ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3701/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/2016 la data de 8 februarie 2016, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili București, suspendarea executării silite a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x din 15 decembrie 2015, emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili București (DGAMC), cu privire la suma totală de 3.508.693 RON, reprezentând 2.192.936 RON TVA, 986.817 RON - dobânzi/majorări de întârziere și 328.940 RON - penalități de întârziere, cu plata cauțiunii prevăzută de art. 278 alin. (2) lit. d) din C. proc. fisc., adoptat prin Legea nr. 207/2015.

Prin Sentința civilă nr. 70 din 16 martie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili București, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată, în esență, că prima instanță, în identificarea elementelor obiective care au permis autorității fiscale să refuze dreptul contribuabilului de deducere al TVA-ului, înțelege să preia în totalitate aspectele reținute de către organele fiscale în cuprinsul raportului de inspecție fiscală, fără a se apleca și asupra apărărilor formulate de către societatea reclamantă și fără a răspunde în fapt și în drept criticilor pe care reclamanta le-a adus actului administrativ atacat.

În acest sens, recurenta învederează faptul că instanța de fond a efectuat o analiză sumară a aspectelor de nelegalitate a actului administrativ fiscal, invocate de către societatea reclamantă și care au constituit temei al cererii de suspendare a executării acestuia, înțelegând chiar să considere ca fiind inutilă cercetarea în aparență a legalității operațiunilor desfășurate de reclamantă cu SC A. SRL, în condițiile în care nu se poate vorbi de o suspendare parțială a deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală.

Apreciază recurenta că hotărârea primei instanțe nu conține o sistematizare a informațiilor și argumentelor prezentate în susținerea cererii de suspendare a executării, respectiv în combaterea acestora și nici evaluarea completă a acestora într-o modalitate clară, fluentă și inteligibilă, care să excludă ideea de arbitrariu și să facă posibilă exercitarea controlului judiciar.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă reiterează pe larg argumentele expuse în susținerea cererii de chemare în judecată, făcând referire la numeroase încălcări ale dispozițiilor aquis-ului comunitar, care sunt, în opinia acesteia, de natură să înlăture prezumția de legalitate a actelor administrative contestate.

În opinia recurentei, toate aceste împrejurări de fapt, care rezultă din înscrisuri ignorate de către inspectori cu ocazia controlului, coroborate cu dispozițiile legale cărora inspectorii fiscali ar fi trebuit să le dea aplicare, sunt de natură să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actelor administrative contestate, reprezentând practic indicii clare de nelegalitate ale actelor administrative fiscale contestate.

Recurenta critică faptul că instanța de fond a reținut că nu a dovedit iminența producerii unei pagube, reținând faptul că aspectele invocate de către societatea reclamantă privind necesitatea plății salariilor, a onorariilor unor contracte, etc. nu sunt suficiente pentru a demonstra iminența producerii unei pagube, care ar trebui să constea într-o consecință a executării, iar nu însăși în executarea actului administrativ. Apreciază că aceasta constituie o interpretare greșită a dispozițiilor art. 14, cu raportare la art. 2 lit. s) din Legea nr. 554/2004.

Recurenta apreciază că, în speță, condiția privind iminența pagubei este îndeplinită, raportat la cuantumul ridicat al sumei în discuție, respectiv, și mai cu seamă, la specificul activității societății reclamante, în care necesitățile de lichidități financiare sunt esențiale pentru plata salariaților, plata furnizorilor, plata creditelor bancare angajate, cu valori care depășesc suma de 1.000.000 euro, având în vedere că neonorarea acestor obligații ar duce după sine la intrarea în incapacitate de plată și la o iminentă procedură a insolvenței.

Subliniază recurenta că, având în vedere valoarea obligațiilor de plată stabilite în sarcina acesteia, în cuantum de 3.508.693 RON, precum și faptul că asupra unor bunuri din patrimoniul societății s-a instituit deja sechestru asigurător, prejudiciul material viitor și previzibil suferit de către societatea reclamantă este unul evident.

Recurenta solicită admiterea recursului formulat în temeiul dispozițiilor art. 14 alin. (4) și a art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu directa consecință a casării în tot a hotărârii atacate, apreciind că soluția primei instanțe este una netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu greșita interpretare a dispozițiilor legale și, rejudecând, admiterea cererii formulate, în sensul suspendării executării Deciziei de Impunere și a Raportului de Inspecție Fiscală, emise de DGAMC-AIF.

Examinând cauza și decizia atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Analizând recursul declarat în raport de motivele invocate, instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Recurenta a invocat în susținerea recursului declarat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că instanța de fond a înțeles să preia în totalitate aspectele reținute de către organele fiscale în cuprinsul raportului de inspecție fiscală, fără a se apleca și asupra apărărilor formulate de către societatea reclamantă și fără a răspunde în fapt și în drept criticilor pe care reclamanta le-a adus actului administrativ atacat; a efectuat o analiză sumară a aspectelor de nelegalitate a actului administrativ fiscal, invocate de către societatea reclamantă și care au constituit temei al cererii de suspendare a executării acestuia; hotărârea primei instanțe nu conține o sistematizare a informațiilor și argumentelor prezentate în susținerea cererii de suspendare a executării, respectiv în combaterea acestora și nici evaluarea completă a acestora într-o modalitate clară, fluentă și inteligibilă, care să excludă ideea de arbitrariu și să facă posibilă exercitarea controlului judiciar.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Verificând conținutul hotărârii atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, astfel că acest motiv de recurs nu este fondat.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamantă în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Așa cum se poate observa din considerentele sentinței recurate, instanța de fond a prezentat motivele pentru care a înțeles să respingă acțiunea recurentei-reclamante, analizând fiecare dintre aspectele susținute de aceasta ca și temei al nelegalității actelor administrative atacate, iar împrejurarea că aceasta a înțeles să dea valoare susținerilor pârâtelor nu conduce la ideea că hotărârea în cauză este nemotivată.

Înalta Curte, legal învestită cu soluționarea prezentului recurs, constată că nu sunt întemeiate nici susținerile și criticile înfățișate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurentă pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Motivele de nelegalitate invocate sunt neîntemeiate, acestea neputând conduce la reformarea hotărârii atacate, instanța de fond dând o corectă dezlegare pricinii deduse judecății.

Din actele și lucrările dosarului rezultă faptul că, prin cererea formulată, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili București, suspendarea executării silite a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x din 15 decembrie 2015, emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili București (DGAMC), cu privire la suma totală de 3.508.693 RON, reprezentând 2.192.936 RON TVA, 986.817 RON - dobânzi/majorări de întârziere și 328.940 RON - penalități de întârziere, cu plata cauțiunii prevăzută de art. 278 alin. (2) lit. d) din C. proc. fisc., adoptat prin Legea nr. 207/2015.

Prin hotărârea pronunțată, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

În recursul declarat împotriva acestei hotărâri, recurenta-reclamantă a invocat, în esență, faptul că cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite și că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu interpretarea și aplicarea greșită a acestor prevederi legale.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, " în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, act care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de dispozițiile menționate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională.

În recursul său, reclamanta SC A. SRL susține, în esență, că aceste două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite și că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, ignorând argumentele aduse de reclamantă în susținerea acțiunii sale.

Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

Un prim motiv de recurs invocat de recurentă se referă la faptul că, în ceea ce privește îndeplinirea sau nu a condiției cazului bine justificat, în mod greșit instanța a considerat că nu există o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului contestat.

Pentru susținerea îndeplinirii cazului bine justificat, recurenta nu a arătat care sunt acele motive de natură a crea o îndoială puternică asupra legalității actelor administrative a căror suspendare se solicită, ci aceasta a solicitat instanței de judecată să se pronunțe chiar asupra legalității actelor administrative.

Reclamanta a învederat aspecte referitoare la aplicabilitatea unor acte normative, fie cu privire la anumite însemnări sau termene prevăzute de acestea, fie cu privire la modul de aplicare a acestora, fiind de altfel, singurele motive invocate, iar analizarea acestor aspecte în cadrul cererii de suspendare ar echivala cu o prejudecare a fondului litigiului.

Astfel, Înalta Curte constată nefondate criticile exprimate de recurentă în ceea ce privește indiciile de nelegalitate ce nu au fost examinate de instanța de fond în conturarea cerințelor cazului bine justificat.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă se rezumă doar la susțineri privind nelegalitatea pe fond a actelor administrative or, în cadrul procedurii suspendării unui act administrativ fiscal este permisă doar cercetarea sumară a aparenței dreptului legitim vătămat și nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Or, este de principiu că, până la anularea de către o instanță judecătorească, actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate. În caz contrar s-ar anticipa soluția ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se propriu-zis la o prejudecare a fondului, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Ca atare, prezumția de legalitate și de veridicitate de care se bucură actul administrativ determină principiul executării acestuia din oficiu, actul administrativ unilateral fiind el însuși titlu executoriu. A nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce într-un stat de drept este de neconceput.

Suspendarea executării actelor administrative constituie, prin urmare, o situație de excepție care intervine când legea o prevede, în limitele și condițiile anume reglementate.

Prin urmare, pentru a interveni suspendarea actului administrativ în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, trebuie să existe indicii temeinice în sensul existenței cazului bine justificat, care să pună la îndoială legalitatea actului administrativ fiscal.

Mai mult, analizând cererea de suspendare prin prisma dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, instanța, în soluționarea cererii de suspendare, nu se poate apleca asupra fondului actului administrativ decât în măsura depistării unor vădite neregularități ce pot fi constatate la o analiză sumară a actelor atacate.

Totodată instanța trebuie să țină seama de necesitatea aplicării principiului proporționalității și să cântărească, în mod corect, interesele părților, raportat la fiecare rezultat posibil.

În acest sens, Înalta Curte observă că reclamanta, prin motivele invocate în cererea de suspendare, nu a demonstrat existența unor motive temeinice care să creeze o îndoială puternică asupra legalității actelor administrative atacate, astfel cum în mod corect a apreciat și instanța de fond.

Înalta Curte apreciază că în urma analizării ansamblului probator administrat în cauză prima instanță a reținut în mod corect, fără a intra în cercetarea fondului cauzei, că organele de inspecție fiscală și-au justificat în aparență legalitatea măsurii privind refuzul deducerii TVA-ului pretins de reclamantă, astfel încât instanța învestită cu prezenta cerere de suspendare nu este în măsură să identifice un motiv de nelegalitate vădită a actelor administrativ fiscale contestate.

Înalta Curte constată astfel, în acord cu instanța de fond, că în cauză nu este îndeplinită condiția referitoare la cazul bine justificat, întrucât recurenta-reclamantă nu a reușit să dovedească împrejurări legate de starea de fapt și de drept care să răstoarne prezumția de legalitate a actelor administrative a căror suspendare se solicită, aceasta aducând în discuție doar aprecieri cu caracter general privitoare la nelegalitatea actului administrativ.

Cât privește criticile referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată, de asemenea, că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente, or, în cauză nu s-a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în cazul în care în final actele contestate ar fi fost anulate, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituții juridice.

Prima instanță a reținut că nici cea de-a doua condiție, a pagubei iminente, nu este îndeplinită în cauză, întrucât cuantumul însemnat al sumei asupra căreia poartă actul administrativ a cărui suspendare se solicită nu constituie prin el însuși un argument suficient pentru a se dispune măsura prevăzută de art. 14.

În mod corect a reținut instanța de fond că este adevărat că achitarea sumei în discuție este de natură să producă în patrimoniul reclamantei un prejudiciu ce se reflectă fără îndoială în întreaga activitate a acesteia, atât în privința relației cu salariații, cât și în privința relațiilor comerciale cu furnizorii de bunuri sau servicii, sau cu beneficiarii, dar aceasta este consecința specifică ce intervine în cazul oricărei societăți comerciale, constând în indisponibilizarea respectivei sume de bani.

Instanța a apreciat în mod corect că acest aspect nu este suficient pentru a demonstra iminența producerii unei pagube care ar trebui să constea într-o consecință a executării, iar nu însăși în executarea actului administrativ; că paguba iminentă, ce nu ar putea fi altfel înlăturată, constă într-o împrejurare determinată de plata respectivă, iar nu în suma efectivă, pentru că altfel s-ar ajunge la concluzia că cerința referitoare la iminența producerii unei pagube este presupusă în majoritatea cazurilor executării unui act administrativ, aspect ce ar contraveni caracterului de excepție al instituției suspendării executării actelor administrative, astfel cum este aceasta reglementată de Legea nr. 554/2004.

În acord cu cele statuate de instanța de fond, Înalta Curte subliniază că paguba iminentă este definită ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționarii unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Mai mult, simpla menționare a creanței constatate și a valorii ei nu duce, de facto, la constatarea că există o pagubă iminentă, cu atât mai mult cu cât iminența producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, iar simpla executare a unui act fiscal nu produce prin ea însăși o pagubă.

În consecință, cele două condiții prevăzute de legea contenciosului administrativ trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ atacat, însă, în speță, recurenta-reclamantă nu poate face dovada unei pagube iminente, după cum nu a făcut nici dovada cazului bine justificat, care să creeze o îndoială puternică asupra legalității actului a cărui suspendare o solicită.

Or, în condițiile în care în mod corect instanța de fond a reținut că nu s-a dovedit îndeplinirea cerințelor menționate, soluția pronunțată nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivele de casare invocate, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., fiind nefondate.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, apreciind că soluția instanței de fond a fost pe deplin motivată și a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

Înalta Curte va dispune, din oficiu, în temeiul art. 1064 alin. (4) C. proc. civ., restituirea cauțiunii consemnate de recurenta-reclamantă pentru soluționarea Dosarului nr. x/2016

Potrivit dispozițiilor art. 1064 alin. (1) și (4) C. proc. civ.:

"Art. 1.064. - (1) Cauțiunea depusă se va restitui, la cerere, după soluționarea prin hotărâre definitivă a procesului în legătură cu care s-a stabilit cauțiunea, respectiv după încetarea efectelor măsurii pentru care aceasta s-a depus.

(2) Cauțiunea se restituie celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptățit nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii, prevăzute la alin. (1). Cu toate acestea, cauțiunea se restituie de îndată dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmărește obligarea celui care a depus-o la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin încuviințarea măsurii pentru care aceasta s-a depus.

(3) Instanța se pronunță asupra cererii de restituire a cauțiunii cu citarea părților, printr-o încheiere supusă numai recursului la instanța ierarhic superioară. Recursul este suspensiv de executare. Încheierea pronunțată de una dintre secțiile înaltei Curți de Casație și Justiție este definitivă.

(4) Dacă cererea pentru care s-a depus cauțiunea a fost respinsă, instanța va dispune din oficiu și restituirea cauțiunii."

Având în vedere cele reținute anterior asupra recursului declarat de reclamanta SC A. SRL, care se apreciază ca fiind nefondat, Înalta Curte va dispune, din oficiu, restituirea cauțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 70 din 16 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Dispune restituirea cauțiunii în cuantum de 17.009 RON, consemnată prin recipisa nr. x din 16 februarie 2016, eliberată de B. SA - Sucursala Arad.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM