ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3759/2018

Obiectul cererii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov la data de 20 aprilie 2015, reclamanta A. a solicitat să se constate nelegalitatea parțială a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, respectiv pct. 220 alin. (1), pct. 224 alin. (1) lit. g) și lit. h), pct. 239 și să fie anulat în parte acest act administrativ normativ.

Hotărârea Curții de Apel Prin Sentința nr. 146 din data de 17 decembrie 2015 Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Ministerul Finanțelor Publice.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta a susținut, în esență, că hotărârea atacată conține motive contradictorii și a fost dată cu încălcarea normelor de drept superioare actului contestat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând, admiterea acțiunii. Criticile recurentei au vizat următoarele aspecte: - aplicarea greșită a dispozițiilor art. 286 alin. (3) din C. fisc. și art. 13 din C. proc. fisc. , în sensul că scutirea proprietarului de locuință de plata impozitului pe clădire trebuie să se raporteze la un singur criteriu, respectiv venitul lunar să fie mai mic decât salariul minim brut pe țară, în timp ce normele metodologice - art. 220 alin. (1) permit consiliilor locale să stabilească și alte criterii, ceea ce în opinia recurentei atrage nelegalitatea dispoziției din norma metodologică; - reglementarea prevăzută la art. 224 alin. (1) lit. g) și h) din normele metodologice de aplicare a Codul fiscal încalcă dispozițiile art. 16 alin. (2) din Constituție, cu referire la condiția criteriului unic al venitului lunar care ar fi trebuit aplicat unitar în toate localitățile, așa cum impun legiuitorul primar, iar nu să se delege consiliilor locale posibilitatea emiterii unor hotărâri prin care să stabilească și alte criterii; - aplicarea greșită a dispozițiilor art. 289 din C. fisc. care reglementează accesul gratuit la informații privind impozitul și taxele locale, în timp ce pct. 239 din Normele metodologice reglementează accesul la aceste informații în condițiile Legii nr. 544/2001, ceea ce presupune plata unor taxe, ceea ce este contrar dispozițiilor legale în baza căreia a fost emisă norma metodologică; - instanța de fond a încălcat și aplicat greșit și dispozițiile Legii nr. 24/2000, în sensul că nu a constatat că emitentul normelor metodologice a încălcat limitele delegării și voința legiuitorului primar.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la data de 23 mai 2016 intimatul Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate. În esență, a subliniat legalitatea art. 220 alin. (1), art. 224 alin. (2) lit. g) și h) și art. 239 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, fiind emise cu respectarea principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, în limitele competențelor date prin lege autorităților publice.

Procedura derulată în recurs Raportul întocmit în cauză potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 15 martie 2018, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea din data de 6 iunie 2018 prin care a acordat termen pentru dezbateri contradictorii, în ședință publică.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Recurenta-reclamantă a investit instanța de contencios administrativ în condițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, cu solicitarea de anulare parțială a Normelor metodologice de aplicare a Codul fiscal aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, respectiv a pct. 220 alin. (1), pct. 224 alin. (2) lit. g) și h) și pct. 239, urmare a constatării nelegalității acestora prin raportare la actele normative în temeiul și executarea cărora au fost emise. Soluționând cauza, curtea de apel a găsit neîntemeiate toate motivele de nelegalitate invocate de către recurenta-reclamantă, soluție însușită în integralitate și de către instanța de control judiciar. În esență, motivele pentru care prima instanță a considerat legale dispozițiile din normele metodologice de aplicare a Codul fiscal contestate au fost următoarele: - conformitatea normelor contestate cu toate celelalte acte normative cu forță juridică superioară, respectiv art. 1 alin. (1), art. 5 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, art. 108 din Constituție, art. 4 și 6 din Legea nr. 24/2000; - normele criticate au la bază criterii și proceduri stabilite de consiliile locale, în contextul autonomiei financiare a comunităților locale și care se aplică deopotrivă tuturor cetățenilor aflați în situații identice, aspect constatat și de către Curtea Constituțională în cuprinsul deciziei nr. 426 din 9 iunie 2015 în soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată de către recurenta-reclamantă în cadrul unui alt dosar al Tribunalului Brașov; - dispozițiile contestate asigură accesul neîngrădit al contribuabililor la informații privind obligațiile fiscale, trimiterea la dispozițiile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public nefiind de natură a îngrădi sau limita acest drept. Efectuând propria evaluare a materialului probator administrat în cauză, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut corect situația de fapt și a interpretat și aplicat corect prevederile legale incidente. Răspunzând punctual criticilor formulate în recurs, Înalta Curte constată că nu este incident în cauză motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dată fiind motivarea coerentă a soluției adoptate de prima instanță. Argumentele avute în vedere au fost prezentate de judecătorul fondului prin raportare la dispozițiile a căror nelegalitate se invocă, la susținerile părților, la prevederile actelor normative cu forță juridică superioară în temeiul și executarea cărora au fost emise și la deciziile relevante ale Curții Constituționale cu referire la principiile autonomiei locale și descentralizării stabilite de Constituție, astfel că nu sunt întemeiate criticile vizând pretinsa motivare deficitară sau contradictorie a sentinței recurate. Nefondate sunt și criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând aplicarea greșită a normelor de drept material. Așa cum a apreciat și instanța de fond, examinând conținutul normelor contestate prin raportare la actele normative cu forță juridică superioară, respectiv Legea nr. 571/2003 în temeiul căreia au fost emise, conform principiului ierarhiei actelor normative consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituția României și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care presupune obligativitatea conformității acelor administrative cu caracter normativ cu actele normative cu forță juridică superioară în executarea cărora se emit, Înalta Curte nu poate reține elemente de nelegalitate a normelor contestate. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că legalitatea pct. 220 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 potrivit cu care "facilitățile prevăzute la art. 286 alin. (1)-(4) din C. fisc. pot fi acordate prin hotărâri ale consiliilor locale adoptate în cursul anului pe baza criteriilor și procedurilor stabilite de către acestea" rezidă din aplicarea dispozițiilor art. 286 din C. fisc. care poartă denumirea marginală "Scutiri și facilități stabilite de consiliile locale". Astfel, potrivit art. 286 C. fisc. "(1) Consiliul local poate acorda scutire de la plata impozitului pe clădiri sau o reducere a acestuia pentru o clădire folosită ca domiciliu de persoana fizică ce datorează acest impozit. (2) Consiliul local poate acorda scutire de la plata impozitului pe teren sau o reducere a acestuia pentru terenul aferent clădirii folosite ca domiciliu al persoanei fizice care datorează acest impozit. (3) Consiliul local poate acorda scutire de la plata impozitului pe clădiri și a impozitului pe teren sau o reducere a acestora pentru persoanele ale căror venituri lunare sunt mai mici decât salariul minim brut pe țară ori constau în exclusivitate din indemnizație de șomaj sau ajutor social. (4) În cazul unei calamități naturale, consiliul local poate acorda scutire de la plata impozitului pe clădiri, a impozitului pe teren, precum și a taxei pentru eliberarea certificatului de urbanism și autorizației de construire sau o reducere a acestora". Instanța de control judiciar reține că, prin emiterea pct. 220 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 autoritatea intimată s-a aflat în exercitarea unui drept de apreciere care i-a fost conferit de legiuitor într-o marjă cu limite foarte largi, fiind recunoscut dreptul autorităților publice locale de a acorda facilități fiscale prin hotărâri ale consiliilor locale pe baza criteriilor și procedurilor stabilite de către aceste autorități. Prin urmare, norma metodologică contestată nu instituie criterii arbitrare și nici discriminare între contribuabili, întrucât hotărârile consiliilor locale adoptate în contextul autonomiei locale se aplică tuturor cetățenilor comunității locale respective. De altfel, fiind sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 286 alin. (1)-(3) C. fisc. de către recurenta din prezenta cauză în cadrul unui alt dosar, respectiv dosar x/2013 al Tribunalului Brașov, Curtea Constituțională, în considerentele Deciziei nr. 426 din 9 iunie 2015 pct. 24 și 25 a reținut următoarele: "24. Referitor la sintagma "consiliul local poate acorda scutire de la plata impozitului" cuprinsă în art. 286 alin. (1)-(3) din C. fisc. , autoarea excepției de neconstituționalitate susține că scutirile și facilitățile de la plata impozitului pe clădiri și terenuri sunt acordate de consiliile locale după bunul plac, fiind lăsate la aprecierea facultativă a acestora. De asemenea, sintagma criticată creează și discriminări între cetățenii care se află în aceeași situație, deoarece unele consilii pot acorda efectiv aceste facilități, iar altele doar parțial. Cu privire la aceste critici, Curtea observă că, potrivit primelor două alineate ale art. 286 din C. fisc. , consiliul local poate acorda scutire de la plata impozitului pe clădiri și a impozitului pe terenul aferent acestora sau o reducere numai în cazul în care clădirea și terenul aferent sunt folosite ca domiciliu al persoanei fizice. La alin. (3) al art. 286 din C. fisc. , consiliul local poate acorda scutire de la plata impozitului pe clădiri și a impozitului pe teren sau o reducere a acestora numai pentru considerente de natură socială. Potrivit pct. 220 din Normele metodologice din 22 ianuarie 2004 de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112/6.02.2004, cu modificările și completările ulterioare, facilitățile prevăzute la art. 286 alin. (1)-(4) din C. fisc. pot fi acordate de consiliile locale pe baza criteriilor și procedurilor stabilite de către acestea. De asemenea, se prevede că la acordarea scutirilor sau reducerilor consiliile locale pot avea în vedere facilitățile fiscale acordate persoanelor fizice prin reglementări neprevăzute în titlul IX din C. fisc. 25. Așadar, Curtea observă că facilitățile fiscale nu sunt acordate după criterii arbitrare, ci pe baza unor criterii și proceduri stabilite de către consiliile locale, în contextul autonomiei financiare a comunităților locale. În continuare, Curtea apreciază că atât obligația de plată a impozitelor, cât și excepțiile stabilite de lege se aplică deopotrivă tuturor cetățenilor aflați în situații identice, legiuitorul putând acorda anumite scutiri sau reduceri de impozite în favoarea anumitor categorii de contribuabili și în anumite perioade de timp, în funcție de situațiile conjuncturale. Nici susținerile vizând nelegalitatea pct. 224 alin. (1) lit. g) și h) din H.G. nr. 44/2004, potrivit cu care "Consiliile locale/Consiliul General al Municipiului București/consiliile județene adoptă, în termen de 45 de zile lucrătoare de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii Guvernului prevăzute la art. 292 din C. fisc. , a fiecărui an, pentru anul fiscal următor, hotărâri privind stabilirea impozitelor și taxelor locale referitoare la: g) procedura de acordare a facilităților fiscale categoriilor de persoane fizice prevăzute la art. 286 din C. fisc. ; h) adoptarea oricăror alte hotărâri în aplicarea Codul fiscal și a prezentelor norme metodologice nu pot fi primite. Aceasta întrucât, dispozițiile contestate au fost emise în aplicarea dispozițiilor art. 288 C. fisc. , potrivit cu care: "(1) consiliile locale, Consiliul General al Municipiului București și consiliile județene adoptă hotărâri privind impozitele și taxele locale pentru anul fiscal următor în termen de 45 de zile lucrătoare de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii Guvernului prevăzute la pct. 292. (2) Primarii, primarul general și președinții consiliilor județene asigură publicarea corespunzătoare a oricărei hotărâri în materie de impozite și taxe locale adoptate de autoritățile deliberative respective". Dat fiind specificul litigiului de față, de verificare a conformității actului administrativ normativ cu actul normativ în temeiul căruia a fost emis, criteriile stabilite de consiliile locale pentru acordarea facilităților fiscale nu pot face obiectul prezentei analize, putând fi, eventual contestate în cadrul unei alte proceduri. În acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că și dispozițiile pct. 239 din Normele metodologice date în aplicarea art. 289 C. fisc. respectă principiul ierarhiei actelor normative, neputându-se reține elemente de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 289 C. fisc. a cărui denumire marginală este - accesul la informații privind impozitele și taxele locale - "autoritățile administrației publice locale au obligația de a asigura accesul gratuit la informații privind impozitele și taxele locale". În aplicarea și executarea acestei norme legale, prin pct. 239 din H.G. nr. 44/2004 s-a prevăzut că "autoritățile administrației publice locale sunt obligate să asigure accesul neîngrădit, în condițiile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663/23.10.2001, și ale Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 123/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167/8.03.2002, al oricăror persoane interesate la informațiile privind nivelurile impozitelor și taxelor locale stabilite conform hotărârilor adoptate de către consiliile locale/Consiliul General al Municipiului București/consiliile județene, după caz, modul de calcul al acestora, contribuabilii care beneficiază de facilități fiscale, precum și la informațiile care privesc aplicarea oricăror alte prevederi ale prezentului titlu." Din conținutul acestor dispoziții nu rezultă o neconcordanță, ci dimpotrivă este consacrat accesul contribuabililor la informațiile fiscale în condițiile Legii nr. 544/2001 al cărei obiect de reglementare îl constituie tocmai liberul acces la informațiile de interes public. Referirile recurentei-reclamante la practicile autorităților locale de a condiționa furnizarea informațiilor fiscale de plata unor taxe sunt nerelevante în cadrul prezentei analize, fiind evident că emitentul normei metodologice nu și-a depășit prerogativele prin obligarea autorităților publice locale de asigurare a accesului neîngrădit în condițiile Legii nr. 544/2001. Concluzionând asupra aspectelor analizate, Înalta Curte reține că pct. 220 alin. (1), pct. 224 alin. (1) lit. h) și g) și pct. 239 din H.G. nr. 44/2004 au fost emise cu respectarea principiului ierarhiei actelor normative, fiind date în aplicarea dispozițiilor Codul fiscal anterior citate, adică în executarea unei reglementări primare, a unui act normativ superior, în limitele marjei de apreciere conferite emitentului de către legiuitor.

Temeiul legal și soluția instanței de recurs Având în vedere considerentele arătate, constatând că hotărârea atacată este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a legii, neexistând motive de reformare, Înalta Curte, în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.