ÎCCJ, decizie (scj.ro #86644)

Recurs. Cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen. Confiscare

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile de atac ordinare. Recursul

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

recurs

-

cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen.

-

confiscare

C. proc. pen.,

art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

Reducerea de către instanța de apel a sumei care a format obiectul măsurii de siguranță a confiscării speciale, ca rezultat al reaprecierii situației de fapt, iar nu ca rezultat al greșitei aplicări a dispozițiilor legale privitoare la confiscarea specială, nu poate fi cenzurată prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 3415 din 23 octombrie 2012

Prin sentința penală nr. 237 din 20 noiembrie 2009, Tribunalul Bihor, în baza art. 257 alin. (1) C. pen. corelat cu art. 1, art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, l-a condamnat pe inculpatul D.M. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, la pedeapsa de 3 ani închisoare în regim de executare.

În baza art. 71 C. pen., i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 257 alin. (2) C. pen., s-a confiscat de la inculpat, în favoarea statului, suma de 29.419.200 ROL.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța analizând actele și lucrările dosarului, sub aspectul stării de fapt, a reținut, în esență, următoarele:

La finalul anului 2001, inculpatul D.M. avea gradul de locotenent colonel de poliție (echivalat, în august 2002, cu gradul profesional de comisar de poliție ca urmare a dispozițiilor Legii privind statutul polițistului) și ocupa funcția de ofițer specialist I în cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Bihor - Serviciul Cercetări Penale. În virtutea acestei funcții, inculpatul D.M. îl înlocuia pe șeful Serviciului Cercetări Penale.

În perioada anilor 2001-2002, martora denunțătoare C.L., având calitatea de administrator la societatea comercială S., în cadrul unor operațiuni comerciale derulate cu alte societăți, a emis cecuri, cu privire la care, constatându-se lipsa de acoperire bancară, au fost demarate cercetări penale pentru săvârșirea infracțiunii de către aceasta a infracțiunii de înșelăciune prin cecuri.

În acest context, martora l-a abordat pe inculpatul D.M. cu solicitarea de a o ajuta în aceste dosare penale, urmând ulterior o serie de vizite ale martorei denunțătoare la locuința inculpatului și la locul de muncă al acestuia.

Dosarele în care a fost implicată martora denunțătoare au fost repartizate ofițerilor de poliție G.F. și L.P. În dosarul instrumentat de martorul G.F., martora denunțătoare avea calitatea de parte vătămată, iar plângerea penală formulată de aceasta împotriva numitului H.V. avea caracter fictiv și era menită a-i servi drept apărare în dosarele în care era cercetată penal.

În cadrul cercetării penale ce a urmat, martora denunțătoare a fost citată în calitate de parte vătămată, iar ulterior s-au emis mai multe mandate de aducere în localitatea V., cunoscută ca localitatea de domiciliu a martorei denunțătoare.

Martora denunțătoare nu a răspuns acestor solicitări și nu s-a prezentat în fața organelor de cercetare penală. Aceasta l-a căutat pe inculpatul D.M., la locuința acestuia, unde inculpatul l-a chemat pe martorul G.F. și i-a prezentat-o pe martora denunțătoare ca fiind partea vătămată pe care acesta o căuta, inculpatul arătând totodată că avea cunoștință de emiterea mai multor mandate de aducere cu privire la martoră.

În dosarul instrumentat de ofițerul de poliție L.P., martora denunțătoare C.L. avea calitatea de inculpată, iar acesta cunoștea relația pe care martora denunțătoare o avea cu inculpatul D.M., întrucât la una din chemările martorei denunțătoare la sediul poliției aceasta a fost condusă pentru anchetă de către martorul L.P. din biroul inculpatului D.M.

Fiind convinsă de influența inculpatului D.M. asupra ofițerilor de poliție ce instrumentează cauzele în care era implicată, martora denunțătoare, în repetare rânduri când s-a deplasat la locuința inculpatului, i-a dus acestuia diverse bunuri pe care inculpatul le-a acceptat.

Astfel, martora denunțătoare a transportat la locuința acestuia cu ajutorul martorului V.C. o centrală termică, în valoare de 23.419.200 ROL, i-a dat inculpatului bunuri alimentare și suma de 200 dolari, obținută în urma unui schimb valutar efectuat de martorul C.F., precum și bunuri alimentare depozitate în trei plase, în contextul deplasării martorei denunțătoare, de asemenea, la locuința inculpatului, cu un taxi condus de martora B.T.

Relația dintre martora denunțătoare și inculpat a continuat, până la finele anului 2002, când inculpatul D.M. a plecat într-o misiune în Cehia, iar ulterior martora denunțătoare a fost arestată.

Urmare a analizei probelor administrate în cauză, s-au apreciat ca fiind probate cu certitudine următoarele împrejurări de fapt: relația dintre inculpat și martora denunțătoare, în concret vizitele făcute de aceasta la locuința inculpatului și la locul său de muncă, ce sunt probate prin depoziția martorilor G.F., B.T., V.C., C.F. și G.M.; problemele juridice ale martorei denunțătoare în privința cărora inculpatul urma să îi determine pe ofițerii de poliție să adopte o conduită favorabilă martorei denunțătoare, ce sunt probate prin depozițiile ofițerilor de poliție G.F. și L.P.; acțiunea inculpatului de acceptare de bunuri, pentru sine, provenind de la martora denunțătoare, ce este dovedită prin depoziția martorilor V.C., B.T. și C.F. și înscrisuri aflate la dosar, ce atestă proveniența centralei termice predate acestuia.

Instanța de fond a constatat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență și a dispus condamnarea inculpatului, cu mențiunea că la încadrarea juridică au fost reținute și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 78/2000 și alin. (3) al art. 7 din aceeași lege, după punerea sa în discuție.

În ceea ce privește măsura confiscării bunurilor și banilor primiți de inculpat de la martora denunțătoare, instanța a reținut ca fiind probată cu certitudine predarea unei centrale termice în valoarea de 23.419.200 ROL, conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, precum și având în vedere depoziția martorului V.C.

De asemenea, s-a apreciat ca fiind probată predarea unei sume de 200 dolari, conform declarației date de martorul C.F., a cărui apreciere de genul 200 - 300 dolari a fost interpretată ca reprezentând suma de 200 dolari, dat fiind că orice eroare profită inculpatului.

În ceea ce privește bunurile depozitate în plase și predate, instanța a constatat că nu există elemente care să permită identificarea certă a acestora și nici a valorii lor, astfel încât nu au fost luate în calculul sumei apreciate ca impunându-se a fi confiscată.

Ca atare, s-a dispus confiscarea sumei totale de 29.419.200 ROL din care suma de 23.419.200 ROL reprezintă valoarea centralei termice, iar suma de 6.000.000 ROL reprezintă echivalentul a 200 dolari.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea și inculpatul D.M.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor invocate și din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 371 și art. 378 C. proc. pen., curtea de apel, în opinie majoritară, a reținut, între altele, următoarele:

Curtea de apel a reținut că în speță s-a dovedit că inculpatul apelant a primit de la martora denunțătoare centrala termică pe care martora denunțătoare a achiziționat-o în mod cert, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar și din depoziția martorului V.C., cu ajutorul căruia martora denunțătoare a transportat centrala la domiciliul inculpatului apelant.

Astfel fiind, curtea de apel a apreciat că prima instanță a reținut în mod corect vinovăția inculpatului apelant, făcând o analiză corectă a probelor, în speță existând concordanță între situația de fapt așa cum s-a reținut și concluzia la care a ajuns instanța cu privire la aceasta, în speță nefiind aplicabil nici principiul

in dubio pro reo

. Curtea de apel a reținut că prima instanță a făcut o aplicare a acestui principiu cu privire la foloasele pe care martora denunțătoare susține că inculpatul apelant le-ar fi acceptat și cu privire la care nu au existat alte probe relevante în context probator în afara declarației martorei.

Dacă instanța de fond a făcut o corectă aplicare a principiului

in dubio pro reo

în ceea ce privește bunurile și sumele de bani pe care martora denunțătoare susține că le-ar fi dat inculpatului apelant, câtă vreme susținerile acesteia nu se coroborează cu alte probe relevante în context probator, curtea de apel a apreciat că în mod greșit a reținut ca fiind cert faptul că martora denunțătoare i-ar fi dat inculpatului apelant suma de 200 dolari.

Sub acest aspect, s-a arătat că prima instanță a reținut că martorul C.F., soțul martorei denunțătoare, a susținut că aceasta i-ar fi dat de mai multe ori inculpatului apelant sume în cuantum de 200 - 300 dolari, declarații care însă au fost înlăturate, pentru ca ulterior să se prezume că martora i-ar fi dat inculpatului apelant suma de 200 dolari, într-o ocazie în care martorul C.F. ar fi însoțit-o la domiciliul inculpatului apelant.

Or, chiar potrivit reținerii instanței de fond, martorul C.F. a dat o declarație generică în acest sens, vorbind de mai multe sume în acest cuantum, condiții în care nu se poate reține ca fiind certă nici predarea sumei de 200 dolari și în acest caz fiind incident principiul

in dubio pro reo

.

Prin decizia nr. 53/A din 19 aprilie 2012, Curtea de Apel Oradea, Secția penală și pentru cauze cu minori, în majoritate, a admis apelul inculpatului, a desființat în parte sentința penală apelată și, rejudecând, a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare ce i-a fost aplicată inculpatului apelant, pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit conform art. 86

2

C. pen.; în baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului apelant s-a suspendat și executarea pedepsei accesorii aplicate.

S-a redus valoarea sumei confiscate de la inculpat de la 29.419.200 ROL până la 23.419.200 ROL și s-a respins, ca nefondat, apelul parchetului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea și inculpatul D.M.

Parchetul a invocat, între altele, cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., criticând greșita apreciere a probelor care a condus la diminuarea sumei ce a făcut obiectul confiscării speciale.

Criticile inculpatului au fost încadrate în cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., acesta susținând, în esență, că hotărârea de condamnare este rezultatul unei grave erori de fapt, situația de fapt reținută neavând corespondent în probele administrate.

Analizând decizia recurată atât prin prisma criticilor formulate și a cazurilor de casare invocate, cât și din oficiu, în limitele prevăzute de dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Asupra recursului declarat de inculpatul D.M.:

Astfel cum s-a arătat anterior, recurentul a criticat soluția de condamnare arătând că aceasta este rezultatul unei grave erori de fapt, în cauză nefiind administrate probe din care să rezulte că i-ar fi promis denunțătoarei o intervenție asupra lucrătorilor de poliție care îi instrumentau cauzele. De asemenea, s-a învederat faptul că ofițerii de poliție ce instrumentau dosarele denunțătoarei au arătat că inculpatul nu a intervenit în niciun fel în favoarea acesteia.

Astfel cum instanța supremă a definit eroarea gravă de fapt prin decizia în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009, aceasta constă într-o greșită examinare a probelor administrate, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existența unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul. Eroarea gravă de fapt presupune deci reținerea unei împrejurări esențiale fără ca probele administrate să o susțină sau o nereținere a unei astfel de împrejurări esențiale, deși probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

În cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a identificat în cadrul situației de fapt niciun aspect esențial stabilit de instanța de apel care să vină în contradicție evidentă și necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale.

Astfel, curtea de apel, dând o nouă apreciere materialului probator administrat în cauză, a constatat că susținerile martorei denunțătoare privind împrejurarea că i-ar fi înmânat inculpatului D.M. și diverse sume de bani nu se coroborează cu alte date și împrejurări ce rezultă din ansamblul probator, astfel că a reținut că singurul bun ce a fost acceptat de inculpat, lăsând să se înțeleagă că are influență asupra ofițerului de poliție care instrumenta plângerea sa penală, a fost o centrală termică.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că situația de fapt, astfel cum a fost stabilită, este în concordanță cu conținutul probelor și în acest sens se au în vedere declarațiile martorului V.C.; declarația martorului B.T.; declarațiile martorului G.F.; declarația martorei denunțătoare C.L.; factura fiscală din care rezultă că la data de 9 iulie 2002 a fost achiziționată centrala termică. De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că martorul G.F. relatează că întâmplarea legată de chemarea sa de către inculpat la domiciliul său s-a petrecut „vara, cred că în luna iulie”, în aceeași perioadă în care a fost achiziționată și centrala termică.

Acest context probator susține starea factuală stabilită de instanță, dar și concluzia că inculpatul a acceptat să primească centrala termică lăsând să se înțeleagă că are influență asupra ofițerului de poliție care instrumenta cauza penală pornită ca urmare a plângerii formulate de către martora denunțătoare. Înalta Curte de Casație și Justiție reține că simplul gest de a-l chema pe martorul G.F. la domiciliul său, de a i-o prezenta pe C.L. și de a discuta pe tema plângerii, care reprezenta în realitate un mijloc de apărare în dosarul penal în care era cercetată, este suficient pentru a-i da acesteia de înțeles că are influență asupra martorului.

Celelalte aspecte invocate de recurent, legate de împrejurarea că atât G.F., cât și martorul L.P. au învederat în declarațiile date împrejurarea că niciodată inculpatul nu a intervenit în cauzele pe care le instrumentau și care o priveau pe martora denunțătoare C.L. sunt fără relevanță pentru reținerea infracțiunii de trafic de influență. Aceasta, întrucât pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 257 C. pen. este suficient ca persoana să accepte primirea de foloase lăsând să se creadă că are influență (ce poate fi reală sau chiar presupusă) asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă un act ce intră în sfera atribuțiilor acestuia de serviciu. În ipoteza în care se și intervine pe lângă respectivul funcționar pentru a-l determina la o acțiune sau inacțiune ilicită, se ridică problema săvârșirii și a altei infracțiuni (respectiv instigare la abuz în serviciu, complicitate la luare și dare de mită, după caz).

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată neîntemeiate criticile formulate, în cauză nefiind incident cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., dar nici cel prevăzut în pct. 12 teza I al aceluiași articol, prin prisma căruia a fost făcută analiza anterioară.

Asupra recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea:

Critica formulată de parchet se referă la greșita aplicare a legii de către instanța de apel, care a redus cuantumul sumei ce a fost confiscată de la inculpat. În cauză au fost invocate dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., Ministerul Public învederând faptul că, din probatoriul administrat în cauză, ar rezulta faptul că și suma de 200 dolari a fost primită de către inculpatul D.M.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acest motiv de recurs nu poate fi cenzurat din perspectiva niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

alin. (1) C. proc. pen. Deși se susține greșita aplicare a legii, parchetul critică în realitate situația de fapt reținută de către instanța de apel, căci reducerea sumei ce a făcut obiectul măsurii de siguranță a confiscării speciale nu este rezultatul unei interpretări sau aplicări greșite a dispozițiilor legale în materie, ci al reaprecierii stării de fapt. Astfel, constatând că probatoriul administrat în cauză nu este suficient pentru a susține concluzia că inculpatul a primit și suma de 200 dolari, sub acest aspect declarațiile denunțătoarei C.L. necoroborându-se cu alte probe, curtea de apel a dat eficiență principiului

in dubio pro reo

și a reținut că singurul bun primit de inculpat a fost o centrală termică. Pe cale de consecință, conform art. 257 alin. (2) C. pen., a dispus confiscarea de la inculpat numai a contravalorii bunului primit, respectiv a sumei de 23.419.200 ROL.

Motivul de recurs nu ar putea fi circumscris nici cazului de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., singurul de altfel care permite cenzurarea situației de fapt astfel cum aceasta este criticată de către parchet, întrucât constatarea instanței de apel nu a produs consecințe sub aspectul laturii penale, în cauză nefiind dispusă o soluție de achitare.

În raport cu considerentele anterioare, în baza dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiției a respins, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea și intimatul inculpat D.M. împotriva deciziei nr. 53/A din 19 aprilie 2012 a Curții de Apel Oradea, Secția penală și pentru cauze cu minori.

Notă: Potrivit Legii nr. 2/2013, publicată în M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013, dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. se abrogă.