ÎCCJ, decizie (scj.ro #81819)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #81819) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Notificare formulată în temeiul
Legii nr. 10/2001. Teren afectat de detalii de sistematizare. Caracterul
obligatoriu al atribuirii de bunuri în compensare
în cazul în care sunt
disponibile și susceptibile de atribuire, reparația în echivalent sub
forma despăgubirilor fiind subsidiară atribuirii de bunuri în
compensare.
Cuprins pe materii
: Drept civil. Drepturi reale.
Drept de proprietate.
Index alfabetic
: imobil
- notificare
- măsuri reparatorii
Legea
nr. 10/2001, art. 26
În cazul formei de reparație
prin echivalent cuvenită persoanei îndreptățite în temeiul Legii
nr. 10/2001, este vorba de un raport juridic de natură legală, în
care aceasta are calitatea de „creditor” al obligației de reparație
aflată în sarcina statului, prin organismul abilitat de lege în acest
sens, respectiv, deținătorul imobilului, iar nu de un raport juridic
convențional pentru a se pune problema dării în plată.
În ipoteza în care notificatorul
optează pentru o anumită formă de reparație, care este
și posibilă potrivit legii, nu există niciun impediment la
acordarea acesteia, refuzul pârâților în acest sens îmbrăcând forma
unui abuz de drept.
Cât privește natura
obligației stabilită în sarcina deținătorului imobilului,
conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, dacă se constată că
notificatorul este îndreptățit la măsuri reparatorii în temeiul
acestei legi și acesta optează pentru o anumită formă de
reparație, posibilă din perspectiva actului normativ, obligația
de a acorda exact forma de reparație cerută nu este una „de
mijloace”, ci una „de rezultat”, persoana notificată fiind obligată
să execute întocmai obligația respectivă
.
Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate
intelectuală, decizia nr. 3529 din 15 aprilie 2011
Tribunalul Cluj, Secția
civilă, prin sentința nr.780 din 7 decembrie 2009, a respins
excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului
Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, a admis acțiunea
formulată de B.L., decedat în cursul procesului, continuată de
moștenitorii B.E., K.J., B.L. și W.A. și, în
consecință:
A dispus anularea dispoziției
nr.2039/2006 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, în favoarea
reclamantului B.L.
A dispus atribuirea, în favoarea
reclamantului, în compensare pentru suprafața de teren în litigiu, a unei
alte suprafețe de teren situate în municipiul Cluj-Napoca.
A dispus acordarea de
despăgubiri în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru diferența
valorică constatată între cele două terenuri, respectiv între
terenul revendicat, mai valoros, și terenul atribuit în compensare.
Tribunalul a reținut calitatea de persoană
îndreptățită la stabilirea de măsuri reparatorii potrivit
Legii nr.10/2001 a reclamantului, în calitate de descendent al foștilor
proprietari, B.L. și B.I.T.
Terenul și construcția au
fost înscrise inițial în CF nr.3506 Cluj, în favoarea antecesorilor
reclamantului.
Ulterior, în baza Decretului de
expropriere nr. 301/1989, terenul a trecut în proprietatea Statului Român.
Construcția a fost
demolată, iar terenul a fost reînscris în CF nr.56267 Cluj, cu
destinația de loc pentru construirea de blocuri, alei și spații
verzi.
Prin dispoziția atacată,
notificarea reclamantului a fost respinsă având în vedere că imobilul
a trecut în proprietatea Statului cu despăgubiri, iar terenul este situat
în zonă sistematizată, fiind realizate obiectivele pentru care s-a
dispus exproprierea.
Instanța a verificat starea de
fapt a terenului, dispunând efectuarea unui raport de expertiză. Potrivit
raportului de expertiză topografică, pe terenul în litigiu se
găsesc spații verzi, alei betonate și trotuare.
Din totalitatea suprafeței
înscrisă sub numărul topografic menționat, expertul a identificat
o suprafață de 282 m.p., care ar putea fi restituită în
natură.
Ulterior efectuării raportului
de expertiză, ca urmare a formulării de obiecțiuni, în
cauză, de către pârâți, expertul a identificat terenul în
litigiu ca făcând parte din domeniul public al Municipiului Cluj-Napoca.
Prin urmare, terenul solicitat de
către reclamant nu poate fi restituit în natură, având în vedere
apartenența acestuia la domeniul public.
Rămâne în discuție
posibilitatea de a restitui un teren echivalent celui în litigiu sau stabilirea
de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005.
Deși pârâtul Primarul
municipiului Cluj-Napoca a arătat că, la nivelul Municipiului
Cluj-Napoca, nu au fost identificate bunuri sau servicii care să
poată fi oferite în compensare, instanța a constatat că
reclamantul deține cu titlu de închiriere o suprafață de teren
de 303 m.p., situată în Cluj-Napoca, suprafață aferentă
actualei sale locuințe.
Prin urmare, acest teren a fost
solicitat în compensare de către reclamant, iar instanța a constatat
că-l poate acorda.
Potrivit raportului de
expertiză efectuat pentru evaluarea celor două terenuri, a rezultat
că terenul revendicat este mai valoros cu aproximativ 40% decât terenul
oferit în compensare. Așadar, instanța a considerat că, pe
lângă terenul acordat în compensare, reclamantul este
îndreptățit să beneficieze și de despăgubiri, acordate
în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Față de împrejurarea că terenul oferit în compensare, este proprietatea
privată a Municipiului Cluj-Napoca, pentru opozabilitate, instanța a
apreciat că nu se impune admiterea excepției lipsei
calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul local al
municipiului Cluj-Napoca.
Împotriva acestei sentințe au
declarat apel Primarul municipiului Cluj-Napoca și Consiliul local al
municipiului Cluj-Napoca.
Curtea de Apel Cluj,
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie, prin decizia nr.175/A din 11 iunie 2010, a
respins apelurile, ca nefondate.
Pentru a verifica susținerile
făcute în cuprinsul motivelor de apel, instanța, din oficiu, a
întreprins demersuri atât la furnizorii de utilități, pentru a se
stabili dacă și în ce măsură terenul situat administrativ
în Cluj-Napoca, este traversat de utilități, cât și la
Primăria municipiului Cluj-Napoca, pentru a stabili dacă terenul este
amplasat în zonă sistematizată.
Totodată, s-au făcut
verificări pentru a se stabili dacă terenul atribuit în compensare
este în patrimoniul Statului Român sau al unei persoane fizice.
În urma acestor demersuri, a
reieșit că, pe amplasamentul respectiv, există rețea
electrică aeriană de distribuție publică a energiei
electrice.
Totodată, Primăria
municipiului Cluj-Napoca, prin Direcția Patrimoniului Municipiului, a
comunicat că zona în care este amplasată parcela atribuită
în compensare, nu a fost sistematizată.
În fine, potrivit extrasului CF
nr.8544 Cluj, asupra imobilului în suprafață de 386 m.p., cu nr.
top.10498/2/2, proprietar tabular este Statul Român.
Din ansamblul celor arătate,
reiese că terenul este liber în sensul prevederilor art.10 din Legea
nr.10/2001, fiind susceptibil de a fi atribuit în natură. Terenul face
obiectul unui contract de închiriere încheiat chiar cu antecesorul
reclamanților, B.L. (decedat în timpul procesului).
Acest contract, chiar dacă nu
este semnat de către locatar, în fapt, și-a produs efectele de la
data încheierii, fiind, ulterior, prelungit, cu consecința folosirii
terenului de către antecesorul reclamanților, aspect ce rezultă
și din adresa nr.31441/45/2009 emisă de Primăria municipiului
Cluj-Napoca.
Împrejurarea că antecesorul
reclamanților nu a semnat contractul de închiriere nu prezintă
relevanță în speță, întrucât acest act nu este contestat
și nu se pune sub semnul întrebării valabilitatea sa.
Existența acestui contract
este, însă, relevantă întrucât încheierea sa și prelungirea
efectelor până în prezent contrazic afirmația cuprinsă în
anunțul aferent lunii ianuarie 2009, făcut în baza art. 1 alin. (5)
din Legea nr. 10/2001, potrivit căreia Primăria municipiului
Cluj-Napoca nu deține bunuri sau servicii disponibile, care să
poată fi acordate în compensare revendicatorilor care au depus cereri în
temeiul Legii nr. 10/2001.
În situația în care
Primăria deține, în patrimoniul său, imobile ce fac obiectul
unor contracte de locațiune, arendare, concesiune sau altor acte juridice
prin care se transmite posesia și folosința către terțe
persoane, este evident că aceste bunuri pot fi acordate în compensare.
Măsura compensării cu alte
bunuri sau servicii este, în ierarhia reglementată de art. 1 alin. (2) din
Legea nr. 10/2001, cea de-a doua măsură reparatorie, după cea a
restituirii în natură, prevalând măsurilor subsecvente, constând în
despăgubiri.
Excepția lipsei
calității procesuale pasive, invocată de Consiliul local al
municipiului Cluj-Napoca, a fost respinsă întrucât terenul atribuit în
compensare este în proprietatea statului și în administrarea acestui
pârât, aspect ce îi conferă calitate procesuală pasivă în
cauză.
Împotriva acestei decizii au
declarat recurs Primarul municipiului Cluj-Napoca și Consiliul local al
municipiului Cluj-Napoca, care au criticat hotărârea pentru
următoarele motive, comune în ceea ce privește fondul cauzei, cel
de-al doilea pârât criticând și modul de soluționare a excepției
lipsei calității procesuale pasive, astfel:
Referitor la respingerea excepției lipsei calității procesuale
pasive a Statului Român, prin Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca,
recurentul sus-menționat a reiterat această excepție, raportat
la dispozițiile art. 26 alin. (4) coroborat cu art. 21 alin. (4) din Legea
nr. 10/2001, republicată.
Imobilele deținute de
către unitățile administrativ-teritoriale se restituie în
natură sau prin echivalent persoanei îndreptățite, prin dispoziție
motivată a primarilor. În consecință, Statul Român, prin
Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, nu are calitate procesuală
pasivă față de cererea privind emiterea unei dispoziții de
către primar.
Pe fond, recurenții au
susținut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în
baza
Decretului de expropriere nr.301/1989, cu plata
despăgubirilor legale în suma de 53.700 lei, iar terenul este situat în
zona sistematizată, realizându-se obiectivele exproprierii.
Așadar, au fost respectate
prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit
căruia, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus
exproprierea ocupă funcțional întregul teren, măsurile
reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil, în
condițiile art. 11 alin. (6) și alin. (7) și art. 7 alin. (2)
din aceeași lege.
Hotărârea pronunțată
de către instanța de apel este nefondată, având în vedere
că măsura reparatorie referitoare la compensare cu alte bunuri sau
servicii oferite în echivalent nu este o măsură cu caracter
obligatoriu, ci este o posibilitate pe care Legea nr. 10/2001, respectiv H.G.
nr. 250/2007, o lasă la latitudinea entității învestite cu
soluționarea notificării, alternativ cu acordarea de
despăgubiri.
În acest sens, recurenții
invocă dispozițiile art. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001 coroborate cu
prevederile pct. 1.7. din H.G. nr. 250/2007.
În temeiul deciziei XX/2007,
instanța poate soluționa, pe fond, cererea de revendicare, însă
nu se poate pronunța în locul autorității, proprietară
asupra bunurilor sale, dacă există bunuri disponibile.
Cu privire la faptul că
reclamantul (în prezent, moștenitorii acestuia) dețin cu titlu de
închiriere o suprafață de teren de 303 m.p., situată în
Cluj-Napoca, suprafață aferentă locuinței acestora, în mod
greșit a reținut instanța de apel că acest teren poate fi
acordat în compensare pentru terenul în litigiu, întrucât acordarea de
despăgubiri în alte bunuri sau servicii este de fapt o aplicație particulară
a dării în plată, rămânând la latitudinea unității
deținătoare să decidă dacă are posibilitatea să
facă o astfel de ofertă persoanei îndreptățite.
De asemenea, terenul mai
sus-menționat are destinația de spațiu verde, este traversat
parțial de utilități și, nu în ultimul rând, se află
în exteriorul aliniamentului construcțiilor, respectiv a imobilelor din
zonă, unde coeficientul de poluare are valoarea de: - Pe -O.
Pe de altă parte, raportat la
faptul că, pe terenul în speță, există rețea
electrică de distribuție a energiei electrice, potrivit Legii
energiei electrice nr.13/2007, art. 41, alin.(4), „terenurile pe care se
situează rețele electrice de distribuție existente la intrarea
în vigoare a prezentei legi, sunt și rămân în proprietatea
publică a Statului”.
Mai susțin recurenții
că dreptul de proprietate privată al Statului Român este ocrotit prin
Constituție.
Analizând decizia civilă
recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor
art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată
că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
1.
În ceea ce privește
excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de
recurentul pârât Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, în mod corect
Curtea de Apel a menținut soluția primei instanțe, de respingere
a acestei excepții.
În primul rând, Curtea a
reținut calitatea procesuală pasivă în persoana pârâtului
Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, ca organism care aparține de
structura organizatorică a unității administrativ-teritoriale,
iar nu a Statului Român, prin Consiliul local respectiv.
Pe de altă parte, fiind vorba
despre un bun acordat în compensare moștenitorilor reclamantului, aflat în
patrimoniul Municipiului Cluj-Napoca, Consiliul local al Municipiului
îndeplinește atribuții și în legătură cu acest bun.
Conform art. 36 alin. (2) lit. c cu referire la alin.(5) lit. b din Legea nr.
215/2001 a administrației publice locale, pentru bunurile din domeniul
privat al unității administrativ teritoriale, consiliul local
hotărăște vânzarea, concesionarea sau închirierea lor.
Atribuirea unui bun în proprietate, prin compensare, ca formă de
reparație în echivalent, este, la rândul său, un act de
dispoziție, asimilabil vânzării în privința efectelor produse.
În același sens, conform art.
123 alin. (1) din Lege, consiliile locale hotărăsc vânzarea bunurilor
din domeniul privat al unității administrativ teritoriale, de interes
local, în condițiile legii.
De asemenea, potrivit art. 122,
toate bunurile aparținând unității administrativ-teritoriale se
inventariază anual, primarul fiind obligat să prezinte consiliului
local un raport asupra situației gestionării lor.
Prin urmare, Consiliul local, fiind
direct implicat în efectuarea actelor de dispoziție sau de administrare în
legătură cu bunurile din domeniul privat al Municipiului, a fost
corect păstrat în proces, prin decizia Curții de Apel, pentru
opozabilitatea hotărârii pronunțate în legătură cu un bun
din domeniul unității administrativ teritoriale, chiar dacă nu
este emitentul direct al dispoziției de acordare a măsurii
reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, către persoana
îndreptățită.
În consecință, motivul de
recurs care vizează lipsa calității procesuale pasive a
pârâtului respectiv nu este întemeiat, neputându-se reține încălcarea
art. 21 alin. (4) și art. 26 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, prin
participarea Consiliului local în procesul de față, nefiind incident,
așadar, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod
procedură civilă.
2.
Nici criticile pe fondul cauzei nu sunt întemeiate.
În privința modalității de preluare, prin expropriere, cu plata
despăgubirilor aferente, și, raportat la aceasta, a realizării
obiectivelor exproprierii, ceea ce ar conferi reclamantului și, respectiv,
moștenitorilor lui, dreptul doar la forma de reparație în echivalent,
aceste susțineri sunt lipsite de relevanță, atât timp cât o
asemenea reparație a fost dispusă în cauză, prin decizia
recurată, persoanele îndreptățite necontestând-o.
În ceea ce privește caracterul obligatoriu al atribuirii de bunuri în
compensare, contrar susținerilor recurenților, această
formă de reparație în echivalent este obligatorie pentru unitatea
deținătoare, în cazul în care există bunuri disponibile,
susceptibile de atribuire către cel interesat.
Reparația în echivalent sub forma despăgubirilor acordate în
condițiile legii speciale de stabilire și acordare a acestora,
respectiv Titlului VII din Legea nr. 247/2005, este subsidiară atribuirii
de bunuri sau servicii în compensare.
Aceasta rezultă atât din
interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și
art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, care
plasează reparația prin despăgubiri ulterior celei prin compensare,
dar și din însuși scopul legiuitorului, care a urmărit, pe cât
posibil, reparația în natură pentru cel deposedat abuziv în perioada
regimului politic trecut, iar în cazul în care nu este posibilă,
atribuirea de bunuri în compensare. O asemenea formă de reparație în
echivalent, prin efectele produse, și anume stabilirea dreptului de
proprietate cu toate atributele specifice, în favoarea persoanei
îndreptățite, este comparabilă cu restituirea în natură a
bunului preluat și permite o mai bună și rapidă
reparație către fostul proprietar, decât cea sub forma
despăgubirilor potrivit Titlului VII.
De asemenea, reparația prin
atribuirea de bunuri în compensare nu este lăsată la aprecierea
exclusivă a unității deținătoare, instanța de
judecată având posibilitatea să cenzureze un eventual abuz de drept
din partea acesteia, de a nu declara anumite bunuri ca fiind disponibile,
pentru a le exclude la atribuirea în compensare către cei interesați
Astfel, în cadrul procedurii
judiciare, instanța este abilitată, conform art. 26 din Legea nr.
10/2001, în forma actuală (art. 24 în forma de la data intrării în
vigoare), să analizeze cererea reclamantului (moștenitorilor lui) sub
toate aspectele de legalitate și temeinicie, inclusiv în ceea ce
privește categoria măsurilor reparatorii ce i se cuvine,
măsură ce se înscrie în sfera ei de competență (potrivit
plenitudinii de jurisdicție) și nu reprezintă o
ingerință în atribuțiile organelor administrative.
Pe de altă parte, conform art.
1 alin. (5) din legea specială, în forma actuală, primarii sau,
după caz, conducătorii entităților învestite cu
soluționarea notificărilor au obligația să afișeze
lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la
sfârșitul lunii precedente, un tabel care să cuprindă bunurile
disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în
compensare.
În cazul în care
deținătorul imobilului pretinde că nu are bunuri disponibile
pentru a fi acordate în compensare, astfel cum au declarat pârâții, este
fără dubiu că reclamantul are obligația de a individualiza,
în mod concret, bunuri cu privire la care consideră că pot fi
acordate în compensare. El este partea care a optat pentru această
formă de reparație și este persoană interesată în
probarea existenței unor bunuri disponibile în patrimoniul
deținătorului imobilului ce nu poate fi restituit în natură,
conform art. 1169 Cod civil, ceea ce, în speță, a și făcut.
În consecință, nu se poate
reține că, procedând la verificarea susținerilor reclamantului
în legătură cu bunul solicitat în compensare și, în final, la
atribuirea lui către această parte, instanțele ar fi
încălcat dreptul de dispoziție al pârâților, precum și
dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, al căror
conținut a fost redat mai sus, și pct. 1.7. din H.G. nr. 205/2007,
privind posibilitatea deținătorului de a oferi, în echivalent, bunuri
sau servicii disponibile.
Referitor la încălcarea art. 1
lit. a din Legea nr. 10/2001, un asemenea text de lege nu există, art. 1
având mai multe alineate, nefiind structurat pe litere.
Au mai menționat
recurenții că terenul deținut de reclamant cu contract de
închiriere nu poate fi atribuit în compensare deoarece această formă
de reparație reprezintă o aplicație particulară a
dării în plată, instanța neputând cenzura poziția
pârâților.
Contrar celor afirmate mai sus, nu
se poate pune semnul egalității între cele două instituții.
Darea în plată constituie un
mod de stingere a obligației, prin care debitorul execută către
creditorul său o altă prestație decât cea la care s-a obligat la
încheierea raportului juridic obligațional și care presupune, în mod
necesar, consimțământul creditorului, conform art. 1100 Cod civil.
Așadar, în acest caz, este
vorba despre un raport juridic stabilit de părți, despre un act
juridic convențional, voluntar, supus unui anumit regim juridic în ceea ce
privește condițiile de validitate și efectele juridice, inclusiv
modurile de stingere a obligațiilor convenite, în raport de care
voința părților este foarte importată. Aceasta deoarece
voința părților a dat naștere unui anumit raport juridic
și este firesc ca aceeași voință să contribuie, în mod
determinant, la modificarea, respectiv stingerea raportului obligațional.
În cazul formei de reparație
prin echivalent cuvenită persoanei îndreptățite în temeiul Legii
nr. 10/2001, este vorba de un raport juridic de natură legală, în
care aceasta are calitatea de „creditor” al obligației de reparație
aflată în sarcina statului, prin organismul abilitat de lege în acest sens,
în speță, deținătorul imobilului.
În ipoteza în care notificatorul
optează pentru o anumită formă de reparație, care este
și posibilă potrivit legii, nu există niciun impediment la
acordarea acesteia, refuzul pârâților în acest sens îmbrăcând forma
unui abuz de drept.
Prin urmare, nu se poate reține
paralela juridică la care au recurs pârâții, aceea cu instituția
dării în plată, în fundamentarea criticii privind imposibilitatea
cenzurării poziției pârâților cu privire la caracterul disponibil
sau nu al unui bun solicitat în compensare.
Cât privește natura
obligației stabilită în sarcina deținătorului imobilului,
conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, contrar aprecierii recurenților,
dacă se constată că notificatorul este îndreptățit la
măsuri reparatorii în temeiul acestei legi și acesta optează
pentru o anumită formă de reparație, posibilă din
perspectiva actului normativ, obligația de a acorda exact forma de
reparație cerută nu este una „de mijloace”, ci una „de rezultat”,
persoana notificată fiind obligată să execute întocmai obligația
respectivă.
În ceea ce privește acele
caracteristici ale imobilului, care l-ar face impropriu acordării în
compensare (gradul de poluare din zonă) sau chiar l-ar exclude, din
perspectiva legii, de la această formă de reparație (zonă
verde, utilități publice), susținerile recurenților sunt,
în parte, nerelevante, în parte neîntemeiate.
Astfel, gradul de poluare din
zonă, pretins ridicat, reprezintă o chestiune de fapt, care nu poate
fi cercetată direct în recurs, față de actuala structură a
acestei căi de atac, ce nu mai permite reevaluarea aspectelor de fapt, ca
urmare a abrogării art. 304 pct. 11 Cod procedură civilă, prin
art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Pe de altă parte, această
caracteristică a terenului, chiar reală dacă ar fi, nu reprezintă,
din perspectiva Legii nr. 10/2001, un impediment la acordarea bunului
către un particular, care, oricum, solicitând un asemenea bun, își
asumă riscul preluării lui, cu toate caracteristicile, inclusiv
situarea într-o zonă poluată, dacă este cazul.
În ceea ce privește art. 71 din
O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, acest text de lege nu este
incident în cauză, neputându-se reține, deci, încălcarea lui,
deoarece se referă la operațiuni juridice interzise în
legătură cu terenuri amenajate ca spații verzi sau
prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism.
Or, în cauză, s-a reținut
că terenul acordat în compensare este aferent construcției
înstrăinate către reclamant în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind
deținut de acesta în baza contractului de închiriere nr.140 din 19
februarie 2002 și având destinația de grădină.
Prin urmare, terenul respectiv nu
poate fi considerat „spațiu verde”, în sensul de amenajare de utilitate
publică potrivit pct.10.3. din H.G. nr. 250/2007 privind Normele
metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, deoarece asemenea
spații se referă la amenajări cu această destinație
din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, în
consecință, spații destinate a deservi nevoile
comunității. Terenul cu destinație de grădină, din
jurul locuinței unui particular și folosit de acesta în scop
individual nu se încadrează în categoria amenajărilor de utilitate
publică și, ca atare, nu este exclus de la forma de reparație solicitată
de reclamanți.
Cum s-a arătat, nici art. 71
din O.U.G. nr. 195/2005, care se referă la spații verzi, cu
aceeași destinație, de utilitate publică, nu este incident în
speță.
Au susținut recurenții
că terenul atribuit în compensare ar fi traversat de rețele
electrice, ceea ce l-ar exclude de la această formă de
reparație, fiind vorba, de asemenea, de o utilitate publică, în
sensul textului de lege sus-menționat, și ar atrage incidența
art. 41 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, care califică
terenurile traversate de asemenea rețele ca fiind proprietate publică
a statului.
Susținerile sunt neîntemeiate,
instanța de apel reținând, în raport de relațiile comunicate de
Electrica Distribuție Transilvania Nord S.A., că, pe strada unde este
situat terenul, există o rețea electrică aeriană de
distribuție publică a energiei electrice, care alimentează
consumatorii de pe această stradă, la nr.19, fiind doar un
branșament electric aerian. Aceasta înseamnă o instalație de
joasă tensiune destinată alimentării cu energie electrică a
unui consumator, executată de la linia electrică de distribuție
pana la contorul electric de la acel consumator.
Prin urmare, nu este vorba despre o
utilitate publică în sensul pct. 10.3. din H.G. nr. 250/2007, care se
referă la rețele de electricitate de mare calibru, ci la o linie
electrică destinată a deservi consumului individual al reclamantului,
terenul afectat de aceasta nefiind exclus de la atribuire.
Pentru aceleași considerente,
nici art. 41 alin. (4) din Legea energiei electrice nu este incident în
cauză. De altfel, s-a reținut, de către instanțele
anterioare, că terenul se află în domeniul privat al
unității administrativ teritoriale, aspect necontestat de
recurenți.
În ceea ce privește
încălcarea dreptului de proprietate privată al statului, ocrotit de
Constituția României, în mod egal, ca și în cazul particularilor,
prin dispozițiile art. 44, susținerea nu este întemeiată.
Astfel cum a reținut, în mod
corect și Curtea de Apel, o asemenea încălcare nu subzistă, din
moment ce statul rămâne proprietar asupra imobilului care a aparținut
autorilor reclamantului, preluat prin expropriere și imposibil de
restituit în natură, iar terenul acordat în compensare nu reprezintă
decât un bun asupra căruia operează o formă de reparație
prevăzută de lege. Reglementarea unei asemenea forme de
reparație implică, deci, tot voința statului, prin organismul
său competent în materie, respectiv puterea legiuitoare.
Pentru aceste considerente, Înalta
Curte a constatat că nu subzistă niciuna dintre criticile formulate
de reclamanți și întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut
de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, astfel încât, în baza art.312
alin. (1) din același cod, a respins recursurile declarate de pârâți,
ca nefondate.