ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 895/2018

Deliberând asupra contestației la executare formulată de contestatorul A., în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 17 din 01 martie 2016 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosar nr. x/2013, s-au dispus, printre altele, următoarele:

A fost respinsă cererea formulată de inculpatul A. privind restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău.

În baza art. 26 C. pen. din 1969, art. 60 alin. (6) cu referire la art. 26 alin. (1), art. 113 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa principală a amenzii în cuantum de 3000 RON.

S-a atras atenția inculpatului A. asupra prevederilor art. 63

1

C. pen. din 1969 privind neplata cu rea-credință a amenzii penale aplicate.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 26, art. 290 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la înșelăciune, prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen., au fost respinse acțiunile civile formulate de părțile civile B., C., D., E. și Baroul Bacău.

În baza art. 118 lit. e) C. pen., a fost confiscată de la inculpatul A. suma de 800 RON încasată pentru examinarea părții vătămate B. și a inculpatului F.

În baza art. 274 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost obligat, printre alții, inculpatul A. la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, printre alții, inculpatul A.

Prin Decizia nr. 251/A din 30 iunie 2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2013 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, printre altele, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 17 din 01 martie 2016 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosar nr. x/2013.

A fost obligat apelantul inculpat A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul intimat inculpat A., în sumă de 90 RON, s-a suportat din fondul Ministerului Justiției.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație la executare condamnatul A., invocând dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) și d) C. proc. pen.

Astfel, în susținerea cazului prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., condamnatul A. a invocat, în esență, următoarele:

- existența unei nelămuriri în ceea ce privește încadrarea juridică a faptei pentru care a fost condamnat, în sensul că în Sentința nr. 17/2016 s-a reținut săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 26 C. pen. din 1969, art. 60 alin. (6) cu referire la art. 26 alin. (1), art. 113 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen. (aceasta fiind, de altfel, și încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu), însă în motivarea Deciziei nr. 251/A/2017 s-a reținut că faptele întrunesc elementele constitutive ale complicității prevăzută de art. 26 C. pen. din 1969 la infracțiunea prevăzută de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969. Așadar, condamnatul a subliniat că Înalta Curte, în Decizia nr. 251/A/2017, deși nu a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei, ci s-a limitat la respingerea apelului formulat de acesta, nu a mai reținut două articole, respectiv art. 26 alin. (1) și art. 113 alin. (1) din Legea nr. 51/1995.

- existența unei nelămuriri cu privire la fapta pentru care a fost condamnat, în sensul că respectiva infracțiune este de obicei, ceea ce implică necesitatea existenței a minim 3 acte materiale, însă contestatorul a participat doar la corectarea a 2 teze, ale celor 2 candidați. De asemenea, a susținut că fapta nu este prevăzută de legea penală, având în vedere, pe de-o parte, că art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, republicată, a fost reintrodus abia la data de 01.02.2014, prin Legea nr. 187/2012, iar pe de altă parte, că activitatea de corectare a celor două teze nu reprezintă un act de complicitate la infracțiunea prevăzută de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, republicată.

- existența unei nelămuriri referitoare la utilizarea denumirilor specifice profesiei de avocat (a mărcii), având în vedere că, pe de-o parte, după condamnarea definitivă a contestatorului, actele de înregistrare ale persoanelor juridice nu au fost anulate și nici nu s-a constatat nulitatea absolută a acestora de către instanța de judecată, iar pe de altă parte, pe rolul Tribunalului București există două dosare din care rezultă fără echivoc că titulara mărcii, adică a denumirilor, este UNBR paralelă. Așadar, în opinia contestatorului, la data desfășurării examenelor, respectiv 06.06.2012 și 28.06.2012, utilizarea acestor denumiri s-a făcut cu drept, nu fără drept, ceea ce înseamnă că elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, republicată, nu sunt întrunite.

- inexistența, în fapt, a actelor de complicitate ale contestatorului, atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective.

În susținerea celui de-al doilea caz de contestație la executare, respectiv cel prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., condamnatul a invocat, în esență, următoarele:

- omisiunea instanței de apel de a analiza toate cererile, excepțiile și motivele de apel formulate de contestator, respectiv: paralelismul legislativ, confiscarea specială, individualizarea pedepsei, cheltuielile judiciare stabilite de prima instanță de judecată. De asemenea, s-a susținut că alte cereri, excepții și motive de apel au fost analizate în motivarea deciziei penale fără însă a fi puse vreodată, în prealabil, în discuția părților și a reprezentantului Ministerului Public și fără a se pronunța instanța de apel asupra lor prin încheiere sau prin dispozitivul deciziei penale.

- existența unei cauze de stingere a pedepsei. În acest sens, s-a susținut că aplicarea, în cauză, a Protocoalelor încheiate între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și unitățile subordonate, pe de o parte, și Serviciul Român de Informații, pe de altă parte, precum și a Protocoalelor încheiate între Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de o parte, și Serviciul Român de Informații, pe de altă parte, determină constatarea nulității urmăririi penale efectuate în Dosarul nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Curte de Apel Bacău. În aceste condiții, contestatorul a solicitat să se constate că termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen. din 1969, art. 60 alin. (6) cu referire la art. 26 alin. (1), art. 113 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, s-a împlinit, în conformitate cu prevederile art. 122 C. pen. din 1969, respectiv art. 154 C. pen.

- incidența dispozițiilor Deciziei nr. 160/2018 pronunțată de Curtea Constituțională. În acest sens, contestatorul a precizat că, prin Decizia nr. 160/2018 Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate formulate de A. și F., având în vedere existența unei practici constante din anii 2015 și 2017, ulterior săvârșirii faptei. Așadar, în opinia contestatorului, în iunie 2012 - la data faptei - era incidentă Decizia Curții Constituționale nr. 109/09.02.2010, prin care s-a constatat neconstituționalitatea textului legal incriminator inițial, respectiv art. 57 alin. (6) introdus în Legea nr. 51/1995 prin O.U.G. nr. 159/2008. Prin urmare, contestatorul a solicitat achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., deoarece a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni care nu era prevăzută de legea penală, textul legal reținut de instanțe fiind adoptat ulterior săvârșirii faptei.

- omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra solicitării formulate de contestator privind aplicarea dispozițiilor art. 18

1

C. pen. din 1969, art. 83 - art. 90 C. pen. sau art. 80 - art. 82 C. pen. De asemenea, a menționat că nu au fost analizate nici criticile referitoare la confiscarea specială.

- omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra mai multor aspecte invocate de contestator, respectiv: posibilele încălcări ale dreptului la un proces echitabil, realizate în faza de urmărire penală și în faza judecății în primă instanță; neintroducerea în cauză a Baroului Bacău paralel la urmărirea penală și la judecata în primă instanță în calitate de parte/persoană responsabilă civilmente; suspendarea judecății în fața primei instanțe până la soluționarea procedurii de infringement declanșată cu privire la entitățile juridice UNBR G. și UNBR H.; constatarea paralelismului legislativ, cu privire la textele legale prevăzute de art. 60 alin. (6), art. 26 alin. (1) și de art. 113 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu consecința constatării abrogării tacite a normei incriminatoare; eventuala abrogare a art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, republicată; lipsa de previzibilitate a art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, republicată; chestiunile nesoluționate în fața primei instanțe de judecată și reiterate în fața instanței de apel (excepțiile invocate la prima instanță și nesoluționate; chemarea în garanție solicitată în fața primei instanțe; respingerea unor excepții de către prima instanță, fără punerea lor în discuția părților și a reprezentantului Ministerului Public; nepronunțarea asupra incidenței și punerii în executare a Sentinței civile nr. 2425/16.12.2013 pronunțată în contencios-administrativ de Tribunalul Bacău în sensul punerii în acord a rechizitoriului cu sentința pronunțată în materia contenciosului-administrativ; nepronunțarea asupra nulității actelor de urmărire penală invocată de inculpatul H.; nepronunțarea asupra încălcării dreptului la apărare, în faza de urmărire penală, prin prezentarea incompletă a materialului de urmărire penală); calitatea de persoană vătămată deținută de martorul J.; neasigurarea cadrului procesual complet, fapt care a condus la vătămarea dreptului la apărare; introducerea în cauză în calitate de apelante a celor trei entități juridice UNBR, Baroul Bacău din cadrul UNBR și Cabinet Avocat dr. H., confirmând faptul că acestea există și că au cel puțin prezumția legalității, și menținerea soluției de condamnare pentru art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, republicată; respingere cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a art. 62 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din Legea nr. 303/2004, art. 420 alin. (5), art. 474 alin. (4) și art. 32 - art. 34 C. proc. pen.

La data de 20 septembrie 2018, contestatorul a invocat un motiv suplimentar în susținerea contestației la executare, respectiv intervenirea prescripției răspunderii penale. Astfel, a apreciat că este incidentă Decizia Curții Constituționale nr. 297/26.04.2018, potrivit căreia prescripția nu se mai întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură. Ca atare, în opinia contestatorului, termenul de prescripție a răspunderii penale cu privire la complicitate la săvârșirea infracțiunii de folosire, fără drept, a denumirilor de "UNBR", "Barou", faptă prevăzută de art. 26 C. pen. din 1969, art. 60 alin. (6) cu referire la art. 26 alin. (1), art. 113 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen. este de 5 ani conform dispozițiilor art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., respectiv art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. din 1969, fiind împlinit la data de 30.06.2017.

La data de 24 septembrie 2018, contestatorul a depus un memoriu referitor la utilizarea interceptărilor ilegale în Dosarul nr. x/2013, solicitând constatarea nulității urmăririi penale.

La data de 25 septembrie 2018, contestatorul a depus note referitoare la pct. III al contestației la executare, respectiv în ceea ce privește aplicarea, în cauză, a Protocoalelor încheiate între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și unitățile subordonate, pe de o parte, și Serviciul Român de Informații, pe de altă parte, solicitând constatarea nulității urmăririi penale.

La data de 31 octombrie 2018, contestatorul a depus o sinteză asupra petitului contestației la executare.

Analizând contestația la executare formulată de condamnatul A., Înalta Curte constată următoarele:

În conformitate cu dispozițiile art. 598 alin. (1) C. proc. pen., contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;

b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.

Contestația la executare este o procedură jurisdicțională prin intermediul căreia se soluționează anumite incidente limitativ prevăzute de lege, ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive sau în cursul executării pedepsei. Pe această cale nu se poate pune în discuție legalitatea și temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea și nu se poate ajunge la modificarea hotărârii rămasă definitivă, instanța fiind abilitată să verifice doar aspectele indicate de textul legal și nu modul de soluționare a cauzei.

De asemenea, prin limitarea cazurilor în care poate fi folosită contestația la executare, legiuitorul a urmărit să nu transforme acest mijloc procesual într-o cale prin care să se împiedice procedura normală de punere în executare a hotărârilor definitive.

Practic, prin intermediul acestei instituții de drept procesual penal, legea prevede mijloacele prin care se asigură aplicarea legii în executarea condamnării și, totodată, exclude posibilitatea ca pe această cale să fie afectată autoritatea de lucru judecat.

Analizând, în aceste coordonate de principiu, contestația la executare formulată de A., Înalta Curte constată că acesta a invocat prevederile art. 598 alin. (1) lit. c) și lit. d) C. proc. pen.

Astfel, în susținerea cazului de contestație la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., condamnatul A. a invocat existența unor nelămuriri cu privire la Decizia nr. 251/A din data de 30 iunie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2013, vizând, în esență, încadrarea juridică a faptei pentru care a fost condamnat, numărul actelor materiale ale infracțiunii, utilizarea în mod legal a denumirilor specifice profesiei de avocat, respectiv "UNBR" și "Barou", precum și inexistența actelor de complicitate.

Înalta Curte constată că aceste aspecte nu constituie nelămuriri cu privire la hotărârea penală care se execută, în sensul dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., ci reprezintă critici care privesc legalitatea și temeinicia hotărârii în baza căreia se face executarea, ce nu pot fi analizate pe calea contestației la executare, întrucât, așa cum s-a menționat anterior, prin intermediul acestei instituții de drept procesual penal nu se poate ajunge la modificarea hotărârii rămase definitive, deoarece s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat.

În acest sens, referitor la încadrarea juridică a faptei pentru care a fost condamnat contestatorul, se observă că, în considerentele Deciziei nr. 12 din 6 mai 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-au statuat următoarele:

"imposibilitatea schimbării încadrării juridice în faza executării pedepselor definitive a fost stabilită cu efect obligatoriu de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007 care și în prezent își păstrează, sub acest aspect, pe deplin, valabilitatea în materia contestației la executare (...). O interpretare contrară ar implica schimbarea de încadrare juridică în faza executării hotărârii definitive de condamnare, ceea ce este inadmisibil a se realiza, întrucât o asemenea instituție poate opera doar în cursul judecății, deci până la momentul dobândirii autorității de lucru judecat."

De asemenea, în ceea ce privește susținerile contestatorului referitoare la numărul actelor materiale ale infracțiunii pentru care a fost condamnat, inexistența actelor de complicitate, precum și utilizarea în mod legal a denumirilor specifice profesiei de avocat, respectiv "UNBR" și "Barou", Înalta Curte constată că, în realitate, se urmărește o rejudecare a cauzei, deși, așa cum s-a menționat anterior, contestația la executare reprezintă un mijloc jurisdicțional de rezolvare a incidentelor survenite în cursul executării unei hotărâri definitive și nu o cale extraordinară de atac, care să permită examinarea situației de fapt reținută de instanță, administrarea unor probe noi sau reaprecierea probelor deja administrate.

Așadar, Înalta Curte subliniază că, prin intermediul contestației la executare nu se pot repune în discuție încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea de condamnare, întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii ori situația de fapt reținută de instanțele care au soluționat cauza.

În continuare, Înalta Curte constată că au fost invocate de către contestator și dispozițiile art. 589 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. În esență, în susținerea acestui motiv de contestație la executare, A. a invocat: omisiunea instanței de apel de a analiza toate cererile, excepțiile și motivele de apel formulate; existența unei cauze de stingere a pedepsei, respectiv împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale; nulitatea urmăririi penale ca urmare a administrării probelor în baza Protocoalelor încheiate între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și unitățile subordonate, pe de o parte, și Serviciul Român de Informații, pe de altă parte, precum și a Protocoalelor încheiate între Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de o parte, și Serviciul Român de Informații, pe de altă parte; omisiunea instanței de a se pronunța asupra modalităților de executare a pedepsei solicitate de contestator; incidența dispozițiilor Deciziei nr. 160/2018 pronunțată de Curtea Constituțională.

Motivele invocate de contestatorul A. nu pot fi, însă, circumscrise dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., care sunt incidente în situația în care se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei și care presupun un impediment ivit în cursul executării. În acest sens, trebuie precizat că art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. cuprinde situațiile intervenite după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare în care fie pedepsele aplicate nu se mai execută (amnistia, prescripția executării pedepsei, grațierea, decesul persoanei condamnate), caz în care formele de executare trebuie anulate, fie intervin modificări în sensul micșorării cuantumului pedepselor ce urmează a fi puse în executare sau care se execută.

De asemenea, trebuie subliniat că prescripția răspunderii penale nu poate fi analizată în cadrul contestației la executare întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., aceste prevederi referindu-se exclusiv la prescripția executării pedepsei. De altfel, incidența prescripției răspunderii penale, în cazul omisiunii discutării în cursul judecății, poate fi analizată doar pe calea căii extraordinare de atac a contestației în anulare, în condițiile art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Așadar, Înalta Curte constată că, în realitate, contestatorul nu invocă intervenirea unei cauze de stingere ori de micșorare a pedepsei, ci contestă modalitatea în care instanța de apel a soluționat cauza, deși, așa cum s-a menționat anterior, pe calea contestației la executare nu se poate ajunge la o nouă judecată asupra fondului cauzei, și, implicit, nu se poate reanaliza modalitatea de individualizare a pedepsei, instanța de control judiciar pronunțând o hotărâre definitivă care se bucură de autoritate de lucru judecat.

În final, Înalta Curte reține că reexaminarea unei hotărâri definitive nu se poate face decât în cazurile și pe căile strict prevăzute de lege, C. proc. pen. român reglementând anumite căi extraordinare de atac, contestația la executare nefăcând parte dintre acestea.

Față de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca inadmisibilă, contestația la executare formulată de condamnatul H. împotriva Deciziei penale nr. 251/A din data de 30 iunie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2013 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația la executare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 251/A din 30 iunie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2013 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Obligă contestatorul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 13 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - NN