și cererea reconvențională formulată de pârâtă.

Pentru a se pronunța astfel prima

instanță a reținut în fapt și în drept următoarele:

Conform anexei 1 la contractul de

proiectare, tema propusă de beneficiar asistat de proiectant a fost un imobil

compus din S + P + 7E, proiectantul obligându-se să predea documentația pentru

obținerea autorizației de construcție în termen de 40 zile de la data

semnăturii contractului.

La data de 21 aprilie 2006 Primăria

Sectorului 2 a eliberat un prim certificat de urbanism (nr. 982/37D)

nedefinitiv cu mențiunea că imobilul pentru care se cere certificatul este

afectat de viitoarea supralărgire a șos. Dobroiești, posibilitatea construirii

și condițiile tehnice inclusiv regimul de înălțime de P + 9 urmând a fi

stabilite printr-o documentație de urbanism PUZ.

Reclamanta, în raport de acest

conținut al certificatului de urbanism din 21 aprilie 2006 a formulat o nouă

cerere la Primăria Sectorului 2 București pentru obținerea certificatului de

urbanism pentru un imobil cu un regim de înălțime de 2 S + P + 11 E + 12 E

retras iar la 18 decembrie 2007 a fost eliberat certificatul de urbanism

definitiv nr. 3689/17 D.

Față de aceste constatări cu privire

la conținutul contractului de urbanism definitiv care modifică tema de

proiectare stabilită inițial, tribunalul a înlăturat susținerile reclamantei

privind nerespectarea de către pârâtă a obligațiilor asumate, reținând că

pârâta a fost pusă în situația de a întocmi documentația pentru obținerea autorizației

de construcție pentru un imobil cu o suprafață mai mare decât tema de

proiectare propusă inițial.

Din concluziile raportului de

expertiză, tribunalul reține totodată că pârâta a întocmit documentația pentru

un imobil având datele tehnice și regimul de înălțime conform contractului de

urbanism definitiv, în proporție de 80%, dar a refuzat predarea documentației

beneficiarului, față de refuzul acestuia de a majora prețul contractului.

În raport de circumstanțele de fapt

reținute cu privire la necesitatea adaptării temei de proiectare la condițiile

impuse de certificatul de urbanism pus la dispoziție de beneficiar, instanța

fondului a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile rezoluțiunii

contractului de proiectare deoarece întârzierea pârâtei în predarea documentației

nu se datorează culpei exclusive a acesteia ci și culpei reclamantei care a

obținut cu întârziere certificatul de urbanism și a modificat tema de

proiectare.

Cu privire la cererea reconvențională

instanța a apreciat că nu poate interveni în stabilirea prețului unui contract

deoarece s-ar încălca principiul libertății contractuale consacrat de art. 969 C.

civ.

control judiciar.

Prin decizia comercială nr. 125 A din

8 martie 2011 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamanta împotriva sentinței fondului.

Verificând stabilirea situației de

fapt și aplicarea dispozițiilor legale incidente în cauză în raport de

criticile formulate, instanța de apel constată că proiectantul în executarea

proiectului este ținut de respectarea clauzelor contractuale dar și de normele

legale în materie prevăzute în Legea nr. 50/1991, ceea ce a impus în

circumstanțele cauzei, față de conținutul certificatului de urbanism eliberat la

18 decembrie 2007, o modificare a proiectului pentru autorizarea executării

lucrărilor, dar și a contractului în privința temei de proiectare și a

celorlalte clauze, modificare cu care reclamanta nu a fost de acord,

împrejurare care a pus-o pe pârâtă în imposibilitatea întocmirii temei de proiectare

cu respectarea termenelor convenite inițial.

Susținerea reclamantei potrivit căreia

datele din certificatul de urbanism nu erau obligatorii pentru proiectant în

privința regimului de înălțime au fost înlăturate de instanță față de

dispozițiile cuprinse în Legea nr. 50/1991 – art. 6.

Concluzionând, instanța de apel

apreciază că soluția primei instanțe nu este susceptibilă de critică.

La data de 11 aprilie 2011, reclamanta

SC E.C. SRL a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, solicitând

modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului formulat și schimbării în

parte a sentinței fondului cu consecința admiterii acțiunii introductive de

instanță.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe

motivele de nelegalitate reglementate în art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Argumentele recurentei în dezvoltarea

criticilor de nelegalitate au vizat , în esență, următoarele aspecte:

- Încălcarea dispozițiilor art. 969 C.

civ. urmare nerespectării de către instanță a obligațiilor stabilite în

contractul de proiectare, în sarcina proiectantului de a preda documentația

tehnică necesară obținerii autorizației de construcție la termenul convenit în

Anexa 3 pct. 1.

Susține recurenta că deși ambele

instanțe au reținut neîndeplinirea acelei obligații de către pârâtă, soluția

pronunțată nu reflectă această concluzie.

- Aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 1020 – 1021 C. civ. în condițiile în care, în calitate de creditor al

obligației asumate de pârât, a făcut dovada existenței contractului și a

faptului neîndeplinirii lor.

- Aplicarea greșită a dispozițiilor

Legii nr. 50/1991 cu referire la certificatul de urbanism emis de autoritățile administrative

care nu aprobă un proiect așa cum reține instanța, ci au un rol de informare a

solicitantului asupra elementelor privind regimul juridic, economic și tehnic

al terenurilor și construcției.

În același sens, recurenta arată că pornind

de la datele din certificatul de urbanism și rolul acestui document, concluzia instanței

cu privire la modificarea convenției inițiale a părților este total eronată.

Sub un ultim aspect recurenta arată că

motivarea hotărârii cuprinde argumente contradictorii și străine de natura

pricinii în măsura în care deși se constată că intimata nu a predat

documentația PAC – se respinge cererea privind constatarea rezoluțiunii

contractului pe baza unui argument străin de natura pricinii și care nu a fost

invocat în apărare de către intimata referitor la încălcarea prevederilor Legii

nr. 50/1991.

Înalta Curte examinând în cadrul

controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate,

constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

3.1. Cu titlu preliminar Curtea

amintește că rezoluțiunea sau rezilierea unui contract sinalagmatic reprezintă

forme speciale ale răspunderii civile contractuale aplicabile în ipoteza

neexecutării culpabile a obligațiilor născute din contract și dau dreptul

creditorului să ceară desființarea contractului cu daune sancțiune care își

găsește reglementarea în prevederile art. 1020 - 1021 C. civ.

Totodată, după art. 1082-1083

debitorul este eliberat de obligațiile sale fiind exonerat de răspundere dacă

neexecutarea provine dintr-o cauză străină, care nu-i poate fi imputabilă sau

din caz fortuit și forță majoră.

Prin urmare, într-un contract

sinalagmatic creditorul poate angaja răspunderea contractuală a debitorului

său, solicitând aplicarea sancțiunii rezoluțiunii contractului dacă dovedește

îndeplinirea unor condiții de fond impuse de dispozițiile legale menționate respectiv

o neexecutare culpabilă sau o violare a termenilor contractului și o daună prin

lipsire de prestația promisă.

3.2. În raport de aceste repere

legale, în cauză, instanțele devolutive au stabilit în mod corect, fundamentat

pe probele administrate existența unor fapte exoneratoare de răspundere pentru

debitor, respectiv culpa creditorului și un act de autoritate care au

determinat întârzierea în predarea documentației pentru obținerea autorizației

de construcție.

Certificatul de urbanism definitiv a

fost eliberat la data de 18 decembrie 2007, întârziere care nu poate fi

imputată în niciun mod pârâtei.

Deși potrivit art. 6 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 50/1991 certificatul de urbanism este numai un act de informare a

solicitantului asupra elementelor privind regimul juridic, economic și tehnic

al terenurilor și construcțiilor în conformitate cu planurile urbanistice,

emitentul actului stabilește și cerințele urbanistice ce urmează a fi

respectate în zonă precum și lista avizelor și acordurilor legale necesare

obținerii autorizației de construcție.

Așa fiind, respectarea cerințelor urbanistice

stabilite prin acest act administrativ este o obligație a proiectantului care

întocmește documentația de autorizare a construcției, obligație pe care, pârâta

și-a asumat expres și în contractul convenit cu reclamanta prin clauza de la

art. 9.1.

În același sens, prin clauza de la

art. 9.4 proiectantul s-a obligat să respecte în elaborarea lucrărilor

prevederile actelor normative în vigoare și să inițieze modificarea proiectele

urmare schimbărilor intervenite în actele normative.

Această obligație de respectare a

legislației în vigoare a fost asumată și de reclamantă în calitate de beneficiar

prin clauza de la art. 10.7 din contract, astfel că, instanța de apel,

examinând conținutul contractului în interdependența obligațiilor reciproce ale

părților, a ajuns la concluzia corectă în sensul că refuzul reclamantei de a adapta

contractul cerințelor din certificatul de urbanism, este nejustificat.

Cu alte cuvinte, culpa reclamantei de

a refuza modificarea contractului și a termenelor în circumstanțele normative

apărute după încheierea contractului, este de natură să exonereze pe executant

pârâta din cauză de nerespectarea obligației de predare a documentației în

termen de 40 zile de la încheierea contractului.

Pe de altă parte și pârâta, în

calitate de profesionist, care potrivit contractului avea inițiativa modificării

contractului în conformitate cu elementele tehnice noi apărute, nu a fost

suficient de explicit cu privire la caracterul lor esențial pentru îndeplinirea

obligației de rezultat asumată, respectiv întocmirea unui proiect cu

respectarea legislației în vigoare, ceea ce a dus la un blocaj în raporturile

dintre părți.

3.3. Deși recurenta își întemeiază

criticile aduse deciziei recurate pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și

pct. 8, Curtea constată că această încadrare este pur formală, deoarece prin

conținutul lor concret recurenta pune în discuție împrejurările de fapt

reținute de instanță din examinarea înscrisurilor administrate în cauză în

cadrul probatorilor încuviințate, aspecte care constituie atributul exclusiv al

instanțelor devolutive.

Instanța de apel, procedând la rejudecarea

fondului, în raport de criticile formulate, și-a argumentat soluția adoptată cu

respectarea exigențelor art. 261 C. proc. civ. astfel că și sub acest aspect

critica recurentei întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 7 al

art. 304 C. proc. civ. – nu subzistă.

Pentru considerentele ce preced,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge prezentul recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta SC E.C. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 125 A din

8 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2011.