ZINGRAF v. GERMANY

A cincea secțiune DECIZIE FINALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 27156/05 de către Ingeborg ZINGRAF împotriva Germaniei Curții Europene a Drepturilor Omului (A Cincea Secțiune), care așezează la 12 februarie 2008 în calitate de Cameră compusă din: Peer Lorenzen, Președinte, Snejana Botoucharova, Karel Jungwiert, Rait Maruste, Renate Jaeger, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, judecători și Claudia Westerdiek, Având în vedere cererea depusă la 21 iulie 2005, având în vedere decizia de a aplica art. 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și meritul cazului. având în vedere decizia parțială din 28 august 2007, având în vedere negocierile de stabilire prietenoasă care nu au avut loc în temeiul articolului 38 § 1 litera (b), având în vedere cererea Guvernului de a elimina în parte cazul din lista cazurilor și textul unei declarații unilaterale făcute în vederea soluționării plângerii cu privire la durata procedurii, având în vedere observațiile reclamantului cu privire la propunerea Guvernului de declarație unilaterală, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dna Ingeborg Zingraf, este o națională germană născut în 1945 și locuiește în Baden-Baden. A fost reprezentată în fața Curții de către dl A. Fischer, un avocat practicant în Baden-Baden. Guvernul german („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna A. Wittling-Vogel, Ministerialdireigentin, al Ministerului Federal al Justiției. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1985, reclamantul a solicitat Asociației de Asigurare Sanitară din Colonia să stabilească că suferă de o boală respiratorie cauzată de expunerea la formaldehidă în timpul lucrărilor sale ca asistent medical-tehnic din 1972 până în 1974. La 21 septembrie 1988, asigurarea de sănătate a respins cererea reclamantului. La 24 aprilie 1990, asigurarea a respins recursul administrativ al reclamantului depus în octombrie 1988. La 11 mai 1990, reclamanta a apelat la Tribunalul Social Düsseldorf. Între timp, în 1989, reclamantul a susținut că o serie de alte boli au fost cauzate de faptul că a fost expusă la formaldehidă. În septembrie 1990, Asigurarea Sănătății a respins cererea reclamantului. La 18 decembrie 1990, Asigurarea Sănătății a respins recursul administrativ al reclamantului. La 14 ianuarie 1991, reclamantul a apelat la Tribunalul Social Düsseldorf. La 24 aprilie 1992, Curtea Socială a hotărât să se alăture celor două cereri ale reclamantului și să invite două alte asociații de asigurări sănătoase la procedura. La 10 mai 1994, Asigurarea de Sănătate Nordrhine-Westfalia a refuzat să accepte faptul că presupusa boală a reclamantului a fost cauzată de activitatea ei de laborator. Apelul administrativ al reclamantului a fost respins la 13 aprilie 1995. Curtea Socială Düsseldorf a aderat la aceste hotărâri în cadrul procedurii în curs de desfășurare. În timpul procedurii de judecată, reclamantul a prezentat un număr considerabil de avize de experți medicali și documente suplimentare. La 30 aprilie 1997, Curtea Socială a auzit trei martori. La 23 iulie 1998, Curtea Socială Düsseldorf a respins propunerea reclamantului. Această hotărâre a fost transmisă reclamantului la 10 decembrie 1998. La 30 decembrie 1998, reclamantul a depus un recurs la Curtea Socială de Apel din Northrhine-Westfalia. La 22 noiembrie 2004, Curtea Socială de Apel, care a auzit două avize de experți, a respins apelul reclamantului și a refuzat concediul reclamantului de a face apel la Curtea Socială Federală. La 10 februarie 2005, reclamantul a depus o plângere împotriva refuzului de concediu de recurs, respinsă de Curtea Socială Federală la 11 martie 2005. La 15 aprilie 2005, reclamantul a depus o plângere constituțională. La 23 iunie 2005, Curtea Constituțională Federală, în calitate de judecător de trei judecători, a refuzat să admită plângerea constituțională a reclamației reclamantei. Această decizie a fost acordată reclamantului la 2 iulie 2005. COMPLAINTA Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii. HOTĂRÂREA Reclamantul s-a plâns în legătură cu durata procedurii. Ea s-a bazat pe art. 6 § 1 din Convenție care, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” La 5 noiembrie 2007, Curtea a primit următoarea declarație de la Guvern semnată la 29 octombrie 2007: „În acest caz, instanța a propus o soluție prietenoasă respinsă de reclamant prin scrisoarea din 1 octombrie 2007. Guvernul Federal ar fi fost pregătit să accepte propunerea. Prin urmare, Guvernul Federal ar dori să recunoască – prin intermediul unei declarații unilaterale – că durata procedurii în cauză era incompatibilă cu cerința de „tempă rezonabilă” în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. În cazul în care Curtea lovește acest caz din lista sa, Guvernul Federal este dispus să accepte cererea de compensare a reclamantului în valoare de 7,200,00 EUR. Această sumă de 7,200,00 EUR, care ar fi plătită în termen de trei luni de la data hotărârii Curții de a ataca cazul din lista sa, ar fi considerată a fi soluționată toate cererile reclamantului în legătură cu cererea menționată anterior împotriva Republicii Federale Germaniei sau a Landului Nordrhein-Westfalen, inclusiv, în special, compensarea pentru daunele reclamantului (inclusiv prejudiciu moral), precum și costurile și cheltuielile. Având în vedere hotărârile Curții în cazuri similare, Guvernul Federal consideră că suma de 7.200.00 EUR este rezonabilă. Guvernul Federal solicită, prin urmare, ca această cerere să fie eliminată din lista de cazuri a Curții în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) din convenție. Guvernul Federal recunoaște o încălcare a articolului 6 alineatul (2). 1 din Convenție în ceea ce privește durata procedurii și acceptarea cererii de compensare în valoare de 7,200,00 EUR constituie „un alt motiv” în sensul prezentei dispoziții.” Într-o scrisoare din 18 decembrie 2007, reclamantul a exprimat opinia că suma menționată în declarația guvernului a fost neacceptabil de scăzută Curtea reamintește că art. 37 din convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate la alineatul (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reamintește că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În decizia în care ar trebui sau nu să încheie prezenta listă, Curtea va avea în vedere criteriile care iese din jurisprudența sa (a se vedea, printre altele, Tahsin Acar c. Turcia [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; Oleksiw c. Germania (dec.), nr. 31384/02, 11 septembrie 2007 și Hassdenteufel c. Germania (dec.), nr. 21214/03, 6 noiembrie 2007). Curtea remarcă că prezenta procedură are ca obiect lungimea procedurii în sensul articolului 6 din Convenție și reamintește că a precizat deja, în diferite hotărâri și hotărâri, natura și amploarea obligațiilor care decurg pentru Statul pârât în ceea ce privește determinarea „drepturilor și obligațiilor civile” în cadrul statului interesat o „tempă rațională”, și în ceea ce privește Republica Federală Germania (a se vedea, printre altele, Sürmeli v. Germania [GC], nr. 75529/01, CEDH 2006-...; Nold v. Germania , nr. 27250/02, 29 iunie 2006; Stork v. Germania , nr. 38033/02, 13 iulie 2006; Klasen v. Germania nr. 75204/01, 5 octombrie 2006; Grässer v. Germania , nr. 66491/01, 5 octombrie 2006; Herbst v. Germania , nr. 20027/02, 1 ianuarie 2007). Declarația Guvernului conține o recunoaștere a faptului că durata procedurii în cauza instantană nu a fost conformă cu cerința de „temps motivabil”. În plus, Curtea consideră că suma compensației propusă - care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare - este acceptabilă. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 în amendă Prin urmare, ar trebui eliminată din listă. Având în vedere concluziile de mai sus, este necesar să se întrerupă aplicarea articolului 29 § 3 din Convenție. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate de termenele declarației Guvernului respondent; decide să ia în considerare restul cererii din lista sa de cazuri. Claudia Westerdiek Președintele grefierului Peer Lorenzen

FIFTH SECTION

FINAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 27156/05

by Ingeborg ZINGRAF

against Germany

The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting on 12

February

2008 as a Chamber composed of:

Peer Lorenzen,

President,

Snejana Botoucharova,

Karel Jungwiert,

Rait Maruste,

Renate Jaeger,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

judges,

and Claudia Westerdiek,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 21 July 2005,

Having regard to the decision to apply Article 29 § 3 of the Convention and examine the admissibility and merits of the case together.

Having regard to the partial decision of 28 August 2007,

Having regard to the unsuccessful friendly-settlement negotiations conducted pursuant to Article 38 § 1 (b) of the Convention,

Having regard to the Government’s request to strike the case partly out of its list of cases and the text of a unilateral declaration made with a view to resolving the complaint about the length of the proceedings,

Having regard to the applicant’s comments on the Government’s proposal for a unilateral declaration,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Ms Ingeborg Zingraf, is a German national who was born in 1945 and lives in Baden-Baden. She was represented before the Court by Mr A. Fischer, a lawyer practising in Baden-Baden. The German Government (“the Government”) were represented by their Agent,

Mrs A. Wittling-Vogel,

Ministerialdirigentin

, of the Federal Ministry of Justice.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

In 1985 the applicant requested the Cologne

Health Insurance Association

to establish that she was suffering from a respiratory disease which had been caused by the exposure to formaldehyde during her work as a medical-technical assistant from 1972 to 1974.

On 21 September 1988 the Health Insurance dismissed the applicant’s request. On 24 April 1990 the insurance rejected the applicant’s administrative appeal lodged in October 1988.

On 11 May 1990 the applicant appealed to the Düsseldorf Social Court.

Meanwhile, in 1989 the applicant alleged that a number of other diseases had been caused by her having been exposed to formaldehyde.

On 3

September 1990 the Health Insurance rejected the applicant’s request. On 18 December 1990 the Health Insurance rejected the applicant’s administrative appeal.

On 14 January 1991 the applicant appealed to the Düsseldorf Social Court.

On 24 April 1992 the Social Court decided to join the applicant’s two motions and to summon two further health insurance associations to the proceedings.

On 10 May 1994 the Northrhine-Westphalia Health Insurance refused to accept that the applicant’s alleged disease had been caused by her laboratory work. The applicant’s administrative appeal was dismissed on 13

April

1995.

The Düsseldorf Social Court joined these decisions to the pending proceedings.

During the court proceedings, the applicant submitted a considerable number of medical expert opinions and further documents.

On 30 April 1997 the Social Court heard three witnesses.

On 23 July 1998 the Düsseldorf Social Court dismissed the applicant’s motion. This judgment was served on the applicant on 10 December 1998.

On 30 December 1998 the applicant lodged an appeal with the Northrhine-Westphalia Social Court of Appeal.

On 22 November 2004 the Social Court of Appeal, having heard two expert opinions, dismissed the applicant’s appeal and refused to grant the applicant leave to appeal to the Federal Social Court.

On 10 February 2005 the applicant lodged a complaint against the refusal to be granted leave to appeal, which was rejected by the Federal Social Court on 11 March 2005.

On 15 April 2005 the applicant lodged a constitutional complaint.

On 23

June 2005 the Federal Constitutional Court, sitting as a panel of three judges, refused to admit the applicant’s constitutional complaint.

This decision was served on the applicant on 2

July 2005.

COMPLAINT

The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention about the unreasonable length of the proceedings.

THE LAW

The applicant complained about the length of the proceedings. She relied on Article 6 §

1 of the Convention which, in so far as relevant, provides as follows:

Article 6 §1

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

On 5 November 2007 the Court received the following declaration from the Government signed on 29 October 2007:

“In this case the court proposed a friendly settlement which was rejected by the applicant by letter dated 1 October 2007. The Federal Government would have been prepared to accept the proposal.

The Federal Government would therefore like to acknowledge – by way of a

unilateral declaration

– that the length of the proceedings at issue was incompatible with the “reasonable time” requirement within the meaning of Article 6 para. 1 of the Convention.

If the Court strikes this case from its list, the Federal Government is willing to accept the Applicant’s claim for compensation in the amount of EUR 7,200.00.

This sum of EUR 7,200.00, which would be paid within three months after the Court has decided to strike the case from its list, would be deemed to settle all claims of the Applicant in connection with the above-mentioned Application against the Federal Republic of Germany or the Land of Nordrhein-Westfalen, including, in particular, compensation for the Applicant’s damage (including non-pecuniary damage) as well as costs and expenses. In light of the Court’s rulings in similar cases, the Federal Government considers the amount of EUR 7,200.00 to be reasonable.

The Federal Government therefore requests that this Application be struck out of the Court’s list of cases pursuant to Article 37 para. 1 (c) of the Convention. The Federal Government’s acknowledgment of a violation of Article 6 para. 1 of the Convention as regards the length of the proceedings and its acceptance of the claim for compensation in the amount of EUR 7,200.00 constitutes “[an]other reason” within the meaning of this provision.”

In a letter of 18 December 2007 the applicant expressed the view that the sum mentioned in the Government’s declaration was unacceptably low

.

The Court recalls that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article

37 §

1

(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:

“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.

It also recalls that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1(c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.

In deciding whether or not it should strike the present case out its list of cases, the Court will have regard to the criteria emerging from its case-law (see, among other authorities,

Tahsin Acar v. Turkey

[GC], no. 26307/95,

§§ 75-77, ECHR 2003-VI;

Oleksiw v. Germany

(dec.), no. 31384/02, 11

September 2007 and

Hassdenteufel v. Germany

(dec.), no. 21214/03, 6

November 2007).

The Court notes that the present case raises as issue the length of the proceedings within the meaning of Article 6 of the Convention.

It recalls that it has already specified in various judgments and decisions the nature and extent of the obligations which arise for the respondent State as regards the determination of “civil rights and obligations” within

a “reasonable time”, also in respect of the Federal Republic of Germany (see, among many others,

Sürmeli v. Germany

[GC], no. 75529/01,

ECHR 2006-...;

Nold v. Germany

, no. 27250/02, 29 June 2006;

Stork v. Germany

, no. 38033/02, 13 July 2006;

Klasen v. Germany

,

no. 75204/01, 5 October 2006;

Grässer v. Germany

, no. 66491/01, 5

October 2006;

Herbst v. Germany

, no. 20027/02, 1 January 2007).

The Government’s declaration contains an acknowledgment that the length of the proceedings in the instant case was not in accordance with the “reasonable time” requirement. Furthermore, the Court considers the amount of compensation proposed - which is consistent with the amounts awarded in similar cases - to be acceptable.

Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article 37 § 1

in fine

).

Accordingly, it should be struck out of the list.

In view of the above conclusions, it is appropriate to discontinue the application of Article 29 § 3 of the Convention.

For these reasons, the Court unanimously

Takes note

of the terms of the respondent Government’s declaration;

Decides

to strike the remainder of the application out of its list of cases.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Registrar

President